Adevărata moștenire a lui Napoleon

Suntem în toamna anului 1799. Napoleon se afla în Egipt când, aflând de înfrângerile suferite de Franța pe continent, decide să se întoarcă la Paris. Odată ajuns aici, este abordat de către Emmanuel Joseph Sieyès (unul dintre liderii Directoratului care conducea la momentul respectiv Franța), care îi solicită sprijinul pentru o viitoare lovitură de stat. Complotul îi va include și pe Lucien Bonaparte, Roger Ducos, Joseph Fouché și, bineînțeles, pe Talleyrand. Ceea ce Sieyès nu a bănuit a fost că Napoleon avea să se folosească de planul loviturii de stat pentru a obține el însuși puterea. Pe 9 noiembrie (sau 18 Brumar, după noul calendar revoluționar), Bonaparte întoarce lovitura de stat în favoarea sa și forțează demisia guvernului, după care își asigură alegerea ca Prim Consul. Lovitura de stat a fost ulterior legalizată prin înlocuirea Constituției anului III cu una nouă, care punea bazele noului tip de guvernământ, Consulatul, despre care istoricii consideră că reprezintă „anticamera” Imperiului.

Să vedem mai întâi care a fost contextul în care Napoleon preia puterea. Suntem, deci, în 1799. În epocă, s-a acreditat ideea că Franța trecea printr-o criză profundă și că avea nevoie de un „salvator”. Însă din punct de vedere economic și militar, Franța nu era atât de slabă precum a susținut ulterior istoriografia. Prin legislația economică adoptată, Directoratul crease o anumită libertate economică benefică pentru revitalizarea Franței, iar din punct de vedere militar, în ciuda noii coaliții antifranceze, situația se redresase parțial. Exista, într-adevăr, o mare problemă, dar la nivel politic-instituțional: Directoratul nu funcționa, el având nevoide de armată pentru a se menține.

Lovitura de stat din 18 Brumar

La momentul 1799, cea mai puternică opoziție venea din partea regaliștilor, care erau dispuși să susțină coaliția antifranceză dacă aceasta sprijinea restaurația Bourbonilor pe tron. Chiar cu câteva luni înainte de lovitura de stat a lui Napoleon, în august-septembrie 1799, regaliștii au încercat să declanșeze o insurecție cu sprijin extern, care a eșuat însă din cauza lipsei de coordonare.

Noua conducere franceză se naște, așadar, pe 19 noiembrie, sub forma unui Consulat condus de trei persoane, între care Napoleon era Prim Consul, având rolul unui primus inter pares. Schimbarea a fost tratată cu relativă indiferență în Franța, iar inamicii țării, cu precădere Marea Britanie, nu s-au arătat îngrijorați de ascensiunea lui Napoleon.

Procesul legislativ, la cheremul lui Napoleon

Prioritățile lui Napoleon erau reorganizarea și stabilizarea noului regim, motiv pentru care prima măsură pe care acesta o ia este să elaboreze o nouă Constituție. În primul rând, Napoleon a căutat să evite acordarea de prea multe atribuții legislativului, pe care îl slăbește prin divizarea în mai multe organisme: Tribunat, Corp Legislativ, Consiliu de Stat și Senat. Cât despre Executiv, sub forma Consulatului, acesta ia forma unei conduceri teoretic colegiale. Există, așadar, trei consuli: Napoleon, care, în calitate de Prim Consul, primește atribuții foarte extinse; Jean Jacques Régis de Cambacérès și Charles-François Lebrun, acesta din urmă fiind ales datorită legăturilor sale cu vechea aristocrație.

Cum funcționa procesul legislativ? Inițiativele vin de la Primul Consul, deci din partea din executivului. Proiectele pe care acesta le sugerează (sau solicită în mod direct) sunt discutate în Consiliul de Stat (ai cărei membri sunt numiți), după care ele sunt transmise Tribunatului. Acesta le disctuă și, dacă le acceptă, le trimite Corpului legislativ, care votează intrarea în vigoare a noilor legi. Toate aceste camere nu au însă drept de amendament!

Pentru Tribunat și Corpul Legislativ se organizează alegeri, însă procesul electoral e foarte complicat. Aparent, el se bazează pe votul universal masculin, dar de fapt era un vot bazat pe cens (pentru a fi membru în cele 2 camere trebuia plătit un impozit) și, mai mult decât atât, un vot indirect.

Biserica refractară și tratativele cu Sfântul Scaun

Odată rezolvată problema constituțională, Napoleon a trebuit să se ocupe de pacificarea Franței (existau regiuni cu diverse probleme) și de problema financiară.

În privința pacificării, vorbim de neutralizarea pozițiilor puternice deținute de regaliști în Vestul Franței; de fenomenul brigandajului, care apare sub o formă acută în anuite zone în care autoritatea statului e precară; și, nu în ultimul rând, de pacificarea religioasă, care era absolut necesară pentru a redresa politica religioasă a Revoluției. Mai precis, este vorba de constituția civilă a clerului, din 1790, prin care clerul era transformat într-o categorie de funcționari, iar bunurile bisericești puteau fi confiscate și vândute. Din cauza acestei constituții, Biserica franceză s-a separat în două tabere: o minoritate care acceptă Constituția și o majoritate (întârită de Episcopat) care o refuză, transformându-se astfel în dușman al Franței revoluționare. Această majoritate, obligată să plece în exil, este cunoscută drept Biserica refractară.

Napoleon încearcă să rezolve problema religioasă prin tratative cu Papa Pius al VII, tratative încheiate prin semnarea unui Concordat, în iulie 1801, prin care se reglementează funcționare Bisercii franceze, stabilind atribuțiile Bisericii, ale statului față de Biserică și ale Sf. Scaun față de Biserică. Un punct important al tratativelor a fost cel privind numirea Episcopului; în cele din urmă, se ajunge la un compromis, puterea politică primind această atribuție, în timp ce Papalității îi revine investitura canonică. Acest concordat a fost favorabil Bisericii franceze, ea obținând mai multe drepturi și privilegii. Un an mai târziu, în 1802, Napoleon adaugă Concordatului așa-zisele „articole organice”, recuzate de Papă, prin care ia naștere o legislație a cultelor, care întârește controlul statului asupra Bisericii.

Mai multe impozite pentru stat

Franța avea și importante probleme financiare, care datează încă din timpul Revoluției. Pentru a le rezolva, Napoleon îmbunătățește modalitatea de colectare a impozitelor impuse de Directorat. În 1804, este înființată instituția Perceptorului, reprezentant al statului care călătorește în localitățile franceze ș cere cetățenilor îndeplinirea obligațiilor fiscale. Apoi, se încearcă o centralizare a impozitelor, inclusiv a celui funciar, prin introducerea cadastrului pentru evaluarea precisă a proprietăților funciare. Sunt introduse și noi impozite, pentru a putea susține efortul de război, astfel că, în timp, situația fiscală a Franței se ameliorează.

La scurtă vreme după venirea la putere a lui Napoleon, la începutului lui 1800, este înființată Banca Franței, însă nu ca inițiativă de stat, ci ca inițiativă particulară, sub forma unei societăți pe acțiuni. Statul francez sprijină Banca, deși nu este acționar majoritar, și îi controlează strict politica prin intermediului unui Regent numit de guvern. Trei ani mai târziu, se ia decizia unificării sistemului monetar. Apare astfel, în aprilie 1803, francul, moneda națională.

În privința administrației, Napoleon decide să schimbe organizarea statului. Preia departamentele instituite în trecut, al căror scop fusese spargerea localismelor provinciilor istorice, și le adaugă arondismentele. Este înființată și funcția Prefectului, numit în fruntea departamentelor, care devine un simbol al statului centralizat. Noul sistem asigură o mai bună încadrare a societății și o mai bună aplicare unitară a reformelor.

Poate cea mai cunoscută inițiativă modernizatoare a administrației napoleoniene din această perioadă a fost Codul Civil. Elaborat în patru ani și intrat în vigoare în 1804, sarcina acestui Cod Civil modern a fost de a reconstrui relațiile sociale într-o societate profund destructurată de anii Revoluției. Noul Cod Civil ia în considerare principiile revoluției, Libertatea și Egalitatea, și reorganizează legislația civilă prevăzând aproape toate situațiile posibile. De reținut însă că acest Cod conține totuși o mare inegalitate: există cetățeni care nu primesc drepturi, anume femeile.

Școlile sunt trecute sub controlul exclusiv al statului

O altă reformă foarte importantă a fost cea din învățământ. Acesta este reorganizat printr-o lege din mai 1802, care vizează toate gradele. Învățământul primar este pus în sarcina comunelor, acestea fiind obligate să înființeze școli primare. Învățământul secundar, care forma funcționarii de care statului Napoleon avea mare nevoie, se dezvoltă prin înființarea liceelor, iar învățământul superior capătă o nouă formă prin înființare Universității imperiale, un sistem prin care statul supraveghează învățământul în totalitatea lui (prin recrutarea cadrelor, elaborarea programelor școlare etc.).  Tot acum apar și universitățile standard, care trebuie să cuprindă cinci facultăți: litere, științe, drept, teologie și medicină. În plus, se înființează și o școală militară specială, cu sediul la Saint-Cyr, care va deveni un model pentru viitoarele școli politehnice.

Unii istorici au argumentat că, odată cu acest nou guvernământ, al Consulatului, se încheie oficial perioada Franței Revoluționare, considerând că între aceasta și Franța lui Napoleon există o ruptură clară. Pe de o parte, Napoleon se considera pe sine drept un continuator al Revoluției, drept factorul stabilizator al acesteia, motiv pentru care el preia și duce mai departe proiectele revoluționare. Pe de altă parte, el pune bazele unui regim din ce în ce mai autoritar și care se va încheia prin revenirea la monarhie, sub forma imperiului.

Aceasta a fost, așadar, politica internă a lui Napoleon, ignorată de obicei de discursul istoric popular în favoarea aventurilor sale militare. Aceasta este însă principala moștenire a lui Napoleon. Victoriile militare i-au adus lui Napoleon titlul de geniu militar, însă opera sa pe plan intern este cea care a influențat cu adevărat evoluția Franței și, ulterior, pe cea a Europei, prin răspândirea reformelor napoleoniene.