Anii tinereţii noastre, când ne durea în cur de comunism, pentru că eram prea ocupaţi să ne trăim tinereţea…

Din 1948, România a avut o presă cenuşie, ternă, urâtă grafic, marcată de limba de lemn, de lozinci inepte şi de o agresivitate necioplită, „proletară”. Au mai apărut până în 1953 câteva din cotidienele de tiraj şi de tradiţie – „Universul”, „Adevărul”, însă erau de nerecunoscut. Apoi n-au mai existat decât trei ziare centrale: „Scânteia”, „România liberă” şi „Scânteia tineretului”, trase fiecare în patru pagini plumburii. Li se adăuga un ziar de seară: “Informaţia Bucureştiului”, cu mai puţină ideologie şi mai multe ştiri utilitare şi de interes public. De la mijlocul anilor ’50 apărea cotidianul „Munca”. Acesta nu era decât localizarea ziarului sovietic „Trud”, tot aşa cum „Gazeta literară” din 1954 era „Literaturnaia gazeta” românească. La fel şi „Muncitorul sanitar” ori „Gazeta învăţământului”, săptămânalele unor categorii profesionale.

Radio România se transformase în Radio Bucureşti şi avea până în 1960 un singur program pe unde lungi şi medii. Aparatele de radio vândute în magazine nu erau dotate şi cu frecvenţe scurte, pentru ca lumea să nu poată asculta „Vocea Americii” sau „Europa liberă” – „ziarul vorbit al românilor de pretutindeni”, cum se intitula până în 1963, BBC-ul, sau scurtele programe radiofonice în limba română difuzate la Paris, Atena sau Vatican. Radio Bucureşti îşi încheia programul, început la 5 dimineaţa, la miezul nopţii. A apărut apoi şi un Bucureşti 2, emiţând din zori până la prânz, emisiunile acestuia prelungindu-se apoi gradat, câte două ore în plus.

Din 1957, exista Televiziunea Română, mai întâi cu programe experimentale, iar apoi regulate. Televiziunea se înfiinţase în România la numai doi ani după aceea din Italia. Faţă de presa meschină, anostă, marcată de o demagogie ridicolă sau agresivă, Televiziunea, deşi în alb-negru, a adus în România o undă de varietate şi destindere. În 1959, când s-au sărbătorit 500 de ani de la întemeierea Bucureştilor, s-au alcătuit programe aparte, lansându-se cântece precum „Badea neichii Bucureşti”, compus de Ion Vasilescu şi Gherase Dendrino şi interpretat de Maria Tănase, sau „Frumos eşti, Bucureşti!”. Apăreau în programele de divertisment, toate „live”, realizate în condiţii tehnice modeste, dar foarte reuşite, solistele şi soliştii în vogă de la răscrucea deceniilor 6 şi 7: Dorina Drăghici, Aida Moga, sora ei, Lavinia Slăveanu, Mara Ianoli, Gigi Marga, Alin Noreanu, Nicolae Niţescu, Wili Donea, George Bunea, Dorel Livianu. Într-o emisiune muzicală, a debutat, în 1959, la vârsta de 16 ani, Margareta Pâslaru. În acelaşi an, Televiziunea n-a ezitat să transmită un program de la barul „Continental”, situat în subsolul unui bloc interbelic de lângă Biserica Rusă, prăbuşit la cutremurul din 4 martie 1977.

Tot în 1959-1960, Televiziunea difuza numere de revistă, cuplete, scheciuri, interpretate de cel mai mare comic al vremii, Mircea Crişan, de duetul Horia Şerbănescu – Radu Zaharescu, sau de Vasile Tomazian, un actor foarte popular, care îl imita pe Vico Toriani, unul din puţinii cântăreţi străini sosiţi atunci în turneu la Bucureşti, sau povestea dialoguri conjugale purtate cu Florica, nevastă-sa.

Din 1961, aproape seară de seară, după telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o jumătate de oră, excelente emisiuni pentru copii, al căror protagonist era Aşchiuţă, un Pinocchio local, mânuit de un păpuşar excelent, Iustin Grad. Realizatoarea emisiunii, Daniela Anencov, devenise extrem de populară, la paritate cu Cleo Stiber, crainica frumoasă, cultivată şi poliglotă a Televiziunii… Popularitate dobândiseră, datorită rolurilor interpretate în seriale pentru copii, actorii Tudorel Popa (Profesorul Paganel) şi Dem Savu (Căpitanul Val-Vârtej – foto). Un eveniment era prezenţa Mariei Tănase în programele de muzică populară, în mijlocul unui taraf (ultima a avut loc în 1962) ca şi aceea a Ioanei Radu, care interpreta romanţe.

În 1964, scriitorul Ion Marin Sadoveanu prezenta săptămânal ciclul „Din istoria universală a teatrului”, ilustrat cu secvenţe interpretate de actori. Aşezat în spatele unui birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilţ, conferenţiarul vorbea liber, îmbrăcat elegant, cu batistă albă la buzunar, răsucind între degete capacul unui stilou Pelikan cu peniţă de aur… Moartea scriitorului, survenită în acelaşi an 1964, a dus la întreruperea acelui serial elevat. În acelaşi an, o montare a unei piese, întreprinsă cu mijloacele teatrului de televiziune – „Pana de automobil” de Friedrich Durrenmat, consacra un tânăr şi strălucit actor în rolul protagonistului, pe nume Mircea Albulescu.

Dacă un crainic radio a pronunţat inversat în acei ani titlul operei lui Mozart „Cosi fan tutte”, de o manieră pe care nu o suportă hârtia, un crainic de televiziune a fost aspru admonestat pentru o ştire citită pe post: „Tovarăşul Gheorghe Cioară s-a întors de la Moscova pe calea aerului”.

Teatrul de revistă, cu o mare tradiţie în România, cu nivelul înalt la care îl ridicase Constantin Tănase, a adus multă culoare şi mult haz în vremurile de-acum 45-50 de ani. Existau în Bucureşti  două săli încăpătoare ale aceluiaşi teatru, care primiseră numele marelui comic, o gradină de vară, „Boema”, datând din 1928, pe Strada Theodor Aman, o alta se afla la limita Cişmigiului, pe un spaţiu năpădit astăzi de brusturi, buruieni şi oţetari, de pe fosta Intrare Brezoianu, rebotezată Rigas, şi se mai montau uneori spectacole de revistă pe scena Teatrului de vară din Herăstrău sau în fostul parc Carol, rebotezat „Parcul Libertăţii”.

Cel mai mare actor al genului era Mircea Crişan. Până în ziua de azi oamenii mai în vârstă îşi amintesc de „Castravetele” lui, de „Un foc în noapte, un foc în sobă; arde-te-ar focul!”, de legenda potrivit căreia, cu prilejul unei vizite a lui Hruşciov în Romania, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crişan să-i distreze, chemând şi un translator. Mircea Crişan a mieunat ca pisica, a lătrat precum câinele, a imitat leul, tigrul şi alte animale, iar la sfârşit i s-a adresat translatorului: „Acum, tradu!”. Dintr-un turneu la Paris, actorul s-a întors cu un Chevrolet – clasicul model 1957 – pe care n-a ezitat să-l pomenească pe scenă: „Ce nu face omul pentru o bucată de Chevrolet?”

Notoriu de dinainte de război, de când jucase în filmul „Bing-bang” şi de când făcea tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe (Alo! Aici e Stroe/ Şi roagă să-i daţi voie/ O clipă să vă-nveselească). În spectacolul „Vitamina M – Muzica”, montat în 1961 în clădirea de peste drum de Academie a Teatrului „C. Tănase”, fost sediu al Legaţiei Germaniei, într-un dialog imaginar, Stroe i se adresa unei cucoane: „Aţi fost la Domnul Puntilla?… – Nu ţi-e ruşine, domnule?! Eu sunt femeie serioasă”. „Domnul Puntilla” era o piesă de Bertolt Brecht, jucată pe atunci de un teatru bucureştean.

Trei ani mai târziu, pe scena Teatrului de Comedie se monta „Rinocerii” de Eugen Ionescu, rolul lui Beranger, protagonistul, fiind interpretat de Radu Beligan, iar pe scena Teatrului Mic se juca „Lecţia de engleză” a aceluiaşi dramaturg, sub titlul de „Cântăreaţa cheală”.

Din 1963, cuvântul România şi derivatele sale se scriau iarăşi cu “â”. Vreme de un deceniu, consecinţă a reformei ortografice din 1953, privilegiul acestei grafii îl deţinuseră doar vagoanele româneşti de cale ferată de pe traseele internaţionale şi tricourile sportivilor români care luau parte la competiţii desfăşurate în străinătate. În acelaşi an, în luna noiembrie, Televiziunea înceta să mai transmită parada militară de la Moscova, din ziua de 7, dar relua în direct, integral, ceremonia înmormântării preşedintelui SUA, John F. Kennedy, asasinat la Dallas.

De-acum, Radiodifuziunea Română, în afară de Alexandru Stark, corespondent la Moscova, avea un trimis permanent la Washington şi corespondenţi la Paris şi la Roma: pe Georges Dascăl şi Angelo Chiari. Un magazin cultural foarte citit devenise revista „Contemporanul”, condusă la mijlocul anilor ’50 de George Ivaşcu şi avându-l colaborator permanent pe G. Călinescu („Cronica optimistului”). În 1963-’64, „Contemporanul” nu mai era foaia proletcultistă înfiinţată în 1948, unde oficiau cei mai abjecţi ideologi şi culturnici ai noului regim.

Aici îşi începe Nicolae Manolescu lunga şi strălucita carieră de cronicar literar. O rubrică foarte apreciată era aceea susţinută de un publicist, Mihai Popescu, economist la Camera de Comerţ, care dezbătea cu vervă subiecte interesante şi incitante. De pildă: se cuvine sau nu ca un bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi, însă nu unul cu celalalt, să intre într-un restaurant şi să ia masa împreună?…

Stațiunea Carmen Silva (actuala Eforie Sud) se chema, de fapt, Vasile Roaită (după numele unui aşa-zis ilegalist, dovedit ulterior colaborator al Siguranţei). La finele deceniului cinci, era o staţiune prăpădită, frecventată masiv de sindicalişti. Trăgeam la „fina”, la pensiune. Fina – gazda noastră, pe atunci văduvă, fusese cununată de bunică-mea prin anii ’30. Îi arăta un respect ieşit din comun şi i se adresa cu apelativul „năşico”. Casa modestă avea 2-3 camere cu dependinţe rudimentare. Pe timpul verii, familia amfitrioanei, cu mic, cu mare, se muta în nişte barăci ridicate în curte. Atmosfera generală era ponosită, vag insalubră, dar veselă. Mă hârjoneam cu copiii localnicilor. Ei mă gratulau cu „vilegiaturistule”, iar eu le ziceam „băştinaşilor”.

Altminteri, ne înţelegeam bine. Plaja se afla în apropiere. Era puţin populată şi cam sălbatică. N-auzeai muzică, defel. Când şi când mai huruia răguşit, agăţat de un stâlp de telegraf, câte un megafon. Cu greutate puteai recunoaşte ce se transmite. Recepţia deficitară depindea covârşitor de forţa şi direcţia vântului. La ambianţa sonoră contribuia zilnic şi un flaşnetar uscăţiv, îmbrăcat într-un tricou marinăresc, cu o maimuţă pe umăr, care naviga printre cearşafurile risipite la buza mării. Primea monede de 25 de bani.

Mă distram la Ghiol. Semăna cu un ştrand, unde protagonişti de toate vârstele se etalau defilând fără complexe în costumul lui Adam sau al Evei (după preferinţa Făcătorului). Aria destinată fiecărui sex era despărţită, formal, de un gard de uluci crăpate, cu rolul de a stopa – chipurile – ocheadele şi de a stăvili eventualele porniri reciproce. Ceea ce nu era cazul, totuşi. Buna dispoziţie era unanimă, iar comunicarea extinsă şi relaxată. Nu am reperat niciodată ceva obscen sau indecent. Partea într-adevăr scârboasă ţinea de operaţiunea unsului cu noroiul negru, greu mirositor. Şi aceea de încreţire elefantină a pielii. La întoarcere treceam prin dreptul terasei „Potcoava”.

În miezul zilei se produceau doi lăutari – unul cu vioara, altul cu acordeonul, ştirbi şi foarte prietenoşi. Repertoriul vocal, susţinut alternativ, se compunea din cântece de pahar şi voie bună, gen: „M-a făcut mama oltean”, „Ionel, Ionelule”, „Zaraza” etc. Piesele cu dedicaţie se arvuneau la masă, sub deviza: “cine lipeşte biştarul, comandă muzica”. Mă număram printre beneficiarii clandestini, fiindcă trăgeam cu urechea pe la gard. Serile le petreceam la vilă, într-un plictis debordant. Cam o dată, de două ori, în perioada sejurului, ieşeam la plimbare pe faleză. Punctul turistic standard de vizitat era vila. Zăboveam apoi pe o bancă în preajma Cazinoului. Concerta o formaţie „de antren şi dans”. Dizeuza, o vedetă a momentului, se numea Dorina Drăghici, care făcea bezele şi reverenţe după fiecare piesă. Avea succes. Programul se prelungea.

Ce regret de pe vremea aceea? Teatrul radiofonic, liceul Mihai Viteazul, „Noapte bună, copii”, „Cine ştie câştigă”, ziarul „Urzica”, revista „Secolul XX”, covrigi cu sare, „Timur şi băieţii lui”, „Los Paraguayos” în turneu, magnetofonul „Tesla”, ceaiurile cu lumina stinsă şi „Rolling Stones”, şniţel la pachet în drum spre tabără, restaurantele cu mandatar, Costineşti, număr şi uniformă de liceu, studenţii de la arhitectură pictând icoane pe geamurile de la „Ion Mincu”, „Carpaţi” fără filtru, formaţia Mondial, gogoşi în Piaţa Unirii, Margareta Pâslaru, şedinţele de exmatriculare ale celor care plecau cu părinţii în Israel sau Germania, balul de la Arhitectură, Liviu Ciulei, Ţiriac şi Năstase, „Macarale, râd în soare argintii”, au intrat ruşii în Cehoslovacia, unt, făină, pâine, zahăr şi ulei pe cartelă, ouă roşii, pantaloni supraelastici, cotele apelor Dunării, „tacâmuri”, babic, ghiudem, nechezol, Vama-Veche, blatul pe tren la Sinaia, cantonamentele Şcolii Sportive, încălzit apa pe reşou, Tanţa şi Costel, Zizi Şerban, studenţii din Cuba, repartiţia, Marin Moraru şi Toma Caragiu, ceaun din fontă, cravată de pionier, nudism la Sf. Gheorghe, halviţă, ciubuc, sirop de 50 de bani, casată de la „Albina”, profiterol, statuia lui Mihai Viteazul, la coada calului, penare de lemn, ţigări „Mărăşeşti”, hârtie albastră de învelit caietele, fier de călcat cu cărbuni încinşi, tocul cu peniţă, galoşii, butoiul în care se aduna apa de ploaie pentru spălat părul, pereţii vopsiţi cu rolul, fragii din tren.

Moş Gerilă, televiziunea alb-negru, dopurile din cocean, unt în frunză de brusture, Parcul Circului, creionul chimic, gutuile puse la copt pe dulap, George Vraca, aşternuturi brodate de mână, căni de tablă, L.S. Bulandra, plăpumărese, spălătorese, birjari, policlinici cu plată, Babele, tenisul la Herăstrău, creasta din Piatra Craiului, canotaj, grohotişuri în Apuseni, sugative, „Marina-Marina”, şoşoni, foto-minut, caramele, piaţa cu găinile în cuşti de lemn, Orăşelul Copiilor, Ion Dacian, moda dinţilor de aur, căciuli ruseşti cu urechi, fâş, cicoare, somiere, Piaţa Palatului, şifoniere cu oglinzi groase de cristal, Grădina Botanică, parfum de trandafiri bulgăresc, păpuşi din cârpă, parcul de la Şosea, sifoanele din sticlă colorată, maşina de tocat carne, covata de frământat aluatul, cazanul de fiert rufe, maşina de cusut cu pedală din fier forjat, pe care scria „Singer”, geamuri cu flori de gheaţă, omul de zăpadă cu cărbuni în loc de nasturi, teracota fierbinte, în faţa prăvăliilor se stropeşte trotuarul cu apă, „Cireşarii”, bibelouri, statuia lui Lenin, cobiliţele de care atârnau cofele cu mere murate sau iaurt, savarine, cişmeaua de pe stradă, borş la borcan, trăsuri, murăturile din beci, soba cu foc din lemne, prăjiturile de un leu cinzeci, lumina misterioasă a lămpii cu gaz, fotografiile de familie alb-negru (mătuşi cu pălării, unchi ţepeni, bunici severi) flaşneta din faţa teatrului, papagalul cu norocul în cioc, Dâmboviţa la Cotroceni, Celentano, defilarea de 23 August, mici la grătar în Parcul Libertăţii, gara cu zgomote şi miros de despărţire… pufoaice, bibelouri, figurine, căţei şi căluţi în vitrina din sufragerie, milieuri, „Nivea” în cutii plate albastre, Calea Victoriei, closet în fundul curţii, copii înfăşaţi strâns, Anda Călugăreanu, ţigănci care ghicesc în palmă, ghioc şi cărţi, babe care leagă şi dezleagă farmece, Ştrandul Studenţesc, scrobeala de rufe, albăstreala de rufe, bocanci cu blacheuri, cazacă, decolteu encoeur, Librăria Eminescu, „Unda veselă” cu Stroe şi Vasilache – „Alo, aici e Stroe / şi roagă să-i daţi voie /o clipă să vă-nveselească /să glumească iar cu voi.” Frank Cafea, balene la gulerele cămăşii, tunsoarea garçon, tuns nemţeşte, coafura paj, coafura Alida Vali, ciorapi tricotaţi, „Căsuţa noastră/ cuibuşor de nebunii/ te aşteaptă ca să vii…”.

Îngheţată pe băţ, telemea de paişpe, Cico, adidaşi, patricieni, vată pe băţ, stofă pe puncte, loden, „Steaua fără nume”, „Floarea din grădină”, Daniela şi Aşchiuţă, „Cine ştie câştigă”, filmul „Vagabondul” văzut de nu ştiu câte ori, taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda, cremşnituri de la „Casata”, ”Aici Radio Europa Liberă! Bună seara, dragi ascultători”, Rita Pavone, cravata de pionier cu colţurile roase, laleleee, laleleeeee, când la trap când la galop, Dorina Drăghici, Calboreanu, călimara cu cerneală, cinema Scala, Fory Etterle, spoitori, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu, „Scânteia pionierului”, Teatrul „Ţăndărică”, ţigări „Naţionale”, salicilat, penicilina uleioasă, festivalul tineretului, lipii… Cavit 9 pentru poftă de mâncare, pronosport, loz-în-plic-dai-3-lei-şi iei nimic, bomboane agricole, fondante, parizer, icre de Manciuria, cartofi noi, la microfon Noel Bernard, artista poporului Lica Gheorghiu, Alain Delon, Simon Templar, trening, bascheţi, îmbrăcăminte de la ‘pachet’, inele ghiul, tablouri cu sirene, „Unde ie iluziile mele care le-am avut?”, „My, my, my Delilah”, Beatles, clasificarea muzicii în uşoară, grea şi populară, primele autoserviri, „Dialog la distanţă”, telefoane cuplate, programul de apă caldă, creioane chimice, ascuţitori chinezeşti, noile uniforme şcolare, tovarăşa dirigintă, mărţişoare, bragă şi plăcinte dobrogene, frigider „Zil”, aparat foto „Laika”, poze cu dedicaţie, „Pif le chien”, Paris Maci, Bulă, bancuri cu cutremurul, „Carul cu Bere”, sticla de bere Rahova, prăjituri cu nume anti-apetisante („Buturugă”, „Cartof”), blatul studenţesc la teatre, călătorii la clasa I cu „naşul”, cursuri de socialism ştiinţific, cartuşul de Kent şi sticla de whisky, chibriturile care nu se aprindeau, Foişorul de Foc, sufertaş, baia comunală, stambă, Marina Voica, pantofi cu talpă de crep sau rafie, pantofi „Guban”, geamgii, iaurgii, lăptari, zarzavagii, sacagii, tocilari, săpun „Cheia”, magiun, Cumpăraţi curent de la IREB!, „Daţi copiilor bomboane!”, staţia de radioficare, duşumele de lut, fotbal cu nasturi, bluze de nailon străvezii prin care se vedeau bretelele de la sutien, pantalonii pescăreşti, de doc sau evazaţi, vase de bucătărie emailate, patefon cu ac, rufe îngheţate puse iarna afară la uscat, caimac, ierbar, raglan…

La începuturile televiziunii, muzica uşoară românească, inclusiv cea televizată, era dominată de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Nicolae Niţescu, Gigi Marga şi alţii, cunoscuţi din spectacole şi turnee. Televiziunea le aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani până când numărul de televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii.

Prima interpretă de muzică uşoară lansată de televiziune a fost Margareta Pâslaru. La prima prezenţă pe micul ecran, era elevă şi cânta la un club muncitoresc din cartierul Bucureştii Noi.

Lansarea ei la televizor a făcut-o celebră în câteva săptămâni. Compozitorii cunoscuţi se înghesuiau să-i ofere melodii. Alături de ea, a început să apară frecvent în programele televizate Marina Voica, care a devenit şi ea vedetă datorită televiziunii.

Cei care au remarcat-o şi au adus-o la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Lazarov şi Ileana Pop. Ei au fost primii selecţioneri de persoane capabile să devină mari atracţii ale micului ecran. După plecarea din ţară a lui Valeriu Lazarov, au devenit generatori de vedete Alexandru Bocăneţ, care se limita la o echipă restrânsă şi Sorin Grigorescu, cel care a lansat majoritatea cântăreţilor de muzică uşoară de prim rang ai anilor ‘70-‘80, prin celebra emisiune “Steaua fără nume”. Ileana Pop, nume mai puţin cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut vocaţia găsirii unor tineri talentaţi, pe care îi aducea la Televiziune. A fost mereu un secondant al unora din marii realizatori de emisiuni de divertisment. Ileana Pop i-a atras către televiziune, încă de când erau studenţi, pe Florian Pittiş, pe Mariana Mihuţ şi pe mulţi alţii. Tudor Vornicu, el însuşi om cu talentul rar de a simţi vocaţia telegenică a unor oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune pe prof. Grigore Moisil şi pe Catinca Ralea) şi-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la emisiunea duminicală, sub numele Ileana Vlad. Când a înfiinţat în România prima sa firmă de producţii televizate, Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceeaşi Ileana Pop, deşi aceasta depăşise, de destulă vreme, vârsta pensionării.

Am amintit că prima crainică a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o brunetă frumoasă, cu o voce şi o dicţie excelente. Fusese crainică la Radio şi s-a adaptat foarte bine cerinţelor televiziunii. Probabil că noua ei postură a determinat o reverificare a dosarului de origine socială şi i s-or fi descoperit cine ştie ce hibe. Cert este că, după numai câteva luni a fost mutată înapoi la Radio şi apoi dată afară. În locul ei, au fost aduse două fete drăguţe, fără vreo pregătire, dar cu dosare corespunzătoare, care au fost şcolite cu termen redus de o crainică de la Radio. Se bâlbâiau frecvent şi erau crispate în faţa camerei. Unul din regizori,parcă David Esrig, încerca să le determine să-şi mascheze crisparea. Una din soluţiile recomandate de Esrig era zâmbetul, la ştirile “bune”.

În toamna anului 1957, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe de atunci, (a cărui fiică a fost prima soţie a lui Adrian Năstase) a murit într-un accident de avion, când se întorcea de la Moscova. În mijlocul ştirii, crainica şi-a adus aminte de indicaţia regizorului şi a trântit un zâmbet seducător. Tovarăşii de la cadre n-au avut de ales şi au fost obligaţi să recurgă la crainice profesioniste. Aşa au venit de la Radio Cleo Stiber şi Georgeta Perlea, care au fost mulţi ani prezenţe simpatizate şi apreciate de public. Pe atunci, programul începea la 7 seara şi dura două-trei ore. Când volumul programelor a crescut, a mai fost angajat, în chip de crainic, Florin Brătescu, o voce remarcabilă şi o prezenţă care fermeca telespectatoarele. Mai târziu a devenit crainică şi Ioana Măgură, care a fugit ulterior din ţară şi a preferat „Europa Liberă”, Televiziunii Române.

Până pe la începutul anilor ’70, pe locul actualului hotel Dorobanţi au existat două localuri: „Mon Jardin” şi „Poarta Albă”. Primul era un restaurant interbelic, cu loji de pluş şi ring de dans, iar vara cu o gradină faimoasă. La Mon Jardin s-a cântat jazz chiar şi în anii ’50, când acesta era considerat muzică decadentă. Din formaţia de la „Mon Jardin” au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba (foto), Iancsi Korosi şi Johnny Răducanu. A cântat în particular cu această formaţie Yves Montand care în 1956 a întreprins un turneu răsunător la Bucureşti, întrucât de aproape un deceniu nu mai veniseră în România interpreţi din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A susţinut câteva concerte, iar după unul dintre acestea a fost dus la „Mon Jardin”, unde a rămas încântat de jazz-ul interpretat acolo şi a cântat împreună cu formaţia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanţi să fi încercat să-i tempereze entuziasmul pentru ideologia roşie. Frecventau în anii ’50 Mon Jardin-ul criticii de artă Petru Comarnescu şi Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru şi mulţi alţi intelectuali.

„Poarta Albă” era o cârciumă cu ciorbă de burtă şi grătar, unde se consumau bere şi alcooluri distilate, inclusiv secărică, populara băutură din anii ’50. Într-o seară, a nimerit acolo şi Maria Tănase. Era iarnă şi un ţăran din apropiere de Bucureşti îşi priponise căluţul cu care aducea marfă la piaţă la intrarea în local. Maria Tănase a intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru, la căldură. Acesta, ascultător, s-a lăsat jos într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu capul sub masa stăpânului.

La „Poarta Albă” venea autorul versurilor cântecului „Din bucata mea de pâine” (Din bucata mea de pâine/ Am hrănit un om şi-un câine/ Omul nu mă mai cunoaşte/ Câinele mă recunoaşte), care putea fi auzit în bodegile de periferie, şi mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă; specie de mult dispărută. Aceştia îşi multiplicau poeziile pe coli de hârtie şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese. După o jumătate de oră, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea versurile. Unii muşterii, drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de rachiu sau de „Adio, mamă!”… Versurile unui poet de cârciumă puteau suna în felul următor: „Eu nu-s decât un vagabond/ Bătut de vânturi şi de ploi;/ Sunt un gunoi/ Dar, din an în an/ Îmi fumez pipa mea sub un castan.”

Pe vremea „dezgheţului”, când galantarele şi rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Păstorel Teodoreanu susţinea în revista Magazin o Cronică gastronomică, iar Maria Tănase cânta la redeschisul restaurant Continental de pe Calea Victoriei, acompaniată de Fărâmiţă Lambru. În pauză, cântăreaţa mergea în bucătăria localului să fumeze cu sete două-trei ţigări una după alta, împreună cu instrumentistul, care tocmai îşi instalase telefon şi se furlandisea faţă de personalul restaurantului, sunând acasă. Într-una din seri, întrebându-şi în receptor nevasta ce îi gătise, după primirea răspunsului, o îndemna: „Da’ să pui, fă, în tocană şi-o foaie de dafin… şi pune şi niţel piper.” Plictisită, Maria Tănase îi recomandă, între două fumuri de ţigară: „Spune-i, mă, să pună şi nişte rahat!” Prompt, acordeonistul se execută: „Doamna Maria zice să pui şi nişte rahat, pentru că vine şi dumneaei la masă.”

Un alt turneu al unui artist străin care a lăsat urme adânci la Bucureşti, mai ales în cartierele mărginaşe, a fost cel întreprins în 1958 de actorul şi cântăreţul indian Raj Kapoor, protagonistul filmului „Articolul 420″. Raj Kapoor a apărut şi la noua televiziune – care emitea din 1957 – şi a înregistrat un disc la Electrecord cu piesa „Avaramu” din coloana sonoră a filmului. Pe canavaua acestuia lăutarii au dat la iveala o manea care s-a cântat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: „Pe Şoseaua Colentina/ trece Rita cu maşina/ şi golanii după ea/ Ca să-i umfle camera.”

În anii 1959-’60-’61 nu era politic să ai automobil. Omul bine cotat avea motocicletă şi magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai şic era importată din RDG, de 250 cm3 şi Jawa cehoslovacă. Mai existau Zundapp şi BMW, unele cu ataş, dar acelea erau din timpul sau dinaintea războiului. La sfârşit de săptămână, bucureştenii cu motociclete plecau împreună cu soţiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogoşoaia, Pădurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile date în apartamente particulare, sâmbăta seara, magnetofonul era un simbol de modernitate şi înlesnire. În anturaje mai modeste, cu acelaşi prilej, se puneau la patefon discuri cu Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. După discuri de patefon dansau şi elevii din ultimele clase de liceu atunci când mergeau în excursie la munte, şcolile medii având patefon în dotare.

În fostul local „Modern”, aflat în capătul dinspre Calea Victoriei al fostei străzi Sărindar, s-a deschis în 1958 restaurantul “Berlin”, cu specific culinar german, decorat de către un arhitect din Republica Democrată Germană. La etaj exista un bar cu taburete înalte, unde berea blondă Radeberger, îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru, era servită în sonde.

Multe dintre restaurantele bucureştene fuseseră rebotezate: „Capşa” devenise „Bucureşti”, de pildă. „Athenée Palace” îşi păstrase însă hramul şi-l păstrase şi pe Petrică Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. „Hai la atenepalace, unde nouă mult ne place!” La Capşa (tot aşa îi zicea lumea) şi la Athenée Palace venea noua elită intelectuală fidelă regimului aflată la loc de cinste între privilegiaţi. În cele două braserii, mai puteau fi văzuţi şi scriitori interbelici, străini de grațiile noului regim, precum poetul Ion Barbu sau Păstorel Teodoreanu. Acesta din urmă, puţin grizat, într-o seară, ieşind de la Athenée Palace, a scos o bancnotă de 5 lei vrând să i-o dea portarului – credea el – galonat şi plin de fireturi, cu rugămintea: „Adu-mi, te rog, un taxi.” Poetul îl confundase pe portar cu un amiral venit la o recepţie. Indignat, acesta şi-a declinat identitatea, ameninţându-l cu arestarea pe poet. „Atunci, adu-mi un vapor”, a răspuns Păstorel…

În apropiere de „Athenée Palace”, pe locul actualului Hotel „Bucureşti”, într-un imobil prăbuşit la cutremurul din 1977, îşi continua existenţa, la parter şi la primul etaj, Cofetăria „Nestor”, rebotezată „Republica”. La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu părul alb sau grizonat, îmbrăcaţi pedant, unii arborând batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici se serveau café-frapé şi Mazagrin cu pai lipit de sticla brumată a sondei, bere germană, vermut italian, coniac indigen, citron pressé şi oranjadă. Specialităţile de cofetărie erau pregătite după reţete vechi, adesea de către aceiaşi oameni din epoca anterioară instaurării comunismului. Se serveau la “Nestor” profiterol, tort şi merengue-glacé, îngheţată simplă ori asortată cu frişcă şi 1langue de chat”, Coupe-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Maréchal, prăjituri Bibescu, cărora ulterior li s-a spus Tosca, picromigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare, cafea turcească şi cafea-filtru. La parter, pe lângă bomboanele cu vişine trase în ciocolată şi fructele confiate, se vindeau fondante. O braserie cu scaune înalte împrejurul barului fusese deschisă la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu (noul nume) care se învecina cu Biserica Boteanu. Întrucât veneau studenţi de culoare, nu puţini în Bucureştiul epocii, i s-a spus „Katanga”, porecla substituindu-i numele. În apropiere de „Katanga”, pitit în gangul de lângă magazinul „Unic”, era faimosul băruleţ „La Chinezu”, loc frecventat de sportivii de performanţă care, după ce luau masa la cantina CNEFS, situată pe la colţul bulevardului Magheru cu strada Dem. I. Dobrescu, veneau să bea o cafea şi să mai stea la taclale.

Primele două congrese ale Partidului Muncitoresc Român se desfăşuraseră în Sala Ateneului. Apoi, Ocârmuirea s-a gândit să înalţe o clădire anume pentru ele şi aşa a fost construită la sfârşitul anilor ’50 Sala Congreselor cu o capacitate de 3.600 de locuri, în spatele fostului Palat Regal. S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu să fie înconjurat de o duzină de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai există şi azi magazinul „Filatelia”, inaugurat în 1960, iar în capătul opus, colţ cu strada Ştirbei Vodă, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spaţios, modern pentru acele vremuri, în care se putea lua masa de prânz, compusă din două feluri de mâncare, cu circa 10 lei.

După ce în Sala Congreselor s-a ţinut, în iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au început să fie proiectate aici filme, îndeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului şi, din 1962, au început să cânte pe scena ei solişti străini. Între primii, Domenico Modugno. În iarna lui 1962, Modugno a cântat aici “Aleluia” şi câteva din compoziţiile sale: „Volare”,„L’uomo în frak”, „Piove”, rămasă multă vreme în amintirea românilor prin refrenul „Ciao, ciao, bambina“. A înregistrat şi el un disc la Electrecord. În acelaşi an, a mai cântat o celebră soprană peruviană de coloratură, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, făcând furori cu „Un tango italiano”. Era vremea muzicii uşoare italiene – din 1964 Televiziunea Română începe să retransmită Festivalul de la San Remo. Însă noul “dezgheţ” adusese cha-cha-ul, muzica latino-americană, concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de zahăr, colorate, în formă de inimioară) şi twist-ul.

Unele case din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principală a cartierului, aveau bănci la intrare. Vara, spre sfârşitul zilei, se aşezau acolo la taclale bărbaţi şi femei – oameni trecuţi de prima tinereţe. Alţii veneau din vecini cu scaunele lor. Discutau, fumau, ronţăiau seminţe cumpărate cu 25 de bani cornetul. La sfârşitul anilor ’50 încă îşi mai aminteau de… Postul Festivalului.

În 1953 avusese loc la Bucureşti  Festivalul Mondial al Tineretului. Participaseră numeroşi străini, îndeosebi oameni de stânga, din partidele comuniste occidentale; alţii veniseră din Asia sau din America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o ţară condusă de comunişti. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine aprovizionat, chiar îmbelşugat, cu 2-3 luni înainte, Ocârmuirea începuse să drămuiască drastic mâncarea şi băutura, astfel încât în săptămânile premergătoare Festivalului nu se mai găsea aproape nimic de cumpărat în magazine. Timp de două luni nu se vindea nicăieri (nici în localuri) un gram de băutură alcoolică. La sfârşitul „postului”, au fost oameni care au leşinat, au făcut infarct sau chiar au murit pentru că abuzaseră de bere, ţuică sau vin.

Alţi colegi, în ziua de Ignat, înainte de începutul vacanţei de iarnă, aduceau la şcoală şoric din porcul tăiat şi pârlit cu paie în propria curte. Curţile din Rahova erau fabuloase. Într-una dintre ele, copleşită de bozii, oţetari şi salcâmi, despărţită de un maidan printr-un gard cu uluci, zăcea epava unei trăsuri cu coş şi felinare. Mă suiam în ea atunci când mergeam la copiii familiei Slabacu – macedoneni. Erau şi aromâni în Rahova, îndeosebi foşti negustori, şi învăţasem ceva din graiul lor, folosit ca o limbă secretă. În alte curţi existau fântâni săpate în pământ, garaje dezafectate, coteţe de porci, găini în libertate râcâind după râme, voliere de porumbei. Primăvara izbucnea liliacul, iar o lună mai târziu, când curţile erau pline de flori şi verdeaţă, unii scoteau difuzorul afară, agăţându-l într-un pom.

Oamenii care nu aveau bani pentru aparat de radio şi abonament cumpărau un difuzor pentru care plăteau o taxă lunară la Staţia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post naţional, astfel încât difuzorul era un radio cu un singur program. Aparatele din comerţ erau concepute anume (nu aveau decât unde medii şi lungi) ca să nu poată capta „Vocea Americii” sau „Europa liberă”, altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile produse înainte de război. La petreceri se dansa după muzică de patefon, redată pe placi de 78 de turaţii, având imprimate o melodie pe faţă şi alta pe revers, care se făceau ţăndări dacă erau scăpate pe jos.

Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru el vânzându-se în orice librărie sau papetărie. Oamenii cu pretenţii discutau despre “menajul” (aşa i se spunea căsniciei) Dorinei Drăghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzică uşoară şi interpret de romanţe, care îl imita pe Tino Rossi. Această pereche era în vârful topului. Cântau amândoi un şlagăr dulceag, „Firicel de floare-albastră”.

Toamna, dacă aveau şi gradină, unele localuri, precum „Strugurel”, sau cel de la Piaţa Rahova, încropeau o mustărie împrejmuită cu stuf, unde se mânca pastramă la grătar şi se bea tulburel. Etalonul îl reprezentau mustăriile din Târgul Moşilor, din Obor, unde în 1958 Maria Tănase a cântat pe estrada cârciumii „La prispa înaltă”.

Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. În octombrie, în curţi, dar şi pe străzile acelea cu aspect de uliţe, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al căror fum se înălţa lent şi leneş spre cer. Cu o lună înainte, în septembrie, se aduceau de la piaţă legumele de pus la murat în borcane înalte de-un metru legate la gură cu celofan, ţinute în magazia de lemne, în antreu, pe verandă sau în marchiza parfumată cu miros de gutui. Proprietarii noştri le păstrau în pivniţa lor căptuşită cu cărămizi, iluminată electric, închisă cu un chepeng de metal. Tot acolo ţineau, în sticle cu gâtul lat, înşirate pe poliţe, mărar, leuştean, chimen, tarhon. Bulionul era fiert în curte, la foc de lemne, într-o oală de 50 de kilograme, proptită pe pirostrii.

În Rahova mâncarea era pregătită cu grijă, minuţios. Femeile din vechea generaţie fuseseră casnice. Aveau reţetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peşte, iahnii de fasole. De Crăciun şi de Paşte erau scoşi din cuptor cozonacii simpli şi cei cu felurite umpluturi; în zilele de pomenire a morţilor se făcea colivă cu grâu arnăut, fiert o noapte întreagă. Dulceaţa şi şerbetul tot în casă erau făcute, ca şi vişinata ori micile cantităţi de lichior şi mastică. La fel, brânzoaicele, saleurile, baclavalele, gogoşile înfuriate, pudrate cu zahăr…