Anti-semitism și anti-românism

De curând, Parlamentul României a legiferat împotriva antisemitismului din România, care, după autorul proiectului de lege, s-ar manifesta nestingherit de legislația existentă în materie de combatere a acestui flagel rușinos pentru orice stat democrat, civilizat. Noua lege își afirmă intenția de a fi mai eficientă, mai aspră cu cei care ar mai îndrăzni să-și manifeste „ura” față de evrei. În definiția pe care legea o dă antisemitismului, conceptul de ură este esențial și definitoriu: antisemitul este o persoană care nutrește un sentiment de ură față de tot ce este evreiesc.

Legea în sine, cât și motivarea cu care s-a înfățișat dinaintea plenului de parlamentari, dar și a publicului românesc, au stârnit acordul deplin al parlamentarilor, unanim, dar și proteste numeroase, aproape unanime și ele, din partea publicului internaut. Mass media clasică, adică presa și radio-televiziunea, au escamotat subiectul, nu au suflat o vorbă despre aceste proteste, dovadă că interesele evreiești sunt apărate în presă printr-un control riguros din partea cercurilor evreiești, așa cum susțin mulți dintre „anti-semiții” vizați de legea respectivă. Numai că ideea respectivă este susținută nu numai de ieri-de-azi, și nu numai de voci din România, ci din lumea întreagă. Cine nu cunoaște că există acest control, acest veritabil monopol pe care instanțele evreiești internaționale l-au instituit asupra mass media din majoritatea țărilor „democratice și civilizate”. Monopol care, ca orice lucru omenesc, nu funcționează perfect, mereu se produc breșe în acest monopol. Exemplul cel mai bun este internetul de pretutindeni.

Ce a stârnit supărarea publicului internaut din România? Mai înainte de orice calitatea submediocră a textului legii: o înseilare agramată, lipsită de rigoarea stilului juridic. Mai apoi, obiectul legii, obiect inexistent, obiect inventat de autorul proiectului de lege: antisemitismul din România. Zilele trecute un amic din Israel îmi povestea că agențiile de turism din Israel care trimit vizitatori în România nu ezită să-și facă reclamă cu destinația propusă afirmând că România este țara europeană cea mai sigură pentru turiștii israelieni, țara în care pe nimeni nu deranjează grupurile de evrei hălăduind zgomotoși pe străzile de interes turistic. Pe cine apără această lege?! La ce necesitate răspunde trecerea acestei legi în regim de urgență prin vămile Parlamentului?!…

Nu m-aș mira să fie vorba de o diversiune, clocită de câțiva evrei zănateci și descurcăreți. Oricum, Aurel Vainer, ca mentor al deputatului Vexler, autorul inițiativei legislative, nu poate fi imaginat în afara acestei aiureli. Își are locul într-un asemenea grup infracțional și Alexandru Florian , care a șicanat, a exasperat chiar opinia publică românească prin intervențiile sale povocatoare, obraznice și nerușinate, a căror orientare anti-românească este mai mult decât evidentă. Indivizi care generează, unii chiar și prin însuși fizicul lor porniri anti-semite, aversiune și saturație. Desigur, la persoane mai puțin raționale, mai spontane, mai instinctive. Mai fruste în reacții!

Ce au urmărit inițiatorii din umbră ai acestei provocări? E greu de intrat în logica unor asemenea indivizi. Și nici nu ne ostenim s-o facem, știm cu cine avem de-a face. Indivizi care nu cunosc limitele și măsura, bunul simț. Nu ne mirăm nici că dintre evrei, dintre evreii normali și cuviincioși, nici unul nu îndrăznește să se dezică public de aberațiile cu care ies în lume așa zișii lor lideri și reprezentanți. Evident, în interiorul strict al comunității evreiești o reacție critică se va fi produs. Cineva s-o fi găsit să le bată obrazul și să-i oblige la un gest de reparație! Atât pe strategii evrei de la conducerea comunității, cât și pe strategii din Parlamentul României atât de atenți la mofturile evreiești! Cineva le-o fi atras atenția asupra reacțiilor de pe internet, semnate îndeosebi de protestatari tineri, al căror potențial de respingere a abuzurilor nu mai poate fi ignorat. Cineva i-o fi convins pe alde Vainer și gașca sa să nu se joace prea mult cu focul!

Așa se face că după ce ni s-a vârît pe gât această lege rușinoasă și nerușinată de așa zisă combatere a antisemitismului, ne pomenim cu o nouă propunere legislativă, o lege de combatere a anti-românismului. Elaborată în mare pripă, pentru a calma spiritele, o lege mai prostească decât prima, cu care face pereche. Este în mod evident gândită și redactată de aceleași minți școlite pe dai boje! E trist să constați că nici măcar staful tehnic al Parlamentului nu se ridică deasupra titularilor din sălile de ședință. Toți o apă și-un pământ ca incompetență și impostură crasă!

Textul de prezentare a legii pentru combaterea anti-românismului îi dă de gol pe autori că sunt aceiași care au pritocit și legea cu antisemitismul. Însăși expunerea de motive pune alături cele două legi, ca și când antisemitismul și anti-românismul sunt două fenomene comparabile, expresii asemănătoare ale unor atitudini de aceeași speță. Confuzie mai mare nici că ne putem imagina!…

Ne punem deci întrebarea cât de corectă este apropierea dintre anti-semitism și anti-românism, pe care ne-o propune legiuitorul de la București. Răspunsul nu poate fi decât unul: sunt fenomene complet diferite, născute din cauze diferite!

Anti-semitismul este străvechi, din antichitate consemnat, în mare măsură stârnit de practicile evreiești inerente condiției de popor nomad. Practici de cele mai multe ori dezonorante, în absolut vorbind. Țiganii și evreii, principalele popoare nomade cunoscute în istorie, au intrat în contradicție și, deseori, în conflict cu popoarele gazdă, popoare exponente ale mentalității generate de statornicia pe un teritoriu identificat ca vatră strămoșească, ca patrie. Vorbim însă numai de antisemitism, ca fenomen de amploare, în măsura în care evreii, spre deosebire de țigani, au ajuns să stârnească resentimente mult mai puternice la „ceilalți” prin preceptele lor religioase, prin liderii lor religioși sau politici, ale căror numeroase declarații de un rasism exclusivist sunt fără pereche de provocatoare, de exagerate, pline de ură și desconsiderare față de celelalte popoare și rase. Iar pretenția evreilor că Dumnezeu i-ar fi ales ca să fie neamul care va stăpâni planeta și va face din celelalte seminții slugi și servi ascultători nu poate stârni sentimente de recunoștință și prietenie, de fraternitate la celelalte neamuri.

Clamată de revoluția franceză, mult râvnita fraternitate planetară este respinsă de Talmudul iudaic, de mentalitatea multor evrei care pretind a fi lideri reprezentativi pentru iudaism.

Firește, la nevoie, se poate demonstra că e vorba de declarații ale unor exaltați, dar nu se poate contesta faptul că în interiorul comunității evreiești asemenea exaltați sunt tolerați cu multă înțelegere, că nimeni nu se dezice de ei.

În fapt, e bine știut că fiecare evreu duce o viață dublă: una publică, la vedere, ca supus al autorității publice din statul al cărui cetățean este, și altă existență ca supus al Cahalului, al comunității evreiești, organizată după legi și reguli necunoscute celorlalți, ne-evreilor, Goimilor. În mod semnificativ pentru exclusivismul rasial practicat de evrei, în limbajul evreilor este foarte frecvent cuvîntul GOI(M), pentru a-i denumi pe „cei care nu sunt evrei”. Nicio limbă eropeană nu are echivalent pentru acest cuvînt, nu are un cuvînt care să însemne „nefrancez”, „negerman”, „nerus” și așa mai departe. Vorbitorii acestor limbi „normale” nu au simțit nevoia să distingă la tot pasul între „ai săi” și restul omenirii. În schimb, țiganii au și ei un cuvînt asemănător ca structură semantică, cuvîntul GAGIU, cu sensul „persoană care nu aparține etniei țigănești”.

Asemănările dintre mentalitatea evreiască și cea țigănească sunt mai multe, rezultând din modul nomad de viață. (Vezi inventarul făcut de evreul Yurii Slezkin, în cartea sa Le siecle juif.) Dar deosebirile sunt esențiale: spre deosebire de țigani, dar și de celelalte popoare, evreii și-au fixat o țintă pe care o urmăresc cu o tenacitate și o credință greu de înțeles: acapararea de bogății, acapararea de puterea care însoțește deținerea puterii financiare. Pe banii marilor bancheri evrei s-au produs în lume mari revoluții și războaie, încheiate cu milioane, cu zeci de milioane de victime dintre goimi. Sunt vinovați pentru asta și evreii de rând, adică toți evreii?…

Indiferent ce răspuns vom da la această întrebare, trebuie să acceptăm că în aceste condiții apariția sentimentului antisemit este explicabilă, ca reacție firească de apărare a goimilor, care se simt vizați de aceste veritabile agresiuni ale lumii iudaice. Formele acestei agresiuni sunt mai multe, unele sunt deosebit de subtile, insesizabile de omul de rînd. Unele, nu puține, nu corespund realității, au fost scornite din „elan antisemit”! Căci reacția antisemită nu putea să nu dea naștere la exagerări, la represalii și replici disproporționate. Nimic mai greu decât să te descurci în acest hățiș de evenimente și să stabilești cu exactitate cine este de vină!

Ne oprim aici cu inventarierea păcatelor care se pun pe seama evreilor din România. Trebuie să menționăm însă și concluzia autorului citat mai sus: evreii sunt pe cale să-și însușească valorile care au dat noblețe popoarelor statornice în vatra lor, tot mai mulți evrei se leapădă de obsesia banului, a bogăției de dragul lui „a avea” și părăsesc ghetto-ul, ascultarea oarbă față de rigorile Cahalului. Intră azi în rândurile lumii cu care s-au simțit antagonici încă din antichitate.

În concluzie, antisemitismul nu are nimic cu „ura” viscerală față de evrei, ci are explicațiile, ba chiar justificările sale, recunoscute de cei care au studiat acest fenomen. Inclusiv mari evrei, mari autori.

Revenind la spațiul românesc, putem vorbi de o atitudine critică față de entități și persoane sau personalități evreiești, atitudine pe care o au nu puțini români, care nu trec cu vederea păcatele și greșelile puse pe seama evreilor. În fruntea acestor români care au comentat critic isprăvile evreilor din România trebuie precizat că s-au aflat români dintre cei mai reprezentativi.

Iată ce le reproșăm noi, românii, compatrioților noștri evrei:

– implicarea decisivă a evreilor în structurile criminale ale statului comunist bolșevic, imediat după 23 august 1944, până pe la mijlocul anilor 1960;

– implicarea decisivă a evreilor în deturnarea evenimentelor din decembrie 1989;

– implicarea evreilor în jaful post-decembrist;

– minciuna lansată și susținută de evrei cu privire la „Holocaustul din Transnistria” și alte represalii anti-evreiești inventate, neadevărate: Abatorul, rebeliunea legionară, pogromul de la Iași;

– activitatea provocatoare, anti-românească a lui Alexandru Florian, acceptată tacit de ceilalți evrei;

– folosirea nejustificată a acuzației de antisemitism referitoare la evenimente și persoane față de care publicul românesc nutrește sentimente de respect și prețuire;

– cenzura instituită în România cu privire la faptele reprobabile ale unor evrei. Deși sunt mulți evrei al căror rol pozitiv în viața românească nu-l neagă nimeni, acesta nu poate fi un motiv pentru a escamota partea nefastă, negativă a prestației altor evrei, nu puțini.

– gestul cel mai anti-românesc care se pune pe seama unor lideri evrei este proiectul nesăbuit de a instaura Israelul pe pământ românesc, proiect care a vizat porțiuni întinse din teritoriul național românesc. Ultima încercare s-a petrecut în vara anului 1940 când s-a intenționat declararea Basarabiei ca republică socialistă sovietică evreiască… De altfel, comportarea evreilor din Basarabia față de românii autohtoni ajunși la cheremul bolșevicilor după iunie 1940 este un capitol dintre cele mai jenante din istoria noastră comună.

Toate subiectele de mai sus sunt mai degrabă ocolite sau ascunse de comentatorii din presa și din istoriografia românească. A aborda aceste subiecte stârnește imediat acuzațiile stereotipe de antisemitism. Asemenea acuzații sunt inacceptabile însă, oricâte legi de combatere a antisemitismului se vor mai scoate.

*

Despre antisemitism s-au scris mii de pagini, ne oprim aici. Este un fenomen complex, care nu poate fi stăpânit printr-un text de lege sau mai multe, indiferent de calitatea acestor texte. Iar atunci când aceste texte mai sunt și penibile, jalnice, deopotrivă nerușinate și rușinoase, nu ai în fapt ce comenta!

Cu anti-românismul care este situația?

Pe la mijlocul anilor 1980, când am dat un text spre publicare la „România literară”, Gabriel Dimisianu mi l-a respins printre altele și pentru că foloseam în text cuvîntul anti-românism, cuvînt inexistent în limba română. Și m-a trimis la DEX-ul din acea vreme. Lipsea! Se pare că nici ediția ultimă a DEX-ului nu înregistrează acest cuvînt. L-am căutat chiar azi și nu m-am priceput să-l găsesc. Ne aflăm, se pare, în situația hilară de a ni se propune o lege în al cărei titlu apare un cuvînt inexistent în limba română, neîntregistrat în dicționarele limbii române!… Situație care ar putea fi interpretată ca o dovadă că faptele care pot fi adunate sub denumirea de antiromânism nu au o vechime prea mare, se petrec numai în ultima vreme! Conștiința publică nu a înregistrat suficient de multe cazuri de anti-românism pentru a pune în circulație o denumire a acestui fenomen, a acestei realități.

Oare aceasta să fie situația?

Expunerea de motive care însoțește textul de lege propus debutează cu următoarele afirmații, pe care nu le putem trece cu vederea:

„De curând, Parlamentul României a adoptat o Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului.
Prevederile acestei legi sunt cât se poate de valabile și identic aplicabile pentru prevenirea și combaterea antiromânismului, un curent susținut care se manifestă și proliferează tot mai agresiv.
Antiromânismul este o formă de luptă împotriva tuturor expresiilor de afirmare a identității românești, de contestare a suveranității naționale legitime a națiunii române, cât și de exprimare a unor idei, concepte, doctrine ori politici publice care vizează xenofobia în raport cu poporul român ori discriminarea negativă a acestuia.”

Nu pot accepta afirmația inițiatorilor legii cum că a combate antiromânismul „este cât se poate de valabil și identic” cu combaterea anti-semitismului. Cu alte cuvinte, resping ideea că cele două atitudini și fenomene sunt „identic” de greșite, de aberante, de nocive, de străine de legile normalității și ale cuviinței. Acuzația de antisemitism adusă unor români deseori a avut în vedere reacția de legitimă apărare a acelor români față de acțiuni sau activități cu caracter vădit anti-românesc ale unor evrei, nu puțini la număr, care sistematic s-au dedat la acte pline de dispreț și de nepăsare față de românii aflați pe post de victime ale unor fărădelegi cinice, inumane, comise de unii evrei. Vezi cazul arendașilor evrei de la 1907, al torționarilor evrei din anii de glorie ai lui Nicolski & comp.

O mai spunem o dată: nu negăm nicio clipă aportul evreilor, al unor evrei din România la cultura și civilizația românească, le arătăm toată cinstea și recunoștința noastră. Dar nu putem trece sub tăcere reversul trist al medaliei: activitatea altor evrei, lipsiți de scrupule, care nu au arătat nicio simpatie sau recunoștință față de gazdele lor atât de primitoare atunci când românii s-au aflat la greu, sub ocupație străină. Nu poate exista text de lege care să ne împiedice să spunem adevărul despre crimele săvârșite împotriva poporului român! Indiferent care ar fi autorii acelor crime! Iar legea recentă de combatere și prevenire a antisemitismului acest scop servește: să împiedice aflarea adevărului despre crimele și răutățile săvârșite împotriva românilor de către unii evrei!

Autorii proiectului de lege au considerat, pe bună dreptate, că se cuvine să dea exemple de acțiuni și atitudine anti-românești! Au prezentat câteva cazuri care îi incriminează pe maghiari, pe sași, pe ruși. Cazuri mai mult sau mai puțin corect prezentate. Lipsesc din acest trist pomelnic manifestările de antiromânism ale unor evrei, ale unor instituții evreiești, cum ar fi Federația Comunităților Evreiești din România, principala vinovată pentru acțiunea anti-românească cea mai gravă comisă după 1990: minciuna cu holocaustul petrecut în România, neadevărurile intens mediatizate despre situația evreilor din România în anii guvernării lui Ion Antonescu. Este o crimă de neiertat să acuzi de o crimă înfiorătoare oameni nevinovați, să-i acuzi pe români de genocid antisemit, în loc de a spune adevărul, anume că românii i-au salvat de genocid pe evrei, iar evreii au datorii de recunoștință față de români neonorate nici până azi.

Mulți evrei, dintre cei mai importanți evrei, la vremea respectivă și mai apoi, chiar și în zilele noastre, au recunoscut meritul unic, singular în Europa, al comportamentului românilor față de evrei! Chiar și azi, înalte oficialități israelite se pronunță în termeni asemănători la adresa României, a românilor!

Cu excepția evreilor din conducerea comunității evreilor din România care se situează pe altă poziție. Aceștia, după 1990, la inițiativa rabinului de tristă amintire Mozes Rosen au formulat acuzația de holocaust, de genocid, la pachet cu pretenții exagerate de despăgubiri. S-au strâns în jurul „rabinului roșu” o gașcă de escroci care trăiesc în huzur de pe urma evreilor „uciși” de români în acei ani! A le demonstra acestor infami cât sunt de nocivi pentru evrei în primul rând înseamnă a combate un complot anti-românesc nedemn de secolul în care trăim! În niciun caz nu se poate vorbi de antisemitism în cazul respingerii și repudierii unor indivizi de teapa lui Alexandru Florian sau Aurel Vainer, indivizi care intră la orice oră sub incidența legii de combatere a anti-românismului.

Adevărul nu poate fi nici anti-semit, nici anti-românesc! Acest principiu lipsește din textul celor două legi. De legea de combatere a antisemitismului nu aveam nicio nevoie, domeniul este suficient de bine acoperit de alte acte normative. Și ce este prea mult strică.

De o lege pentru identificarea și combaterea actelor de antiromânism aveam însă nevoie, chiar și în forma penibilă prezentată. Dar mai este timp să fie adusă la o fomă decentă. Nimeni nu se va grăbi s-o adopte cu rapiditatea cu care a fost adoptată inutila lege de combatere a antisemitismului… Autor: Ion Coja