ATAC TERORIST CU BOMBA LA SENAT!

Europa acestor zile trăieşte sub semnul terorismului. Al fricii cumplite ce a ajuns să scoată tancurile pe străzile Parisului pentru prima dată după 1945, să suspende drepturile cetăţeneşti devenite table ale unei noi religii laice în ţări precum Belgia şi să arunce omenirea într-o nouă eră, a suspiciunii generale şi războiului asimetric.

Deocamdată România pare a nu fi atinsă de acest flagel. Dar am avut şi noi teroriştii noştri. Şi nu de ieri, de azi. Ci încă din 1920.

Sigur că anumite pagini din istoria României nu convin acelor cercuri politice care astăzi încearcă să smulgă naţiunile de pe linia lor de viaţă, în tentativa de ridicare a unei noi ordini Europene fundamentată pe însăşi negarea fundamentului creştin al civilizaţiei sale milenare şi identităţii naţionale a popoarelor ce o alcătuiesc.

Neorolleriştii zeloşi ce se străduiesc să şteargă părţi din memoria rezistenţei anticomuniste prin legi aberante şi restrictive nu scot o vorbă despre atentatul din 8 decembrie 1920, de la care s-au împlinit deunăzi nouăzeci şi cinci de ani. Pericolul ideologiei care a stat la baza actului demenţial al celor trei criminali nu reprezintă o ideologie pentru cei ce văd în trecutul recent doar „terorismul” legionarilor.

Dar să vedem ce s-a întâmplat în urmă cu 95 de ani.

În ziua de 8 decembrie 1920, avea loc primul atentat terorist după formarea României Mari şi primul săvârşit cu o bombă pe teritoriul românesc. Actul sângeros a fost pus la cale de către o celulă radicală comunistă, condusă de militantul de etnie evriască Max Goldstein. Din grupul criminal mai făceau parte Saul Osias și Leon Lichtblau, la rândul lor evrei. Aceştia au instalat o bombă artizanală în Senatul României care în urma exploziei, care a avut loc la ora 14.30 înainte de reînceperea şedinţei de plen, i-a ucis pe Ministrul de justiţie, Dimitrie Greceanu (decedat la spital), pe episcopul greco-catolic Demetriu Radu și pe Spirea Gheorghiu (decedat la spital). Au existat şi răniţi, printre care președintele Senatului, Constantin Coandă, episcopul ortodox Nifon și episcopul ortodox Roman Ciorogariu.

Materialul explozibil a fost aşezat cu o seară înainte sub scaunul prezidenţial, lângă fotoliul regal şi cel al principelui moştenitor. Acesta era un obuz de provenienţă nemţească, modificat şi căruia i se adăugase un ceas.

Ţinta se pare că ar fi fost poetul ardelean şi politicianul naţionalist Octavian Goga, care ar fi trebuit să ia cuvântul în deschiderea şedinţei din 8 decembrie, însă acesta fusese reţinut pe hol de un elector care insista să-i vorbească.

Iată cum relata presa acelor zile teribilul eveniment: „Senatorii, aflaţi pe culoare şi la bufet, tocmai erau chemaţi în şedinţă. Din incintă se desprind, îndreptându-se spre banca ministerială, domnii Greceanu şi Văleanu (ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor); domnul general Coandă, preşedintele Senatului, urca spre fotoliul prezidenţial. În acel moment, o detunătură îngrozitoare răsună în incintă, cutremurând zidurile şi aruncând în aer câteva pupitre. O panică neînchipuită se produce, ţipete şi strigăte de salvare răsună, în vreme ce, într-un lac de sânge, doi senatori sunt scoşi afară. Zeci de senatori leşină, în vreme ce corpul de gardă opreşte ieşirea celor aflaţi înăuntru“.

Autorii nu au fost prinşi, dar ulterior atacului a urmat un proces răsunător, în urma căruia a fost scos în afara legii Partidul Comunist, afiliat Cominternului la a cărui comandă organiza acţiuni violente în vederea “răsturnării burgheziei mondiale și pentru formarea unei republici sovietice internaționale, ca un stadiu de tranziție către abolirea definitivă a statului”.

Implicarea etnicilor evrei, în special a celor din tânăra generaţie, în activităţile clandestine şi antistatale de tip comunist, după 1919, este notorie, ea fiind reflectată în arhivele Siguranţei şi ale Ministerului de Interne, în special pe teritoriu Basarabiei unde în mod frecvent se produceau acte de terorism împotriva populaţiei majoritar româneşti. Iată ce declara ministrul de interne din acea perioadă, Constantin ARGETOIANU (mason redutabil, de grad 33 şi Mare Patron al Ordinului Masoneriei Naţionale), în memoriile sale: ”Aproape fiecare evreu a fost în acei ani un agent al Moscovei… Pentru faptul că guvernul Sovietelor era aproape exclusiv în mâna coreligionarilor lor, evreii din România au văzut în comunism posibilitatea de a se înstăpâni şi asupra ţării noastre şi s-au pus pe lucru.”

Principalul atentator, Max Goldstein a fost arestat anul următor, în octombrie 1921, în timp ce încerca să intre clandestin în România din Bulgaria, unde fugise după comiterea atacului cu bombă. În 28 iunie 1922 acesta a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, decedând în închisoare. Ceilalți inculpați au fost condamnați la pedepse între o lună și 10 ani de muncă forțată. S-a dovedit şi că grupul terorist avea legături cu o grupare de extremă stânga obscură din Odesa, condusă de Abraham Grinstein, de asemenea evreu.

Despre atentatul din 1921, profesorul Gheorghe Buzatu scria, în cartea sa “România cu şi fără Antonescu”: “Ana Rabinsohn (alias Ana Pauker) organizează, împreună cu Goldstein, atentatul de la Senat (1920), ucigând pe Dimitrie Greceanu, preşedintele Senatului şi pe un episcop ardelean. Goldstein e prins şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se refugiază în Elveţia […]. După reluarea relaţiilor diplomatice cu Sovietele (1934), Ana Pauker revine în România, unde întreprinde o intensă agitaţie bolşevică. Este judecată şi condamnată la zece ani închisoare, de unde este eliberată în urma intervenţiei ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius (alianţa germano-rusă, după pactul din 23 august 1939), şi, de ochii lumii, schimbată cu Moş Ion Codreanu, pe care îl luaseră ruşii, la ocuparea Basarabiei. Ana Pauker este lipsită de cultură, n-are nici talent oratoric nici aparenţă fizică atrăgătoare; este însă un agent de execuţie extraordinar, ca o maşină infernală. Este vanitoasă, de o ambiţie fără limite, luxoasă, de o cruzime animalică, isterică şi imită pe Caterina a II-a chiar în aventurile amoroase… Putea demonstra prin politica sa, faptul că era înainte de toate patrioată sovietică şi că URSS-ul şi expansiunea acesteia erau mai importante decât teoriile comuniste şi mai ales decât aspiraţiile românilor, pe care îi ura în mod deschis, fapt pe care nu căuta să-l ascundă… Sentimentul care a dominat intrigile sale politice a fost ura, acea ură care servea atât de bine scopurilor politice de expansiune prin forţă care îi plăcea atât de mult, în calitate de ‘dictator delegat.” (sursa: Buciumul)