ATI – anticamera morții | Covidismul cu față (in)umană: Pacienți legați de pat, intubați cu forța, sedați dacă se agită

Continuă să apară noi mărturii despre iadul spitalelor. După relatările de la Sibiu, alte două sunt consemnate la Arad și la Iași. E vorba despre pacienți – cu Covid sau fără – care, o dată internați, au fost supuși la rele tratamente, neglijați, legați de paturi, lăsați să se zbată între viață și moarte.

Ileana Păntălie a fost internată la începutul lunii martie în Spitalul Județean de Urgență Arad pentru hipertensiune și retenție de apă, afecțiuni care, înainte de pandemie, ar fi fost stabilizate în doar câteva zile. Femeia a intrat pe picioarele ei în spital și a ieșit între patru scânduri. Fiul său mărturisește că, din a doua zi de spitalizare, a fost sedată și legată, lăsată să zacă pe spate – lucru contraindicat pentru afecțiunea retenției de apă – până când a decedat. În cele 7 zile petrecute pe mâna „profesioniștilor”, femeia luase în greutate încă 50 de kilograme și arăta desfigurată, cu nasul rupt și cu mâna sucită, plină de vânătăi și de gâlme.

„Mama, în vârstă de 70 de ani, fiind mai plinuță, avea hipertensiune și, din cauza reținerii de apă, respira mai greu. Cu trei ani în urmă, pe aceleași simptome, am internat-o în spital și, după 3 zile, a fost bine-mersi. În 3 martie 2021, a venit Ambulanța și a dus-o la Spitalul Județean de Urgență Arad. Saturația de oxigen era foarte mică, 40%, însă cei de la ambulanță i-au dat oxigen și saturația a urcat la 93%. Asistenta de pe salvare mi-a spus să o ridic pentru că nu are voie să stea pe spate pentru că i se urcă apa și moare. Testul rapid Covid făcut în ambulanță a ieșit negativ, la fel și cel din spital. A ieșit bine și la EKG și la glicemie. La spital au internat-o la ATI. A doua zi, pe 4 martie, am vorbit cu doamna doctor Moca, care o trata pe mama, și m-a întrebat dacă mama tușea sau dacă a fost răcită și i-am spus că nu. Și atunci mi-a spus medicul că starea mamei este critică. Când am auzit am început să plâng și am rugat-o să mă lase să o văd. Dar nu mi-a dat voie și mi-a spus că pot să-i iau, dacă vreau, pamperși și șervețele umede pentru că este intubată. Ar fi trebuit să-i administreze oxigen și să o poziționeze în semi-șezut și mișcată stânga-dreapta. Și în următoarele zile, de câte ori am fost la spital, mi-au spus doar că e în stare critică”, a povesti Narcis Păntălie, fiul Ilenei Păntălie, pentru Ziarul Național.

Pacienta a stat tot timpul internată la ATI. După trei zile de intubare, au detubat-o când starea s-a ameliorat, însă au continuat să o țină sedată și legată.

„Următoarea zi am aflat că a trecut de la masca de oxigen la intubare. Luni, 8 martie, i-am trimis mamei un buchet de flori și cineva din spital mi-a făcut o poză cu mama. Era culcată pe spate, exact în poziția în care nu avea voie să stea, pentru că i-ar fi provocat moartea. În plus, din poză se vedea că era tare umflată, pentru că nu elimina apa din corp. I-am cerut medicului ei curant să o mute în altă parte, să îi schimbe tratamentul. Medicul mi-a spus că nu este umflată, neștiind că eu o văzusem în poză pe mama, și că nu e nici legată, nici sedată. Iar în fotografie se vede clar că era și sedată și legată.

Dimineață m-am dus din nou la spital, am stat ca și câinele acolo, apoi mi s-a spus același lucru, că este în stare critică. Am început să plâng și nu am mai vrut să plec din fața porții spitalului. În starea aceea de disperare, am sunat pe numărul de fix de la cabinet de la Arafat și mi-a răspuns o doamnă, care, impresionată probabil că am început să plâng la telefon, m-a pus în legătură cu altă doamnă, care, în final, a intervenit la spital. Așa am putut, în data de 9 spre 10 martie, că era 12 noaptea, să intru la mama în salon. Când am intrat, era ca și în poze, dar nu mai era legată, doar în comă indusă. Am vorbit cu mama, am plâns, i-am spus să vină acasă, a deschis un pic ochii, dar nici lacrimi nu mai avea să plângă. Îi era sete, sărăcuței, avea buzele uscate. A doua zi mi-au spus că a murit”, își amintește Narcis Păntălie.

„Mami Mea,te-ai dus prea repede! Nu pot sa cred,nu realizez,de ce Ea,Doamne ??? O fiinta asa buna si frumoasa si dulce si blanda,cu care mai mare dragul sa vb ceva…Ma doare sufletul si am facut tot posibilul sa te salvez,chiar te-am vazut ieri si m-ai privit si am sperat ca te faci bine…dar Dumnezeu te vrea la el,langa Maia si Taia,ca tare mai ai vrut sa vezi casa unde te-ai nascut…De acuma,voi avea doi Ingeri…Mami Mea,cand mi-e dor de tine,te voi gasi in sufletul meu,pentru ca acolo vei ramane intotdeauna,mereu vie…Dumnezeu sa te odihneasca in pace !!!”, e mesajul de adio postat pe Facebook de fiul victimei.

O altă „victimă” a ignoranței și malpraxisului, de data aceasta din Iași, a scăpat cu viață numai după ce a evadat din spital, unde „beneficiase” de aceleași tratamente inumane, însă pentru afecțiunea de Covid-19.

Dincolo de boala care l-a adus de trei ori în pragul morții, experiența trăită în spital este cutremurătoare. Gabriel Toma descrie cum zile întregi a stat țintuit la pat, legat de mâini, fără măcar să i se explice de ce. Sau fără să i se explice măcar cu ce era înțepat zilnic. „Exact ca într-un lagăr de exterminare a fost. Am încercat de două ori să evadez”, spune bărbatul, pe un grup de socializare destinat foștilor bolnavi de Covid. «Diagnostic – COVID; observație – agitat psihomotor». Asta i-a transformat internarea într-un coșmar din care nu a crezut că va mai scăpa cu viață. Și de care nu știe dacă, psihic, va mai scăpa vreodată. El acuză, însă, modul inuman în care a fost tratat, în condițiile în care era cu psihicul și fizicul la pământ. Își aduce aminte cu recunoștință de două asistente care au făcut excepție de la „bunele practici” ale spitalului și l-au tratat cu omenie.

Gabriel Toma are 54 de ani, și a fost internat pe 13 noiembrie anul trecut, dar a „evadat cu bilet de voie” după 32 de zile. Dintr-o lună, trei săptămâni a fost la cunoscutul Spital Modular de la Lețcani. „De trei ori resuscitat, de două ori intubat. M-am detubat singur… Detubarea a fost șansa mea, personalul medical renunțând la acest procedeu, punându-mi o mască CPAP”, povestește acesta, citat de Ziarul de Iași.

Dat fiind faptul că primise pe foaie observația „agitat psihomotor” pe lângă diagnostic, prognosticul de supraviețuire dat de medici a fost de 2,5%. „Așa le-au spus aparținătorilor mei, care căutau preot petru deshumarea rămășițelor pământești ale părinților, la sfatul lor, ca să se pregătească”. Gabriel Toma spune că, în pustietatea salonului, multă vreme a delirat, făcându-și în minte zeci de scenarii, trăind filme întregi care i se păreau extrem de reale. „Lipsa de comunicare a personalului medical, în special în secția de ATI, este incredibilă. M-am simțit în toate cele trei săptămâni – în care am fost resuscitat de trei ori, intubat de două ori – exact ca într-un lagăr de exterminare. De altfel, am încercat de două ori să «evadez»”. Ușa salonului era mereu închisă. Deși, bolnav fiind, a dărâmat un monitor și a aruncat în ușă cu el pentru a scăpa.

Gabriel Toma nu acuză pe nimeni de faptul că a fost legat de pat, dar spune că rănile lăsate la mâini le va purta probabil toată viața. „Imobilizarea pacienților «agitați psihomotor» ar trebui făcută cu acele manșoane late, căptușite pe interior cu pâslă, manșoane care împiedică blocarea fluxului sanguin către palme. Eu aveam niște mâini ca niște pâini… Nu mi le recunoșteam. Am tras de ele până mi-au intrat în carne. Am urme care probabil le voi purta toată viața, drept amintire de «bună purtare» a personalului medical. Iarăși lipsă de comunicare: nimeni nu îmi spunea de ce trebuie să treci prin toate astea. Sedat fiind, nu conștientizam multe”, mai spune el. În salon erau 12. Ușa se deschidea doar atunci când venea mâncarea sau le făceau tratamentul. În rest, povestește Gabriel Toma, erau singuri… Unii mureau singuri. „M-au găsit de două ori cianotic, detubat, ținînd în mână tubul. Mai și glumeau, că arătam ca Statuia Libertății, cu mâna întinsă în sus, cu tubul în ea. Nu supravegheau nimic! Am avut un noroc fantastic că nu am murit”, mărturisește fostul baschetbalist.

El mai povestește și cum, într-un moment de delir, când vroiau să îl țintuiască mai strâns de pat, s-a zbătut până a reușit să rupă o legătură. În mișcare, a lovit un monitor. „Atunci, un domn, pe care nu îl voi uita toată viața, asistent sau mai degrabă infirmier, s-a urcat cu genunchii pe toracele meu. Noroc că sunt un munte de om. Am 1,96 m, fost sportiv, nu sunt vreun ghiocel. I-am simțit greutatea și locul în care s-a proptit cu genunchii în piept vreo lună. Repeta cu obstinație, ca un bătăuș de stradă: «Tu știi cine sunt eu? Eu sunt…» Îi voi reține numele cât oi fi. Cine știe cum ne intersectează viața drumurile… Din nou însă îmi revin în minte două combinezoane, femei ambele. Empatice, implicate, care vorbeau cu mine. Îmi explicau ce mi se întâmplă, cum mai evoluează boala. Le-aș ține în brațe toată viața mea!”, relatează fostul pacient de la Iași.

Puteți citi continuarea poveștii lui în paginile Ziarului de Iași.

Pe de altă parte, Flavia Groșan, o doctoriță pneumolog din Oradea, care a părăsit sistemul public de „sănătate” în iulie 2020 și s-a dedicat pacienților în particular, evitând spitalizarea acestora și pronunțându-se împotriva procedurilor de intubare – oxigenare forțată, care pot omorî oameni, este cercetată de Colegiul Medicilor Bihor pentru că a îndrăznit să aplice un tratament atipic și să gândească altfel decât turma – pardon, corpul medical.