Av. Mihai Rapcea: Trecerea

Cu o ultimă răsuflare, prelungă ca un oftat de ușurare, Emil își părăsi corpul conectat la aparate, chinuit de lipsa de oxigen. Față de agonia din ultimele zile, în care trecea de la inconștiență la durerea din starea de veghe, părăsirea corpului îi apărea ca o eliberare de o povară chinuitoare.

În momentul în care expirare aerul pentru ultima oară, simțise cum se scurge înafară ca printr-un tunel lichid, luminos, într-un spațiu plin de o prezență caldă, strălucitoare.

Se simțea relaxat, liniștit, fără gânduri, ca atunci când te relaxezi într-o baie caldă. Așa este când mori ?! Gândul îi apăruse spontan iar acest fapt îi trezi la viață mintea, curioasă să exploreze noua lui condiție.

Fusese internat cu covid în urmă cu 10 zile, pe secția de ATI a spitalului din localitate. Starea lui se agravase în ciuda tratamentelor și eforturilor medicilor însă nu încetase să spere în vindecare, agățându-se disperat, de fiecare gură de aer. Simplul fapt de a respira devenise o luptă obositoare la care în final renunțase, învins.

Gândul îi fugi imediat la Maria, soția sa și la cei doi copii, Andrei și Gabriel. Într-o străfulgerare, îi văzu aievea în apartamentul în care locuiau, agitați, preocupați de sănătatea lui. Încă nu aflaseră că el murise dar probabil că simțiseră ceva în momentul în care părăsise această lume, căci ceva, ca o presimțire funestă se așternuse peste ei. Gabriel, cel mai mic dintre băieți, începu deodată să plângă.
– De ce plângi, Găbiță !? îl întrebă Maria
– L-am văzut pe tata, răspunse copilul.

O urmări pe Maria cum formează cu degete tremurânde numărul de telefon al secției de gardă a spitalului și cum se prăbușește în ea la auzul veștii primite, încercând să nu spună nimic copiilor. Din reflex, o îmbrățișă, încercând să o liniștească așa cum făcea de obicei când era supărată, realizând că nu poate decât să o învăluie precum un abur strălucitor, pe care ea nu îl percepea. Sau poate că îl simțea ?! Căci în acel moment Maria tresări și pentru o clipă Emil avu sentimentul că se atinseseră cu adevărat…
Apoi, într-o clipă imaginea familiei se estompă și dispăru iar el se trezi înapoi în salon, asistând la scena deconectării trupului său de la aparate. Nici măcar nu încercaseră resuscitarea.
Percepea toate acestea într-o stare de ușurare și seninătate care îl făceau să se întrebe dacă chiar murise cu adevărat.
– Da, ai murit. Corpul tău a murit.

Cine rostise aceste cuvinte ?! De unde veneau ? Emil privi în jur pentru a descoperi sursa lor și văzu apropiindu-se de el, din dreapta, cumva de sus, silueta unui bătrânel.
– Și tu ești mort ? întrebă Emil
– Nu, nu sunt dintre cei morți – răspunse bătrânul. Am venit doar în întâmpinarea ta, să te conduc.
– Unde mă vei conduce ? întrebă Emil cu un pic de teamă, amintindu-și poveștile despre Rai și Iad. Făcându-și rapid o analiză, nu fusese un tip rău la viața lui, dar nici unul religios. Pe la biserică mergea doar la sărbătorile mari și nici atunci nu intra. Nu se spovedise sau împărătșise și îi era greu să își amintească când se rugase ultima dată, în afară de ultimele zile în care chemase în ajutor, disperat, toate forțele cunoscute și necunoscute din univers, blestemându-și alegerea de a nu se vaccina.

– În sălașul pregătit pentru sufletul tău – îi răspunse cu un zâmbet enigmatic, bătrânul.
Zâmbetul bătrânului îl mai liniștise într-o oarecare măsură pe Emil, căci nu ghicise nimic negativ sau răuvoitor în înfățișarea sau atitudinea acestuia.
– Atunci, te rog explică-mi ce urmează să se întample cu mine, îl rugă Emil. După cum vezi, sunt cam nou pe-aici, ricană el – forțând un ton de glumă.
– După cum în mod perspicace ai remarcat, ai murit – îi întoarse bătrânul zeflemeaua. Însă nu contează atât de mult faptul în sine, ci CUM ai murit. În funcție de asta, s-a hotărât locul în care vei merge.
– Păi nu e limpede ? Am murit de boală. Dacă muream de altceva, nu era același lucru ?
– Una e să mori ucis de boală, făcând tot ce ține de tine să trăiești, și alta este să te lași ucis sau să îți iei viața – răspunse bătrânul.

Sinucigașii merg în locuri întunecate, departe de lumina vieții pe care au disprețuit-o și nu au apreciat-o, pe când cei ce au prețuit viața și au încercat să și-o apere, merg în locuri mai luminoase.
În acel moment, Emil remarcă o mișcare în salon. Un alt coleg de suferință pierduse lupta cu boala. Remarcă cum acesta se recompuse precum un abur ușor, în paralel cu corpul său fizic, modul în care redeveni conștient în noua lui stare. Emil remarcă însă că lumina în care acesta era învăluit era una roșiatică, tenebroasă, iar ființa care venise în întâmpinarea lui era de statură înaltă, amenințătoare, învăluită parcă într-o mantie întunecată. Percepu apoi cum respectivul spirit fu tras de către ființa întunecată printr-un soi de gaură neagră, ca un portal, către ceea ce el percepu cu groază ca fiind un loc plin de suferință și teroare. Îngrozit, se retrase în celălalt colț al încăperii, dar vocea bătrânului, îl liniști:

– Tu nu vei merge acolo.
– Ce este acolo ? întrebă cu voce tremurată Emil
– Iadul – răspunse calm bătrânul.
– Dar ce greșeală de neiertat a comis respectivul ? – mai îndrăzni Emil să întrebe
– S-a vaccinat – răspunse cu tristețe bătrânul.

Mihai Rapcea

Vezi si: Avocat Mihai Rapcea: Serviciul de Informații al Armatei atacă!