„Azi am mâncat o pară cu pâine…” Bătrânica din județul Vrancea care trăiește cu un milion pe lună! Povestea bunicuței e cutremurătoare!

Povestea unei bătrâne dintr-un sat din județul Vrancea a stârnit compasiune în mediul online, după ce o publicație locală a demarat o campanie de ajutorare, în prag de Sărbători.

Maria Nicoară și-a dus toți cei 84 de ani de viață acolo, în satul ei, în Jitia de Jos.

Jurnaliștii de la Monitorul de Vrancea au mers în casa bătrânei, pe care au găsit-o înfrigurată și deznădăjduită, plângând la amintirea vremilor ce-au fost și nu se vor mai întoarce.

Singurătatea, dar și sărăcia i-au smuls orice speranță: „Am rămas singură, maică… Am un ajutor social de 140 de lei și atât. N-am nimic, nimic… Azi am mâncat o pară cu pâine… E greu de mine. Nu mai văd bine, nu mai aud… De bătrânețe, iaca…. Mă chinuie și un picior, c-a fost rupt în două locuri și tare mă mai doare…. ”, se văita sărăcuța, așezându-se cu greu pe scăunelul de lângă soba pitică, ce împrăștia o căldură iluzorie… „Tre să bag mereu lemne pe foc, ca să dea căldură mai multă”, explică bunica Maria, arătând spre lemnele aranjate sub pat.

Sub patul în care doarme, pentru că pe celălalt, în care a dormit soțul ei pân-a trecut la cele veșnice, acum 30 de ani, a depozitat femeia câteva pături, țoale, dar și un sac de mălai primit de pomană de la o vecină. Iar sub acel pat a îngrămădit tot soiul de acareturi pe care nu-și permite să le arunce, că nu se știe când îi vor mai trebui…

„Casa mea, cum vedeți, e slăbită și ea rău de tot. Prin peretele ăla cu patul sunt găuri și nu știu ce să mă mai fac cu șobolanii care-mi intră în casă. Sunt mari cât pisicile, tare mă mai sperie noaptea… Nu știu la ce vin, că oricum n-am nimica de mâncare. Acu e sacul ăsta cu mălai pe care l-am primit, dar în general n-am nimic…”, zice bunicuța.

„Am crescut patru copii, unu e aici în sat, lângă mine, da are și el pe-ale lui… Mai am un băiat la Brăila, o fată la Valea Solcii măritată… Și-am mai avut o fată… Da a murit maică, de gălbinare, la 30 de ani…”, mai spune tanti Maria.

La doctor n-a mai ajuns de nici nu mai știe când. Zice că nu o țin picioarele să mai bată drumul până acolo și apoi, dacă i-ar da pastile, crede că n-ar avea cu ce să le ia. „Că tre să dai bani peste tot, nimeni nu-ți face nimic pe gratis…”, șoptește, cu deznădejde. În cuvinte puține, mi-a povestit cât de mult a muncit întreaga viață.

„Mergeam pe la ferme, cu copii cu tot după noi, că n-avem cum să-i lăsăm singuri acasă… Mergeam și munceam și acum nimic nu mai am, nici măcar pensie, că nu ne-a făcut nimeni acte. Sau dacă ne-a făcut, trebuie să umblu după ele și eu așa ceva nu mai pot… Nu mai pot deloc, deloc…”, continuă să povestească bătrâna.

Nu mai poate, și se vede. Se vede suferința ei trupească, sufletească, dar și suferința casei și a locului în care își trăiește apusul vieții. În cămăruța în care locuiește, chiar și așa lipită și peticită, tot își fac drum șobolanii.

În odaia ei sărăcăcioasă, nu doar mâncarea și căldura lipsesc, ci și un suflet de om care să-i mângâie octogenarei măcar din când în când tristețile, să-i alunge fricile. Fricile, din care cea mai mare e singurătatea…

VEZI SI: Cine sunt tiganii asistaţi social făcuţi celebri de poştăriţa acuzată că întârzie cu banii. „Mă doare inima când muncesc. Îmi vine să vomit, îmi vine ameţeală!“