Care este adevărata față a Uniunii Europene?

De mai bine de două decenii statele UE sunt obligate să-și mețină deficitul bugetar și datoriile la maximum 3%, respectiv 60% din PIB. Aceste reguli, parte a Pctului de Creștere si Stabilitate nu au fost respectate chiar de Germania, unul dintre statele care a facut presiuni pentru adoptarea lor. Cât despre țările care au respectat regula, ea nu a dus la creșterea și stabilitatea preconizate. După ce Europa și-a oprit economia, ca măsură împotriva pandemiei covid-19, aplicarea Pactului a fost suspendată, pentru a da o gură de oxigen economiilor naționale. Însă, la finalul acestui an, vechile reguli se vor întoarce și, la presiunea Germaniei, vor fi și mai dure.

În urmă cu un an, ministrul german de Finanțe, din partea Partidului Liberal care se prăbușește în sondaje, a respins ideea abandonării regulilor disciplinei bugetare. Pentru a face pe plac Berlinului, Comisia Europeană a adăugat un mecanism de siguranță care va obligă țările cu deficit bugetar mai mare de 3% din PIB să facă ajustări anuale de cel puțin 0,5% din PIB, până ajung la plafonul impus de Bruxelles. Germania propusese ca aceste ajustări, adică reduceri ale cheltuielilor bugetare, să fie de cel puțin 1% anual. Noile reguli se vor aplica în contextul creșterii puternice a cheltuielilor militare ale satelor UE, lansate acum într-un program de înarmare, pe fondul războiului din Ucraina.

„Anul acesta marchează a 30-a aniversare a Uniunii Europene. În 1993, când a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht, europenii au început un experiment istoric unic în ce privește guvernanța supranaționala și transferul suveranității. Piața unică a UE permite libera circulație a bunurilor, serviciilor și capitalului între cele 27 de state membre. Crucial, spațiul Schengen presupune deschiderea frontierelor între statele membre (și libera circulație chiar și pentru cetățenii statelor non-Schengen), permițând ca peste 400 de milioane de oameni să aibă o formă de cetățenie fără precedent, care transcende teritoriile naționale. Liberul schimb este o idee veche, însă libertatea de mișcare a oamenilor la acest nivel este ceva cu totul nou.

Însă în ce măsură este UE mai mult decât un bloc al liberului schimb? Este edificator să luăm în considerare două momente recente în care europenii au fost puși în fața divorțului: criza datoriilor din Grecia și Brexitul, fiecare eveniment aducând în prim-plan forțele care se lupta pentru controlul continentului. În cazul Greciei, UE a jucat rolul opresorului, amenințând cu ruperea legăturilor pentru a obține concesii de la un stat membru. În cazul Brexitului, Bruxellesul joacă rolul eroului care îndură cu stoicism un act de trădare și rămâne fidel principiilor multilateralismului și deschiderii. Care dintre aceste două episoade se apropie cel mai mult de adevăratul caracter al UE?”, scrie Antara Haldar, profesor asociat la Universitatea Cambridge, pentru Project Syndicate.

”Uneori, filosofia Europei pare că se bazează pe ”economia casnică”. Cancelara Angela Merkel a invocat imaginea gospodinei suabe chibzuite pentru a-și justifica politica dură din timpul crizei din Grecia, iar poziția adoptată atunci de UE are o bază științifică cât un basm cu gospodine.

Să ne amintim că problemele cauzate de datoriile Greciei au fost parte dintr-un domino. După criza financiară globală din 2008, Grecia nu și-a mai putut plăti datoriile uriașe și a cerut asistență din partea UE și a FMI, creditorul global de ultimă instanță. Nimeni nu contestă faptul că finanțele Greciei erau un dezastru, dar mulți consideră că „troica” (Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și FMI) a greșit cerând penitență Greciei pentru greșelile trecute, în loc să puna bazele unui viitor mai bun.

Ei au insistat că Grecia va primi niște împrumuturi doar dacă va adopta măsuri severe de austeritate, inclusiv reduceri bugetare, majorări de taxe, privatizări forțate și o mulțime de reforme pro-business. Sau, cum a observat ministrul de Finanțe al Greciei de la acel moment, Yanis Varoufakis, obsesia troicii pentru pedepsire, nu pentru refacere, a supus Grecia unei simulări a înecului la nivel financiar. UE a părut un bătăuș gata să provoace niște suferințe inutile unei populații nefericite. Refuzând iertarea Greciei de unele dintre datorii, UE părea să îmbrățișeze principiul darwinian că Europa va fi mai puternică dacă vor fi eliminate cele mai slabe verigi economice (un deznodământ care a fost evitat la limită).

Printre cei care au susținut această abordare s-a numărat Germania, care ar fi trebui să știe ce se întâmplă când o țară este supusa unei umilințe naționale. Îmbrățișând punctul de vedere german, UE a susținut că este necesara o disciplină fiscală rigidă în Grecia, indiferent dacă aceasta ar urma să arunce în mizerie poporul elen.

În cazul Brexitului, statutul Marii Britanii de a doua economie din UE a făcut ca Londra să devină victima propriului orgoliu. O majoritate la limită a britanicilor a respins logica rămânerii în UE și s-a concentrat în schimb pe problemele despre care presupuneau că sunt cauzate de migrație (precum lipsa locurilor în școlile primare și a medicilor). Pentru cei care au votat pentru Brexit, beneficiile liberului schimb nu mai justificau costurile migrației din cadrul UE.

Când Marea Britanie a invocat Articolul 50 din Tratatul Uniunii Europene și a inițiat divorțul, UE s-a comportat ca o comunitate. Cu alte cuvinte, poziția UE a fost inversă față de cea din timpul crizei din Grecia. După 2016, UE a rămas fidelă mandatului ei inițial de a asigura pacea și prosperitatea între țări foste inamice, justificând Nobelul pentru Pace pe care l-a primit în 2012.

Însă graba cu care Europa a aruncat Grecia în suferință și a ignorat vocea grecilor a fost un imbold pentru euroscepticii din Marea Britanie. De ce să mai facă parte Regatul Unit dintr-un proiect care permite celui puternic să-l intimideze pe cel slab? După 2009-2010, Grecia și alte țări din sudul UE au devenit – pe baza unor teorii economice foarte subțiri – ceea ce Paul Krugman descria în The New York Times drept ”Austeria”. Propria experiență cu austeritatea după 2010 a jucat un rol important în Marea Britanie atunci când a venit momentul referendumului pentru Brexit.

Unicitatea proiectului european ține de ambiția sa de a crea un nou tip de legătură între oameni și locuri, bazată pe ”ideea de Europa”. Experiențele Greciei și Marii Britanii arată, fiecare în felul ei, că această idee nu se poate baza doar pe o logică tranzacțională. Experimentele anterioare cu austeritatea, în anii 1930, au dus în cele din urma la sfâșierea continentului. Dacă UE vrea să rămână unită încă 30 de ani, va trebui să decidă o dată pentru totdeauna dacă vrea austeritate sau solidaritate – o alegere reflectată în dezbaterea tot mai intensă pe marginea reformei regulilor fiscale propusă de Comisia Europeană. Dacă UE va alege austeritatea, atunci le va da dreptate celor care cred că proiectul european nu a fost decât o căsătorie de conveniență.”