Cât de şmecheri erau cei care aveau Dacie „cu număr mic“ pe vremea lui Ceauşescu şi ce însemna pe atunci să fii „un om cu relaţii“

Dacă în zilele noastre pentru a fi „cool“ trebuie să ai vilă, limuzină, tablete, telefoane scumpe şi ceasuri elveţiene, alta era ierarhia valorilor sub regimul comunist. În acea vreme, un număr „mic“ la Dacie îţi asigura faima pe şosele şi un „Puteţi trece, să trăiţi!“ din partea miliţianului de la circulaţie.

Cine avea o maşină cu număr „scurt“ sub regimul lui Nicolae Ceauşescu proba în faţa miliţianului de pe drumurile patriei faptul că era în vârful Partidului Comunist, şef de serviciu, ginecolog, chirurg, stomatolog, vânzător la Peco, prieten cu Nicu, fotbalist, ofiţer (miliţie, securitate) sau şef de recepţie la un hotel important. Demnitarii circulau de obicei în maşini de culoare neagră.

Numărul de la Dacia „spunea“ că eşti om cu relaţii

Numărul pe care îl aveai la Dacie juca un rol destul de important sub regimul comunist. 1-B cu trei cifre te plasa direct între primii oameni din ţară. Practic, ţinea loc de orice, susţine fostul cercetător ştiinţific Adrian Drăghici, din Bucureşti. Potrivit spuselor sale, la 1-B cu patru cifre spectrul se lărgea. Şoferi puteau fi şi ziarişti (cu a doua specialitate ofiţeri de securitate), şefi de sală la mari restaurante, frizeri şi croitori din zona centrală, depanatori radio-tv. Un autoturism cu 2 (3, 4, 5, 6, 7, 8, 9)-B cu trei cifre te plasa oricum în elită. Numărul tău „spunea” celor din jur că eşti un om cu relaţii. Greu ţi se putea lua permisul şi puteai să faci rost de multe. Maşinile cu 12-B erau conduse, în general, de studenţii străini.

Cercetătorul povesteşte şi o întâmplare din aprilie 1983, trăită pe şoseaua Bucureşti-Snagov. „Înainte să o luăm la dreapta, ne-a oprit un miliţian. În zonă tocmai se pusese un indicator cu o restricţie de viteză. Era puţin vizibil, niciun şofer nu ştia de el. Se strânseseră cam şapte Dacii şi ne tocmeam. La un moment dat, a mai venit una, neagră, cu 1-B-220, parcă. L-a oprit şi pe el. Noi toţi am amuţit să vedem ce se întâmplă. Şoferul a dat geamul jos, a zis <> şi a plecat cu scârţâituri de roţi. Ne-a iertat pe toţi“.

Misterele numerelor scurte din perioada comunistă au fost descâlcite abia după Revoluţia din 1989. În perioada comunismului cel mai mic era 101, probabil dupa sistemul soviectic, 01-01

Umilinţa în trafic

În anii 1980, numărul maşinilor înmatriculate, spre exemplu, în Bucureşti era de circa 100.000, faţă de cel de astăzi, care depăşeşte două milioane. Cu toate astea, umilinţa în trafic era nelipsită. „Pe de-o parte, apărea umilinţa cozilor de la puţinele benzinării existente, oamenii aşteptând la rând de kilometri chiar şi trei zile pentru a lua câţiva litri de benzină. Chiar şi aşa, Ceauşescu a hotărât că până şi circulaţia să fie cu raţie, la sfârşitul săptămânii aveau dreptul să circule fie maşinile cu număr par, fie cele cu număr impar. Pe de altă parte, apărea problema transportului în comun, tot mai execrabil. Benzina era şi ea raţionalizată. Erau cozi de sute de maşini la benzinării. Transportul în comun era şi el umilitor. Autobuzele veneau extrem de aglomerate, oamenii mergeau tot timpul pe scară, unii pur şi simplu stăteau agăţaţi. Se mergea uneori şi pe acoperiş. Apăreau certurile dintre pasageri, câteodată te mai înjura şi şoferul că nu putea să plece”, susţine istoricul Dan Falcan.

„Cum benzina era raţionalizată, lunar, aveai dreptul la doar 20 de litri. Ca să pleci la drum lung, trebuia să o ai pusă deoparte şi să o transporţi în canistre, în portbagaj, pentru că benzinăriile din alte judeţe nu aveau voie să vândă decât 10 litri şi doar dacă stăteai la cozi interminabile“, scrie şi istoricul Alexandru Ofrim.

„Dacă ar fi să rezum într-un singur cuvânt lumea de atunci, aş spune că totul era gri. Cel mai gri era, însă, faptul că nu ne dădeam seama că e atât de gri. Am mai pomenit strângerea de inimă cu care am auzit remarca unui deţinut, care fusese închis înainte de 1989 şi eliberat prin 2000. La întrebarea reporterilor cum i se pare că s-a schimbat lumea, acesta se arată uimit de cât de colorat este totul în jurul lui“, concluzionează Alexandru Ofrim. Text scris de NICU NEAG.