Cât de tari au fost moldovenii în Evul Mediu. Lucruri neştiute despre trupele de elită ale lui Ştefan cel Mare

În ciuda imaginariului popular, specialiştii dar şi izvoarele istorice arată că de fapt voievozii Moldovei se bazau pe trupe de elită în luptele cu turcii, dar şi cu alţi inamici de calibru. Mai mult decât atât sunt consemnate şi trupe de elită, despre care se ştie foarte puţin.

Vitejia moldovenilor, în Evul Mediu, era binecunoscută popoarelor din jur. Oamenii din Principatul de est de Carpaţi erau cunoscuţi ca fiind buni războinici de altfel arătându-şi valoarea în luptele cu marile puteri din zonă, Imperiul Otoman, Regatul Ungariei sau Regatul Poloniei. În mentalul colectiv persistă încă ideea propagată în perioada naţionalistă a comunismului că oastea moldoveană era formată în mare parte din ţărani simpli, luaţi de la coarnele plugului şi trimişi pe câmpul de luptă pentru a-şi apăra ”glia strămoşească.

În cele din urmă, spune aceleaşi mitologii naţionaliste, ieşeau învingători datorită sacrificiului şi dragostei de patrie. În realitate, spun specialiştii dar şi o serie de mărturii ale vremii, armata moldovei se baza pe un nucleu de soldaţi profesionişti şi trupe de elită. Chiar şi ţăranii liberi recrutaţi aveau o experienţă a războiului fiind angrenaţi în numeroase lupte interne dar şi dincolo de hotarele Moldovei.

RĂZBOINICII MOLDOVEI, PRINTRE CEI MAI APRECIAŢI LUPTĂTORI

Armata Principatului Moldovei respecta organizarea feudală cunoscută, chemarea la oaste fiind bazată pe legăturile vasalice existente. La oaste erau convocate steagurile boiereşti, adică cetele de luptă ale nobilimii, la care se adăuga oastea cea mare formată din ţăranii liberi sau răzeşi. Practic, aceşti ţărani liberi,membrii ai obştilor răzeşeşti, erau oameni capabili să se echipeze pe cheltuiala lor şi să vină la oaste.
Cercetătorii în istorie militară spun că ţărănimea dependentă, acei ţărani prost echipaţi din filmele propagandistice ale ”Epocii de Aur„ nici măcar nu erau chemaţi la oaste. ”Din faptul posesiunii sau folosirii solului de către toţi reiese, ca şi în trecut, principiul de bază al formării oştii, al obligativităţii apărării moşiei de care se folosea”, preciza generalul Radu Rosetti în ”Istoria artei militare a românilor”. Răzeşii din ”ostea cea mare„ erau trupe destul de experimentate şi călite în focul luptei, mai ales că participau la multe încleştări pe frontieră, mai ales cu tătarii veniţi să prade dar şi în războaiele civile care au marcat Moldova timp de secole.

Chiar şi aşa ”oastea cea mare” era convocată de domnitor doar în cazuri excepţionale, mari invazii precum cea otomană din 1475. Armata pe care se baza în mod curent voievodul Moldovei, aşa numita „oaste mică”, era formată exclusiv din soldaţi profesionişti. În „Historia Polonica”, Jan Dlugosz spunea că Moldova se baza pe 12.000 de luptători profesionişti. De altfel moldovenii erau o forţă de temut în zonă, fiind un neam războinic. Cel puţin asta spun mulţi călători străini.

„Supuşii (n.r. ai lui Ştefan cel Mare) sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, arăta medicul veneţian Matteo Muriano, într-o scrisoare către dogele Republicii Veneţiei.

Moldovenii erau pricepuţi în mânuirea spadei, arcului, lăncii, securii şi ghioagei. Mai mult decât atât sunt descrişi ca luptători vânjoşi şi foarte curajoşi în luptă. ”Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti.

Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de turci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, preciza italianul Anton Maria Graziani în anul 1564. Totodată atât mărturiile vremii dar şi cercetările au arătat că de fapt moldovenii erau un neam războinic care nu de puţine ori trecea în teritoriile tătărăşti pentru ataca sau chiar în Polonia şi Transilvania.

Se ştie că Ioan Vodă cel Viteaz de exemplu a făcut prăpăd în teritoriile poloneze pentru a răzbuna un ajutor dat de leşii unui rival. De asemenea au fost raiduri moldoveneşti în Transilvania pentru a răzbuna deasemenea adăpostirea unor pretedenţi la tron, mai ales în zonele săseşti. Ştefan cel Mare la rândul său a făcut expediţii militare în Transilvania, Polonia, teritoriile tătărăşti şi Ţara Românească, cea din urmă fiind cumplit jefuită. Oastea moldoveană îşi atinge strălucirea în vremea lui Ştefan cel Mare atunci când apar şi trupe de mercenari germani din ţinuturile transilvane dar şi piese de artilerie precum bombarde sau tunuri.

O ARMATĂ DE CĂLĂREŢI RĂZBOINICI

Tot în mentalul colectiv, rod al propagandei vremii transpusă şi în câteva producţii cinematografice, armata Moldovei era prezentată ca fiind formată mai ales din ţărani pedestraşi net inferiori adversarilor, ca armament şi ca număr. În realitate armata Principatului Moldovei, mai ales în perioada sa de strălucire era formată din cavalerie.

Era practic o armată de călăreţi. Conform datelor oferite de Matteo Muriano medicul-spion de la curtea lui Ştefan cel Mare, voievodul moldovean se putea baza pe o armată de 60.000 de luptători dintre care 40.000 erau călăreţi şi numai 20.000 infanterie. Moldovenii s-au adaptat războiului călare mai ales datorită prezenţei încă din zorii evului mediu, pe acest teritoriu a populaţiilor de stepă. Războiul călare era necesar în condiţiile în care moldovenii aveau de-a face cu trupele mobile şi rapide ale tătarilor.

”La acele neamuri nu se foloseşte aproape deloc pedestrimea, atât fiind că este alcătuită din oamenii cei mai de jos, cât şi fiindcă este fără rost din cauza iuţelii şi a mulţimii cailor”, preciza acelaşi Maria Graziani. Hergheliile Moldovei erau de altfel renumită iar călăreţii moldoveni cunoscuţi şi pentru priceperea de a trage cu arcul din goana calului, obicei învăţat de la neamurile de stepă, cel mai probabil.

Impresionantă pentru mulţi călători străini era cavaleria uşoară a Principatului formată mai ales din răzeşi. Aceştia impresionau prin eficienţă şi prin efectul psihologic asupra duşmanului pe care-l hărţuiau în permanenţă. ”Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă(…) Aveau un fel de suliţă cu două vârfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strâmb şi încârligat. Trecând repede pe lângă duşmani, cu vârful cel drept străpungeau, iar cu cel strâmb trăgau de pe cal şi astfel făceau mari pagube ”, preciza cronicarul polon Martin Bielski.

Pe lângă aceştia se afla şi cavalaria greu înarmată a boierimii. Aceştia aveau coifuri, cămăşi de zale. ””Despre faptul că ostaşii moldoveni purtau cămăşi de zale mărturiseşte şi atitudinea de încredere manifestată de regele Ungariei Sigismund, care era sigur că domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, îi va ajuta «cu toţi cavalerii lui 10 mii», oaste de curteni şi steaguri (cete boiereşti), majoritatea înveşmântaţi în zale”, precizează în articolul său, ”Tipuri de armuri ale oştenilor moldoveni din sec XV”, istoricul militar locotenent-colonel Iurie Lişman.

VITEJII, TRUPELE DE ELITĂ ALE MOLDOVEI

Ca multe alte popoare medievale şi moldovenii au avut trupele lor de elită. Se cunosc însă puţine lucruri despre aceşti războinici care putea face diferenţa între înfrângere şi victorie. Erau numiţi ”viteji” şi cel mai probabil erau membrii ai familiilor boiereşti pregătiţi încă din copilărie pentru o singură meserie: războiul. Era asemănaţi ca pricepere, spirit de castă şi cod al onoarei cu renumiţii cavaleri apuseni. Era însă, spun specialiştii, adaptaţi războiului din zona Balcanică.

Nu aveau probabil, armuri grele ci mai degrabă cămăşi de zale pentru o mare mobilitate şi versatilitate, putând combina cu uşurinţa lupta călare cu cea din postura de infanterist. Erau probabil pricepuţi inclusiv în mânuirea arcului din goana calului. Prezenţa vitejilor în documentele medievale a fost sesizată şi de istoricul A.D. Xenopol. Acesta era de părere că era vorba de contingente de luptători de elită din rândul micii boierimi loiale voievodului, experţi în războiul călare şi mânuirea spadei, lăncii dar şi a trasului cu arcul.

”Vitejii, aidoma cavalerilor occidentali, îşi regăsesc raţiunea existenţei lor în războaiele purtate de suveran; nu întâmplător, prezenţa lor în cronică se face simţită în preajma evenimentelor aflate în legătură cu fapte de arme. Dacă stăpânirea unei suprafeţe de pământ era semnul distinctiv al unei demnităţi nobiliare, calitatea de „viteaz” reprezenta împlinirea unei vocaţii şi, de ce nu, a unei meniri: aceea de războinic”, precizează istoricul Constantin Crăescu în articolul său ”Vitejii lui Ştefan cel Mare”. Vitejii sunt pomeninţi aproape în toate cronicile. Sunt mereu în preajma domnului şi sunt mereu cinstiţi după bătălii. ”Mitropolitul, cu tot clerul bisericesc, i-au făcut o întâmpinare minunată şi frumoasă, dar mai ales proslăvind pe Dumnezeu pentru toate câte dăruise robului său, Ştefan voievod. Şi atunci a făcut acolo mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi”, se arată în ”Letopiseţul anonim” al Moldovei.

Nicolae Iorga credea că în armata Moldova exista un corp de 3000 de viteji, adică călăreţi de elită, folosiţi şi ca trupă de şoc. Vitejii şi-au câştigat strălucirea mai ales în timpul lui Ştefan cel Mare „Numărul vitejilor era în jur de 3.000 în veacul al XVI-lea; în luptele lui Ştefan cel Mare ei sunt strălucita cavalerie boierească nimicită numai la 1476, în lupta de la Valea Albă, pentru a fi apoi făcută din nou”, preciza l Nicolae Iorga. Nimeni nu ştie cu exactitate, însă, cine au fost acei viteji şi care a fost originea şi mai apoi soarta lor.