Ce-a urmărit Klaus Iohannis punînd Serviciile să orchestreze tulburările din 10 august 2018?

Tulburările din București din ziua de 10 august 2018 au descumpănit pe mulți dintre români. Presa, atît cea pro-guvernamentală, cît și cea anti-guvernamentală, indiferent de explicațiile manipulatoare date violențelor, a fost unanimă în susținerea tezei că așa ceva nu s-a mai văzut în România, că astfel de deraieri de la ordinea firească a lucrurilor ne semnalează că România e pe marginea prăpastiei, că există un plan de sfîrtecare a țării, într-un cuvînt că s-a întîmplat ceva dincolo de care Istoria noastră va fi alta decît cea de pînă în 10 august 2018.

Aiurea! Astfel de tulburări, ba chiar și mai grozave, erau o realitate obișnuită în timpul domniei lui Carol I. Ele își aveau punctul de plecare în ceea ce se numea la vremea respectivă contestarea Constituției de jos în sus de către partidul aflat în Opoziție.
Că era PNL sau Partidul Conservator, unul dintre cele două partide care, pînă la nașterea României Mari, s-au rotit la Guvernare, mișcarea spontană era bine organizată de fiecare formațiune. Scopul principal în constituia presiunea asupra Regelui Carol I. Atît în România Mică, cît și în România interbelică, Monarhul Constituțional avea imensa putere de a demite un guvern între două alegeri și să impună un Guvern care organiza alegerile. Cine organiza alegerile le cîștiga la scoruri porcești de uriașe. În aceste condiții, aducerea Opoziției la Guvernare, mai ales cînd aceasta flămînzise suficient în afara ospățului, depindea de Rege. Demonstrațiile de prostest îl vizau pe Rege. Fie pentru a pune presiune asupra lui, fie să dea motivul – în înțelegere cu el – să demită guvernul.

Unul dintre aceste momente a cel intrat în Istorie sub denumirea de Tulburările din 13-14 martie 1888.
15 martie 1888. Ion C. Brătianu guvernează din 1876. Între 10 aprilie şi 8 iunie 1881 atotputernicul bărbat politic se retrăsese de la putere în favoarea fratelui său, Dimitrie C. Brătianu. E o schimbare în familie care nu satisface opoziţia. Manevra lui Brătianu îi aduce la exasperare pe adversarii politici. Treptat, treptat, Opoziţia se uneşte în ceea ce se va numi Opoziţia Unită. Alegerile din 23-26 ianuarie 1888, deşi cîştigate de guvern, aduc un spor electoral evident pentru Opoziţia Unită. Se trece de îndată la acţiuni violente. Acestea culminează cu manifestaţiile de stradă din 13-14 martie 1888.

                          Aşa numiţii «cetăţeni indignaţi» atacă trăsura

Constantin Bacalbaşa le descrie astfel în „Bucureştii de altădată”:

„În ziua de 13 martie, opoziţia ţinu o întrunire în sala Orfeu. La ieşire, publicul cere să meargă la Palatul Regal – căci regele se întorsese de la Berlin – dar Nicolae Fleva, care este în frunte, cere masei de 3-4.000 de oameni să se împrăştie în linişte. Toată lumea aceasta, în frunte cu agenţii electorali cari strigau mereu: «Jos Brătianu», «Jos tîlharii» etc., ajunge în strada Colţei, în faţa casei lui Ion Brătianu, pe care n-o păzea nici o forţă poliţienească. Aci mulţimea staţionează vreo zece minute insultînd, vociferînd şi provocînd. Mulţimea conduce apoi pe Fleva acasă.

A doua zi, la 14 martie, altă întrunire la sala Orfeu. De astă dată, poliţia a concentrat bătăuşii în faţa sălii. La ieşire se întîmplă ciocnirea. O mare învălmăşeală urmeză. Nicolae Blaremberg şi Gheorghe Vernescu se urcă în cupeul lui Fleva, dar agenţii secreţi ai poliţiei şi aşa numiţii «cetăţeni indignaţi» atacă trăsura, îi sparg geamurile şi o răstoarnă. Vernescu şi Blaremberg sînt siliţi să coboare şi să fugă; mulţi prieteni îi împresoară ca să-i apere.

Trăsura fusese deshămată de opozanţi şi trasă cu braţele de oamenii din popor.
Mulţimea umple piaţa Teatrului şi Calea Victoriei, apoi se îndreaptă către Palatul Regal. Curtea Palatului este invadată, iar mulţimea urcă scările peronului.

Pe vremea aceea nu exista actualul grilaj de împrejmuire.
Regele, de la o fereastră, priveşte spectacolul. Pe stradă, urcaţi în birji, deputaţii Al. Djuvara, V.G. Morţun şi alţii rostesc discursuri către mulţime.

La Orfeu, publicul votase o moţiune prin care Lascăr Catargiu, Dumitru Brătianu şi Gheorghe Vernescu erau delegaţi să meargă la Palat şi să ceară regelui schimbarea guvernului, însă delegaţia nu e primită. Mulţimea, aflînd acest refuz, se înverşunează mai tare şi vrea să intre în Palat. Nicolae Filipescu este pe peron, geamurile de la uşa de intrare cad cu zgomot, sala tronului e plină de soldaţi cu baionetele la armă.

În acest moment intră în curte şi la trap escadronul de jandarmi călări în frunte cu maiorul Fănuţă, care şarjează mulţimea. Strigăte sălbatice se înalţă, iar învălmăşeala este de neînchipuit.

Nicolae Filipescu, care e în capul scării, vede pe maiorul Fănuţă venind în direcţia sa, în fruntea escadronului. Cu un gest repede, scoate revolverul şi vrea să tragă. Dar o mînă vînjoasă îi prinde braţul şi o voce îi strigă:
– Ce faci, Nicule, eşti nebun?…
Era prefectul poliţiei, Dimitrie Moruzi.
Moruzi era rudă cu Filipescu.

Văzînd că lucrurile iau proporţii, regele trimite un aghiotant care cere ca jandarmii să se retragă.
Cu încetul, lumea se retrage din curtea Palatului, dar masa populară umple Calea Victoriei între Bulevard şi Episcopie, pînă noaptea tîrziu”.

                  „Dar ştiţi d-voastre ce se petrece pe strade? Se ucide lumea…”

Scandalul din stradă ascute lupta în Parlament. Limbajul e împrumutat din încăierările din spaţiul mahalalei. Stenograful şedinţei din seara de 14 martie 1888 consemnează:

„N. Fleva: În acest moment se lovesc cu puştile cetăţenii pe strade de către geandarmii trimişi de d-voastre în contra lor şi voi mai puteţi vorbi astfel? (Mare zgomot)… N. Nicorescu: Dar ştiţi d-voastre ce se petrece pe strade? Se ucide lumea… C. Nacu: Dacă în acest moment este o tentativă de a se repeta ce s-a făcut ieri pe strade, dacă în acest moment sînteţi împiedicaţi să faceţi ceea ce aţi cercat să faceţi ieri, noi ne vom face datoria. (Aplauze) Voci din minoritate: Bravo! G. Vernescu: Asasinule! Noi ne ducem de aici! (Zgomot)… C. Nacu: Va să zică opoziţiunea, în ziua cînd guvernul este interpelat asupra întrunirilor publice, în loc să asculte şi să dezbată în Parlament, părăseşte locul de aici şi se duce să revolte lumea pe strade… (Aplauze). N. Fleva: Aţi auzit discursurile noastre? C. Nacu: Nu le-am auzit, dar le-am citit! G. Vernescu: Ne ducem acolo unde se împuşcă lumea! (G. Vernescu iese din Cameră)”.

În ziua hotărîtoare, 15 martie 1888, se dă din mînă în mînă un Manifest semnat de 53 de deputaţi ai Opoziţiei: „Răsboiul” din aceeaşi zi îl publică pe prima pagină:

„Cetăţeni,

Guvernul a provocat astăzi măcelul.

V-aţi întrunit spre a vă consfătui să scăpaţi ţara de relele care o covîrşesc. Pe cînd păstraţi, în exerciţiul dreptului vostru celui mai sfînt, atitudinea cea mai pacinică şi legală, puterea publică care vă pîndea în umbră a asmuţit poliţia asupra voastră.

Fără motiv, fără somaţiuni legale, zbirii poliţieneşti v-au lovit, v-au rănit cu armele, iar rîndurile compacte ale sergenţilor şi jandarmilor călări au trecut peste trupurile voastre strivite.

Aniversarea proclamărei Regatului român a fost pătată de sînge.

Pe cînd poporul era măcelărit pe uliţe, în sala teatrului, la adăpostul unui cordon de baionete, îmbuibaţii regimului, beţi de sînge şi de trufie, sărbătoreau gloria şefului lor.

Cetăţeni,

Sîngele fraţilor voştri n-a curs în zadar, va fi roditor; durerile ţării vor găsi în bărbăţia voastră alinare şi mîntuire!

Curagiu, înainte pentru lege şi pentru ţară!”.

„Îmbuibaţii regimului” nu erau alţii decît liderii liberali. Aceştia organizaseră pe 14 martie 1888, în sala Teatrului Naţional un banchet în cinstea lui I.C. Brătianu. Invitaţiile trimise de un Comitet de comercianţi liberali sunau cam aşa:

„În onoarea ilustrului cetăţean Ioan C. Brătianu,

Comercianţii Capitalei vor da un banchet la 14-26 martie, în sala Teatrului. Sunteţi rugaţi cu onoare a lua parte la acest banchet.

Preşedintele Comitetului, Stancu R. Becheanu”.

Banchetul era o manifestare eminamente politică. Guvernul ţinea să dea un semnal că se bucură de sprijinul micii burghezii. Adversarii politici ai lui I.C. Brătianu sunt de sorginte caragialeană. Astfel că participanţii la banchet devin „beţi de sînge şi trufie”.

                    Mulţi din deputaţii opoziţiei veniseră înarmaţi cu revolvere

Manifestul răspunde unei stări de spirit. Explicabil de ce adepţii Opoziţiei iau cu asalt Camera Deputaţilor. Forțele de ordine îşi fac datoria. Povesteşte C. Bacalbaşa:

„Gheorghiţă Vernescu se întoarse la ora 11 de la Palat, iar la ora 12 toţi deputaţii porniră pe jos, cu capetele descoperite.
Spectacolul era impresionant. În frunte mergeau descoperiţi: Dumitru Brătianu, Lascăr Catargiu şi Gheorghe Vernescu.
Eu mă aflam în cele din urmă rînduri, alături de Panu.

Pe strade, pînă la Mitropolie, nici o manifestaţie, căci, afară de circulaţia obicinuită, nici un om mai mult. Dar cînd ajunserăm pe la hotel Avram, mulţimea era foarte mare. Porţiunea aceea din strada Bibescu, amîndouă dealurile şi strada spre chei gemeau de lume. Gangul clopotniţei era ocupat de un detaşament de vînători; ofiţerul care-l comanda spuse că nu va lăsa să treacă decît pe acei cari se vor legitima că sunt deputaţi.

Atunci o împinsătură fu dată de către cei de la spate şi cordonul e spart.
Împins de curent, ajung în curtea Mitropoliei. Alături de mine văd pe Nicu Filipescu, care lupta cu un soldat, trăgînd fiecare de puşcă! Lumea alerga în toate părţile, apoi un mare număr de vînători iese din Corpul de gardă şi vînătoarea după civili începe prin curte.

Mă refugiez pe culuarul chiliilor, fiindcă fiecare trecea prin curte erea înhăţat de soldaţi.
Avocat Haralambie Fundăţeanu este bătut măr de soldaţi. Văd pe procurorul Petre Sfetescu ţinut de guler de doi vînători şi ghiontuit. Bietul procuror striga disperat, declinîndu-şi calitatea, dar e în zadar. Nu mai ştiu cine l-o fi scăpat din aventură.

Dar un foc de puşcă răsună! Toată lumea din curte se repede către uşa de intrare a Camerei! Fac ca toată lumea şi alerg. În drum, aud un zvon sinistru.
– L-au omorît pe Fleva!

Mă apropii de intrarea Camerei şi văd un om întins, dar nu erea Fleva. După figură, mi s-a părut că erea deputatul liberal din Giurgiu, Vasile Epurescu. În realitate, erea un uşier.
Nenocoritul căzuse victima unei erori.

Auzind zgomot mare în curte, s-a repezit şi el să vadă ce se petrece. Tocmai atunci Nicolae Fleva urca treptele intrării şi pocnetul de puşcă răsună. Uşierul căzu trăsnit, căci glonţul îl lovise în cap.

Versiunea ce a circulat atunci era următoarea: trebuia asasinat Fleva. Pentru executarea hotărîrii fusese postat într-unul din turnurile Mitropoliei sergentul major de gardişti, anume Silaghi. Dar Silaghi trase mai jos în clipa cînd văzu pe Fleva şi greşi lovitura la o distanţă foarte scurtă. Emoţiunea îi tremurase braţul.

În Cameră, agitaţia a cuprins pe toată lumea. Membrii Parchetului, prefectul poliţiei, comandantul pieţei fură chemaţi grabnic.
Mulţi din deputaţii opoziţiei veniseră înarmaţi cu revolvere, spre a se apăra în caz că vor fi atacaţi de bătăuşi. Faptul e cunoscut de poliţie, iar procurorul anunţă că va proceda la percheziţia corporală.

Tache Ionescu, Alexandru Djuvara şi alţii trec revolverele soţiilor, care se aflau în tribuna doamnelor. Căci în ziua aceea tribuna doamnelor erea, ca niciodată, garnisită de o mulţime de femei din elita socială.

Venirea deputaţilor opozanţi la Cameră, cu capetele descoperite şi în corpore anunţa o şedinţă extraordinară. Şi aceste doamne nu voiau s-o piardă”.

Seara sunt arestaţi şi trimişi la Văcăreşti deputaţii Nicolae Fleva şi Nicolae Filipescu. Acţiunea fusese urmarea percheziţiei de arme asupra celor care intraseră în Camera Deputaţilor. „Răsboiul” din 16 martie 1888 scrie sub titlul incendiar „Măcelul de azi”:

„Parchetul face percheziţie. Toţi deputaţii şi cetăţenii sunt percheziţionaţi, precum şi reporterii gazetelor, dacă au revolvere în buzunare. D. Radu Creţulescu, redactorul ziarului l’Independance Roumaine, e arestat fiindcă s-a găsit asupra sa un revolver”.

Sîmbătă, 19 martie 1888, seara, I.C. Brătianu trimite Regelui demisia guvernului. În după-amiaza lui 22 martie 1888, guvernul condus de junimistul Theodor Rosetti depune jurămîntul.

Tulburările dăduseră rod. Guvernul căzuse, deși nu fuseseră alegeri generale.

Pe ce bazau astfel de așa-zise mișcări spontane? Pe faptul că Regele putea demite un guvern cînd voia și să aducă la putere un alt guvern, care organiza alegerile. Deoarece alegerile erau cîștigate automat de către partidul care avea Guvernul de alegeri, Monarhul avea puterea să aducă un partid la guvernare în afara alegerilor parlamentare.

Constituția postdecembristă nu dă o astfel de prerogativă Președintelui. În aceste condiții rămîne întrebarea: Ce-a urmărit Klaus Iohannis punînd Serviciile să orchestreze tulburările din 10 august 2018? Autor: Ion CRISTOIU