Ce este inteligența?

Succesele fac din „inteligența artificială” cel mai mare eveniment științific și tehnologic de la mecanica cuantică și atomistica de la începutul secolului al XX-lea încoace. Unii o compară cu descoperirea electricității! Discuția despre ea, plină de optimism, dar tot mai îngrijorată, se extinde.

Este datoria celor care își asumă reflecția asupra lumii actuale să-i explice originea și expansiunea. O fac plecând de la chestiunile cheie și autorii ei – logicieni, matematicieni, lingviști, informaticieni, ingineri – și încheind cu antropologi și sociologi care-i evaluează aplicările, și aducând discuția pe terenul culturii generale din zilele noastre.

Optica mea este a unuia care a studiat logică, inclusiv logica simbolică și bazele matematicii, și științe (fizica relativității, cibernetică, genetică, psihologie), a predat logica, teoria argumentării și filosofia contemporană și și-a asumat inițiative ale digitalizării în educația națională. În urma unei conferințe pe care am susținut-o la „New School for Social Research” din New York, am asigurat venirea la universitatea clujeană a creatorului „psihologiei cognitive”, Ulrich Neisser, cu care s-a dat startul acestei psihologii în țara noastră. Ca ministru am contribuit la instalarea rețelei electronice a educației naționale. Diverse inițiative m-au pus în contact cu conținutul „inteligenței artificiale” – specializarea în domeniu revenind, însă, firește, celor care o dezvoltă. Preocuparea mea a fost și este promovarea inteligenței, cu o elaborată cunoaștere a potențialului ei.

De ce este azi o problemă inteligența? Răspund plecând de la patru observații.
Una ține de istorie. Lipsa inteligenței a dus la tragedii – ca să iau doar exemple de amploare, azi istoricii ne spun, de pildă, că Primul Război Mondial a fost rezultatul unor erori. Prezența inteligenței a evitat catastrofe – cum a fost, de pildă, acordul Kennedy-Hrușciov. Sau a schimbat lumea spre una a cooperării – ca înțelegerile Reagan-Gorbaciov. Desigur, inteligența nu este garanție contra fărădelegii sau crimelor. Să ne amintim că psihologul american al procesului de la Nürnberg (1947) a constatat că fiecare inculpat avea coeficient de inteligență semnificativ peste medie.

A doua observație ține de prezent. „Inteligența artificială” nu numai că prelungește abilitățile umane, dar ajunge să preia adoptarea deciziilor. Atenționarea din partea câtorva gânditori – Heidegger, Horkheimer, Adorno, Norbert Wiener, Marcuse, Ratzinger – că stăpânirea tehnologică a lumii include pericolul subordonării oamenilor, se confirmă. Singură, nici inteligența nu este cheie miraculoasă. Azi, datorită evoluției culturale, oamenii sunt mai inteligenți, dar ura și scindarea sunt în creștere. Evident, inteligența nu este suficientă ca ei să trăiască în bunăstare.

A treia observație privește competitivitatea. Nu poate fi competitiv azi – economic, social, cultural – cine nu se alimentează din „inteligența artificială” și nu investește în dezvoltarea ei. Experiențele unor țări precum SUA, China, Germania, Rusia, Israel, Singapore sunt instructive. Unde inteligența este în suferință, se stagnează în neajunsuri și în rezultate modeste.

A patra observație privește viitorul. Avantajele „inteligenței artificiale” sunt incontestabile, încât se condamnă la înapoiere cine nu o cultivă. Pericolele legate de ea nu sunt, însă, mici. Elon Musk (iunie 2024) avertizează pe drept că, întrucât „mașinile inteligente” sunt conectate, ar fi suficient ca undeva să fie comenzi eronate sau programele să fie greșite pentru a se produce dezastre. Azi este stabilit, de exemplu, că doborârea la un moment dat a unui avion sud coreean a plecat de la o eroare în programul pilotului automat (James Bridle, New Dark Age, Verso, London, New York, 2023), care a rătăcit avionul.

Dincoace însă de observații, cultura actuală se află într-o situație stranie. Deși despre „inteligența artificială” se discută mult, iar apelul la ea este curent, nu este lămurit ce este „inteligența”. Nu există o definiție acceptată, încât discuția rămâne incoerentă.

Ce este la propriu inteligența? Se pare că Cicero a folosit primul noțiunea, ca un compus din „inter”(deosebire) și „legere”(legătură). Dicționarele spun că „inteligența este facultatea de a descoperi proprietățile obiectelor și fenomenelor înconjurătoare,cât și a relațiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi”.

Diferența specifică din această definiție nu este însă suficientă. Se mai spune că „inteligența unui sistem nu este definită de modul în care este el alcătuit, ci prin modul în care se comportă”. Or, putem avea comportamente acceptabile ale unor neinteligenți și comportamente blamabile ale unor inteligenți. De aceea, trebuie căutată o definiție mai bună, mai ales că noțiunea se folosește sperând că o înțelegem la fel.

Să luăm câteva exemple din cultura română. Nicolae Mărgineanu ne spunea că și evoluția României pretinde să nu se mai confunde „inteligența” cu „istețimea”, fiind mult mai mult. La drept vorbind, găselnițe, descurcări de azi pe mâine, rezultate ocazionale, opinii superficiale sunt câte vrei, dar până la „inteligență” mai este un drum. Mihai Ralea spunea că „inteligența” înseamnă în esență „distincția punctelor de vedere” – definiție foarte bună în contextul în care în discuție este un subiect, și, fără a-l rezolva, se trece tacit la altul. Tudor Arghezi sublinia că „inteligență” fără caracter nu rezolvă ceva. Mihail Sebastian vitupera „inteligența” de provincie, redusă la versatilitate, care duce la ciorovăială publică și se rezolvă prin împăcarea la bufet.

Azi se poate adăuga că „inteligența” este dincolo de înșelătoriile de sub manipularea mediatică sau înlocuirea adevărului cu propaganda. Ea nu este în clișee și idei fixe, nici de ieri, dar nici de azi.

Nu revin însă la istoria înțelegerii inteligenței. Aș aminti succint aici doar câteva repere de pondere universală ale lămuriri ei.

Încep cu Kant, care a distins cele trei etaje ale facultății umane de cunoaștere – „sensibilitatea”, „intelectul” și „rațiunea” (Critica rațiunii pure, 1783, Editura Științifică, București, 1969). La nivelul „sensibilității”, obiectele ne sunt date în forme ale intuiției, spațiul și timpul, pentru ca, la nivelul „intelectului”, ele să fie aduse sub noțiuni, ce trimit la concepte a priori cu ancorare transcendentală, iar „rațiunea” extinde aplicarea de concepte la întregul realității. Cunoașterea este atunci când se unesc datele ce vin din experiență și noțiunile intelectului. Rămânând la experiență, „intelectul” ar fi sigur, în vreme ce „rațiunea” poate semnala limitele intelectului, dar ar fi riscantă când pretinde că oferă cunoaștere.

Hegel a respins această înțelegere, arătând că prin renunțarea la „rațiune” se pierde adevărul, oamenii fiind condamnați să cunoască numai fenomene, nu esențe (Știința logicii, Editura Academiei, București, 1966). Abia „rațiunea” duce la realitate.

Pentru „rațiune” a pledat și Gottlob Frege – unul dintre stâlpii istorici ai „inteligenței artificiale”. El a arătat că o aserțiune, de exemplu, „Pământul este rotund”, este redare a unui conținut, dar nu este judecată decât dacă este asumată. Pasul epocal l-a făcut în Fundamentele aritmeticii (1884), în care reflecția asupra naturii numerelor l-a condus la a delimita mai bine, în raport cu percepția și intuiția, ceea ce numea „gândirea”. Frege a distins un nivel al cugetării caracterizat de „judiciabil” și „obiectivitate”, distinct de cel al percepțiilor și intuițiilor. Axa Pământului este imaginară, dar nu este doar imaginată, ea fiind obiectivă (Scrieri logico-filosofice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977). Frege a vorbit de „gând (Gedanke)” drept conținut al propozițiilor și de „gândire” ca facultate ce accede la cunoștințe.

Prin John Dewey s-a făcut însă o breșă ce a avut ca rezultat punerea pe primul plan a „inteligenței” și legarea ei de om considerat „agent care este responsabil, prin inițiative, inventivitate și muncă orientate, de re-crearea lumii” (Reconstruction in Philosophy, Beacon Press, Boston, 1968, p. 51). „Inteligența” înseamnă „investigare (inquiry)” în vederea schimbării lumii spre a ameliora condițiile vieții.

Aceasta este conotația „inteligenței” care a devenit reper în modernitatea târzie. La ea a reacționat Heidegger, care și-a dat seama de utilitatea „inteligenței”, dar și de riscurile exclusivismului ei, și a propus revenirea la „gândire”. Pentru el, „gândirea”rămâne o facultate a minții umane, care are ca regulă generală „experimentarea prăpastiei dintre asemănător și ceea ce este la sine” (Gesamtausgabe, Viittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2019, 98, p. 239). Asemănătorul este mereu prezentul, ceea ce oferă „reprezentarea (Vorstellung), în sine rămânând însăși „esența ființei, ca ceea ce este dat în deosebire”. Primul permite să se vorbească de „identitate”, a doua este prin natura sa „diferență”. „Gândirea” este explorare a diferenței.

În celebrele Caiete negre (2014-2022), Heidegger acuză contemporanii că se lasă în seama „reprezentării” și cultivă dogme. Or, cine preia realitatea „numai cu reprezentări, rămâne departe de capacitatea de a se încerca în esența unui lucru; căci acesta pretinde o perspectivă solidă, ca și curajul de a stărui în încercare inclusiv înăuntrul granițelor sale și de a vorbi de aici. Cei de astăzi zburdă într-o formă exterioară a eseului literar fără a cunoaște nici măcar din depărtare gândirea tentativă (versuchenden Denken)” (p. 8). Altfel spus, contemporanii se mișcă în certitudini îndoielnice. Se cugetă pe scară generală în „reprezentări”, încât nu se mai ajunge la „gândire”.

Pedagogul de referință al vremii noastre a operat, la rândul său, o distincție majoră. El a delimitat șase „inteligențe” relative la domeniu – „lingvistică”, „muzicală”, „matematică”, „spațială”, „kinestezică”, „personală” – și a formulat criterii psihometrice, dar și localizări neuronale. „Inteligențele” sunt concepute drept „capabilități cognitive relativ autonome”, care fac ca oamenii să se deosebească (Howard Gardner, Frames of Mind. The Theory of Multiple Intelligences, Basic Books, New York, 1983). Ulterior, acesta a distins cinci „minți (minds)” – „disciplinată”, „sintetizatoare”, „creatoare”, „plină de respect”, „etică”. „Cuvântul minte ne reamintește că acțiunile, gândurile, ideile, sentimentele și comportamentele sunt toate produse ale creierului nostru; mințile disciplinate și creative pot utiliza toate sau doar unele dintre inteligențe, în funcție de aria de lucru. Astfel, disciplinat sau creativ, un poet depinde de inteligența lingvistică, un arhitect de inteligența spațială, un terapeut de inteligența interpersonală și așa mai departe. Respectul și etica se clădesc în mod clar pe inteligențele personale. Etica, reflectând un mod mai abstract de gândire, se clădește și pe inteligența logică. În ceea ce privește, mintea sintetizatoare, ea pune o problemă a multiplelor inteligențe, sau a teoriei acestora, deoarece sinteza include adesea operația uneia, a două sau chiar a mai multor inteligențe. Eu chiar bănuiesc că sintetizatorii talentați își pot atinge scopul pe căi diferite. De exemplu, se întâmplă să se bazeze în primul rând pe inteligențe lingvistice, logice și naturalistice, dar alții pot folosi inteligențele spațiale, artistice și sau personale pentru a atinge și transmite sintezele lor. Să ne gândim la sinteza la care a ajuns Pablo Picasso în opera sa atotcuprinzătoare, Guernica” (Howard Gartner, 5 Minds for the Future, Harvard Business Press, 2008, p. XVI). În fapt, un tip de „inteligență” nu este solitar, ci asociat cu altele.

Un psiholog renumit ne spune însă că asemenea delimitare a inteligențelor nu este științific acceptabilă (John R. Anderson, Cognitive Psychology and Its Implications, W. H. Freeman & Comp., New York, 1995, p. 446). El ne amintește, în schimb, de distincția lui Cattell (1963) între „inteligența fluidă” – abilitatea de a gândi sau rezolva probleme în domenii noi, și „inteligența cristalizată” – cea a cunoașterii deja dobândite (p. 437), ca și de alte distincții. Puțini încearcă însă azi o definiție a inteligenței, asumându-și mai curând că inteligența este aceeași oriunde este.

Și, totuși, o definiție a inteligenței trebuie dată, încât să putem vorbi exact despre ea. Sunt de părere că, în constelația facultăților la care omul recurge, „inteligența” este capacitatea de rezolvare de probleme și de convertire a rezolvărilor în acțiuni și fapte; că, printr-o creație logico-matematică și inginerească, această capacitate a devenit și capacitate a unor produse umane ce permite mai avantajoasa inserare a oamenilor în condițiile lumii; că în ambele ipostaze este vorba, pe de o parte, de capacitate de a ordona obiecte și de a rezolva probleme și, pe de altă parte, de capacitate de a pune cunoașterea în slujba rezolvării de probleme, ce operează cu criteriul consecințelor benefice.

Există atâtea tipuri de inteligență câte tipuri de acțiuni (instrumentală, strategică, comunicativă, dramaturgică, etică etc.) condiționează reproducerea umană a vieții. La propriu, inteligența nu se lasă echivalată cu improvizația, nu se reduce la descurcare și nu este materie de convenție. Această capacitate nu prinde întreaga realitate, ci ceea ce intră în raza problemei de rezolvat. Inteligența nu epuizează arhitectura facultăților de cunoaștere (detaliat în A. Marga, Vocația gândirii, 2024), încât reclamă intervenția „gândirii (rațiunii)”. Ea prezintă gradații, deși uneori acestea rămân greu de evaluat.

Cu această definiție se face față situațiilor în care „inteligența” este prezentă sau i se simte lipsa, ca și diferitelor inteligențe ce ne stau acum în față. Fiecare poate lua multe exemple. Pe scenă fiind acum discuția asupra relației dintre „inteligența naturală” și „inteligența artificială”, să ne oprim asupra ei.

La o primă determinare, ambele sunt inteligențe. Nu-i poți retrage nici uneia și nici alteia însușirea inteligenței. Opinia mea este că specificarea inteligențelor, „naturală” și „artificială” se poate face după criteriul suportul – creierul, mințile, conștiința oamenilor, respectiv computerele – și după condiționările ce rezultă. În acest sens, nu este neglijabilă ideea lui John Searle de a vorbi despre inteligență „mentală”, în cazul oamenilor, și de inteligență „nementală” în cazul mașinilor.

Este spus astfel totul? Cred că nu! Am în vedere patru motive.

În primul rând, anvergura celor două capacități este diferită. „Inteligența naturală” este mai profundă în ceea ce privește captarea sensului, „inteligența artificială” este mai puternică în ceea ce privește cuprinderea corelațiilor în timp și spațiu. De aceea, stăpânirea complexității din timpul nostru o și cere tot mai mult.

În al doilea rând, cele două inteligențe se deosebesc după felul preluării realității. „Inteligența naturală” operează fără a pune condiții obiectelor date în experiență, în limbajul natural. „Inteligența artificială” le preia prin intermediul unui limbaj creat de logică și matematică și punând o grilă conceptuală de un fel aparte în fața realității.

În al treilea rând, în vreme ce „inteligența naturală” păstrează solidaritatea sintaxei cu semantica și unitatea dintre semnificație și sens, „inteligența artificială” operează sintactic, cu un sens tehnologic precis. Dacă este să mă exprim riguros, ea face parte dintre „acțiunile raționale în raport cu un scop”, alte acțiuni, precum „acțiunea rațională în raport cu o valoare”, presupunând limbajul natural și semantica sa.

În al patrulea rând, „inteligența naturală” rămâne sub tutela „conștiinței” și a „conștiinței de sine”. De aici vine ceea ce autori de azi (Manuela Lenzen, Der elekronische Spiegel. Menschliches Denken und kunstliche Inteligenz, C.H.Beck, Munchen, 2024, pp. 91-95) remarcă – „flexibilitatea”, „adaptabilitatea”, „finalitatea” ei. „Inteligența artificială” își poate descrie structura și funcționarea, dar la „conștiință de sine” nu poate apela, căci nu dispune de ea.

Existând astfel de diferențe, este totuși greșită contrapunerea, din orice direcție ar veni, a „inteligenței naturale” și a „inteligenței artificiale” – la care asistăm fie din cauza carențelor culturale, fie a ideologiei, fie a incapacității de înțelegere, fie a acestor cauze la un loc. Azi „inteligența naturală” are în „inteligența artificială” un „braț” de rară productivitate, așa cum industria l-a avut odinioară în mașinile cu aburi, apoi în motoarele electrice. Precum energia atomică, acest „braț” oamenii îl pot folosi cu succes numai dacă îl și controlează. (Din volumul A.Marga, Inteligența artificială și condiția umană, în pregătire pentru apariție)