Cealaltă față a emigrării

Experiența Cameliei cuprinde tot spectrul suferințelor și umilințelor prin care poate trece o româncă medic, mamă a trei copii și cetățean străin în Finlanda. După atâtea povești cu emigranți români fericiți și sisteme occidentale de succes, m-am gândit că poate ar fi bine să cunoaștem și una despre cealaltă față a emigrării.

Camelia Smicală Jalaskoski este o româncă de 44 de ani, absolventă a facultății de Medicină din Iași, specialist medicina de urgență, pe care a practicat-o la Spitalul Județean Neamț, din 1999 până în 2005, când s-a căsătorit cu un finlandez și a plecat în Finlanda împreună cu Andreea, fiica ei din prima căsătorie, pe atunci în vârstă de 4 ani.

Toate bune și frumoase în țara de adopție până după prima sarcină și nașterea lui Mihai (ianuarie 2006), când Camelia a avut probleme medicale, iar soțul finlandez s-a dovedit a nu mai fi la fel de bun și frumos cum era înainte de căsătorie. Situația conflictuală între soți a escaladat în ianuarie 2007, după nașterea Mariei – cel de-al treilea copil, când soțul abuziv a început să-i bată, iar Camelia și copiii au ajuns la un Centru de siguranță, timp de o lună.
Când am citit toate astea m-am gândit că, în locul ei, primul meu impuls ar fi fost să-mi iau copiii și să vin în țară, la părinți. Doar că asta se întâmpla în Finlanda, nu în România. Iar copiii aparțin în egală măsură soțului și, după cum vom vedea, statului finlandez, așa că nu poți să pleci cu copiii, unde și când ai chef.

Ce a făcut Camelia? A învățat limba și s-a angajat ca medic la Tampere (Tullinkuluman Tyoterveys și TAYS). În aprilie 2010 a divorțat, copiii au primit domiciliul la ea și custodie comună. Aici începe partea a doua a coșmarului, căci, după cum spune ea, agresiunile soțului s-au mutat de-acasă la tribunal și la serviciile de protecția copilului. În 2015, când i-au fost luați copiii, cazul Cameliei a fost mediatizat extensiv de presa noastră. Nu vă mai prezint toate detaliile – le găsiți aici.
În Finlanda, dacă ești româncă și ai copii, ar fi bine să te înțelegi cu tatăl lor. Altfel…
Foarte pe scurt: tatăl a vrut custodia copiilor și a acuzat-o pe mamă că vrea să plece cu ei în România. Dar tatăl nu are nicio sursă de venit (de 6 ani) și le mai aplică și corecții, motiv pentru care Protecția copilului din Finlanda a considerat că cei doi minori nu sunt în siguranță la niciunul din părinți și i-a confiscat, pentru a-i da spre adopție.

În prezent, Mihai (10 ani) e la un Centru de plasament, iar Maria (9 ani) la o familie adoptivă. Jalea mamei e de nedescris. Și-a consumat toate economiile în procesele cu fostul soț și se luptă singură cu tatăl copiilor și instituțiile, într-o lume ostilă, uitată de statul român, care nu i-a oferit niciun sprijin. Deși tocmai faptul că e cetățean român, din păcate, îi aduce doar neîncredere și suspiciuni.
Părinții Cameliei, pensionari (tatăl ei e medic pediatru, la 70 de ani încă face gărzi, mama – farmacistă în Iași) asistă neputincioși de la sute de kilometri depărtare la drama fiicei și a nepoților. Experiența finlandeză a Cameliei cuprinde tot spectrul suferințelor și umilințelor prin care poate trece o româncă în Finlanda, medic, mamă a trei copii. După atâtea povești cu emigranți români fericiți, m-am gândit că poate ar fi bine să cunoaștem și cealaltă față a emigrării, iar Camelia mi-a povestit mai multe despre experiența ei în Finlanda:

Medici și pacienți
„În Finlanda nu există specializarea de medicină de urgență. Anul trecut au început un fel de specializare, care seamănă cu medicina de urgență. Practic, eu sunt singurul specialist de urgențe din Finlanda. M-am dus la profesorul de anestezie și m-am înscris la rezidențiat. Mi-au recunoscut 3 ani din specializare pe baza a ceea ce am facut în România. În 3 luni am învățat tot ce trebuia învățat și apoi am fost angajată și plătită ca medic anestezist plin, deși nu aveam examenul final dat. Mai aveam un an de făcut în a doua specializare, dar a trebuit să plec pentru că nu îmi ajungeau banii. Salariul în spitale e mic, iar gărzile sunt aproape gratis și obligatorii. Din 2010 lucrez la cea mai mare clinică de medicina muncii din Tampere, pe post de medic de urgență (Tullinkulma Oy Tampere).
A fi medic în Finlanda e mult mai ușor decât ca medic în România. În primul rând, aici e deficit de medici și dacă prind unul, acesta e ridicat la rang de idol. Finlanda e singura țară, din câte știu eu, în care studenții fac gărzi și lucrează singuri în Urgențe. Pe hârtie apare că sunt în răspunderea unui medic, dar în realitate nu-i supraveghează nimeni. Culpa medicală e bine ascunsă și n-am auzit ca vreun medic să fie măcar sancționat. Nu există examen de rezidențiat. Te duci, vorbești cu un profesor, te acceptă și după aia ești de capul tău. Nu există o supraveghere a specializării, ci doar un examen formal, la final. Părerea mea personală e că medicii români sunt mult mai bine pregătiți. Aici arta diagnosticului s-a uitat și se bazează exclusiv pe aparatură. Am văzut oameni murind din cauza unor greșeli inadmisibile și nimeni nu a fost tras la răspundere. Mie mi-au uitat o bucată de placentă în uter după cezariană, la Spitalul Universitar. Trei luni au refuzat să mă consulte. Pacientul în Finlanda e doar o minge de ping-pong. Sistemul medical finlandez e la pământ. Lista de așteptare la medicul de familie e de câteva luni. În urgență, media de așteptare e de 6-7 ore și pleci acasă așa cum ai venit – dacă ai noroc. Investigațiile medicale sunt foarte lente, pot dura luni și chiar ani buni. Pentru că în Finlanda medicina e la pământ, angajatorii plătesc asigurări separate pentru angajați. Într-o astfel de clinică primești asistență medicală imediată.

Educația
Despre sistemul de educație nu vă pot spune decât opinia mea ca mamă a trei copii, cu 8 ani de experiență în domeniu (fiica mea cea mare trece în clasa a 9-a). Școala e diferită de cea din România – părerea mea că în sens negativ. Nivelul de pregătire în clasa a 8-a, în ceea ce privește matematica, fizica și chimia e cam pe la nivelul claselor 4-5 în România. Copilul meu care trece în clasa a 9-a nu a citit până acum nimic din literatura universală. Poate că unii ar spune că e mai bine așa, să nu obosim copiii cu prea multă carte. Eu sunt de altă părere. Tinerii finlandezi de la 12 ani în sus, în mare parte beau, se droghează, fac sex. Educația sexuală începe cu lux de amănunte din clasa a doua. Un număr mult prea mare de tineri finlandezi au depresii profunde și nu se pot integra în societate. De asemenea, un număr mare de tineri de 20 de ani sunt pensionați (!) pe caz de boală – de obicei, pentru depresie.
Dascălii finlandezi sunt dedicați și își fac meseria cu pasiune (cel puțin așa sunt profesorii copiilor mei), dar sistemul nu-i ajută. Și în Finlanda profesorii au salarii extrem de mici.

Nivelul de trai și viața de familie
Nu apreciez viața finlandeză prea mult. Salariul e mare doar pe hârtie, statul îți ia peste jumătate. Puterea de cumpărare e în realitate mai mică decât în România. Totul este foarte scump. Oamenii sunt în general reci, chiar și între ei (cunoscuți, prieteni). Familia nu prea mai reprezintă nimic. Copiii sunt duși de la școală direct la diferite activități (hobby-uri) și în mare parte nu mai dorm acasă. Părinții au si ei hobby-urile lor, așa că viața de familie e aproape inexistentă. Copiii trebuie să parcurgă distanțe mari până la școală, iar iarna așteaptă de multe ori autobuzul zeci de minute în frig la temperaturi de minus 20 de grade.
În Finlanda se dă o mâncare caldă la școală, doar că nu e „mâncabilă”. Copiii mei nu pun gura pe ea. Mâncarea în Finlanda are mult mai multe E-uri decât în alte țări, nimic din ce cumperi de la magazin nu are gust.
Drepturile omului și drepturile copilului există doar pe hârtie. Sistemul de protecție a copilului este de tip dictatorial, încălcând grav drepturile copilului .
Am vrut demult să mă întorc în România. Dar statul finlandez mă ține legată aici prin intermediul copiilor. Consider că viața în România, cu toate neajunsurile ei, e mult superioară celei din Finlanda.”

Pe 26 mai, Camelia scria pe pagina ei de facebook: „Am fost azi la proces. Demoralizant. Îmi spun că n-am nicio șansă. Cu adevărat, pentru că nu îmi pot permite un avocat, n-avem nici o șansă!”

Mihaela Doina RĂDULESCU