Cel mai mare furt comis vreodată de un român tocmai s-a mușamalizat. Țara a pierdut peste un miliard de dolari

Acum 19 ani, 23 de milioane de romani, unii dintre cei mai saraci europeni, au fost obligati de stat sa stranga o cheta de 600 de milioane de dolari (azi ar valora mult peste 1 miliard de dolari), pentru a-i da un imprumut celui mai bogat cetatean al tarii, Dinu Patriciu, scrie profesorul Petrișor Peiu pe Ziare.com.

Acesta a luat imprumutul si, cu banii aia, a produs 3 miliarde de dolari, pe care i-a tocat cu o chinezoaica pe la Londra. De imprumutul de la noi a uitat, i l-a pasat celui mai longeviv dictator post-sovietic, care nici macar nu l-a luat in serios. Adica, banii nostri au ajuns sa-l faca miliardar pe Patriciu si sa ii imbogateasca pe urmasii cu ochi oblici ai unui sultan de departe. Sper ca macar miliardarul roman sa fie inca in viata, ascuns printr-un paradis tropical, unde sa rontaie fericit agoniseala concetatenilor sai saraci si dispretuiti…

In aceasta tragedie exista si o parte comica: marti, 10 decembrie 2019, un procuror inamovibil, pe care nici macar nu stim cum il cheama, ne-a anuntat senin ca el, in numele nostru, al tuturor, decide sa renunte la cei 600 de milioane de dolari, care ar fi, de fapt, vreun miliard de dolari, in banii de azi. Un om care ridica lunar un salariu urias si va primi o pensie speciala de cateva mii de euro, de la o varsta la care noi, ceilalti fraieri, muncim pe ogoare si in fabrici, decide, in numele nostru, ca nu e nimic suspect in cel mai important dosar anchetat astazi de vreun parchet din Romania.

Filmul celui mai mare furt comis de o persoana in istoria tarii este banal de simplu: in anul 2000, persoana Dinu Patriciu cumpara de la stat, cu doar 50 milioane de dolari, o rafinarie care valora 2,5 miliarde de dolari. Dupa vreo 3 ani, guvernul isi aduce aminte ca mai era la mijloc o datorie de doar 600 milioane de dolari si, pentru a nu-l supara prea tare pe investitorul-deputat, ii transforma datoria in imprumut din partea statului, pe o perioada de 20 de ani si la o dobanda la care statul roman nu s-a imprumutat niciodata, nici macar astazi. Peste 4 ani, un guvern condus de cel mai bun prieten al investitorului Dinu Costache Patriciu il lasa pe acesta sa plece acasa cu cei 3 miliarde de dolari pe care i-a luat din vanzarea rafinariei catre o companie a sultanului caspic Nazarbaev, uitand sa ii ceara datoria pentru visteria statului. La scadenta, kazahii lui Nazarbaev ne mai platesc doar o mica parte din imprumut, iar de restul ne fac actionari minoritari, tocmai buni sa aplaudam deciziile lor din companie.

Rafinaria Petromidia, cu o capacitate de rafinare de peste 100.000-110.000 de barili/zi, este cea mai mare rafinarie din tara si se situeaza pe locurile 7-8-9 in regiunea Europei Centrale si de Est, impreuna cu rafinaria croata de la Rijeka si cea slovaca de la Bratislava, depasita de doua rafinarii poloneze (Plock si Gdansk, fiecare de peste 200.000 de barili/zi), de Neftochim Burgas (tot peste 200.000 barili/zi), de Schwechat (OMV, Austria, 175.000 barili/zi), de cea a MOL din Ungaria (peste 160.000 barili/zi) si de cea ceheasca de la Litvinov (120.000 barili/zi). O rafinarie presupunea, in anul 2000, o investitie de cel putin 25.000 dolari/baril procesat. Adica, rafinaria Petromidia ar fi costat, daca ar fi fost atunci construita, cel putin 2,5 miliarde de dolari SUA, exceptand terenul pe care se afla (peste 480 hectare, din care 37 de hectare smulse din mare).

Pozitionata strategic, la Marea Neagra, avand alaturi portul Midia si conductele de aprovizionare de la Oil Terminal, Petromidia a devenit o tinta majora pentru diferiti rechini internationali sau nationali. Primul escroc de calibru care vaneaza averea de 2 miliarde si jumatate de dolari este chiar celebrul Mark Rich, care se grabeste, inca din 1990, sa se inscrie pe lista celor care primesc (in mod ilegal, evident) avantaje inventate in competitia pentru preluarea rafinariei. Astfel, in decembrie 1990, Mark Rich inlesneste un credit de 50 de milioane de dolari catre Petromidia, pentru care primeste nici mai mult nici mai putin decat preemtiunea pentru cumpararea a 40% din actiunile firmei constantene. Ei, poate va intrebati cine era acest Mark Rich, asa de bine primit de guvernul Petre Roman? Nimeni altul decat, la acea vreme, subiectul celui mai mare dosar de evaziune fiscala din istoria SUA, Rich era inculpat din 1983 de catre procurorul federal Rudy Giuliani (legendarul primar al New York-ului) pentru 65 de infractiuni fiscale, pentru care se cerea inchisoare pe 300 de ani! Rich a trait din 1983 pana in 2001 ca unul dintre cei mai cautati (de catre FBI) 10 fugari americani si si-a cumparat gratierea in ultima ora de mandat al lui Bill Clinton, pe 20 ianurie 2001.

Rich si-a platit gratierea cu 1 milion de dolari donati Partidului Democrat, 450.000 dolari donati Bibliotecii Clinton si 100.000 dolari donati campaniei senatoriale a lui Hillary Clinton. Frica de consecinte din partea americanilor a oprit guvernul Vacaroiu sa mearga pana la capat cu planul lui Rich pentru Petromidia. Nu-i nimic, n-a fost sa fie cu Mark Rich, poate se va putea cu altii. Si asa au aparut, in 1996, noii pretendenti, botezati nici mai mult nici mai putin decat Petromidia US, adica un parteneriat strategic avant la lettre intre primul capitalist al Romaniei, deputatul (pe atunci) Dinu Patriciu si americanul Douglas Combs, acesta din urma suspect in multe cazuri de coruptie si dedat la multe rele in comertul cu produse romanesti. Normal ca Patriciu se infratise cu americanul Combs nu din dragoste, ci pentru ca isi dorea Petromidia, dar fara licitatie si pe bani putini. Si ce scuza mai buna ar fi avut, daca nu binecuvantarea unui american adevarat, fost adjunct al secretarului marinei americane! Numai ca pana si odiosul FPS s-a speriat de ce vroia sa comita Patriciu si l-a refuzat. In urma alegerilor din 1996, la putere vine Conventia Democrata, iar presedinte devine Emil Constantinescu, un apropiat al lui Dinu Patriciu.

Intre timp, rafinaria Petromidia incepea sa gafaie sub povara unor conduceri aservite companiilor de trading si unor lideri sindicali aflati in slujba negustorilor de petrol. Sute de milioane de dolari ajunsesera datoriile catre bugete si catre banci.

FPS-ul sub conducerea lui Sorin Dimitriu scoate rafinaria la privatizare si licitatia este castigata de catre firma turceasca Akmaya in noiembrie 1998. Numai ca turcii ofereau un pret prea mare: 10 dolari/actiune, adica 238 de milioane de dolari pentru actiuni (mai putin de 10% din valoare, totusi!), isi asumau investitii de alte 235 de milioane si plata datoriei calculate atunci la peste 317 milioane de dolari. Ceva era in neregula, totusi.

Noroc ca nefericitul de Dimitriu este schimbat chiar atunci cu omul de incredere al lui Constantinescu, Radu Sarbu. Acesta patroneaza o operatiune fabuloasa prin care turcii sunt trimisi la plimbare, licitatia se anuleaza si Petromidia redevine libera pentru cel care trebuia s-o primeasca, capitalistul Dinu Costache Patriciu. Nu pot sa uit cum, prin ianuarie 1999, la o sedinta a guvernului Radu Vasile, a fost un hohot generalizat de ras la povestea ca turcii trimisesera ultima oferta cu un „0” mai putin, desi mai apoi se dovedise ca secretara care primise faxul stersese cu manutele ei, din greseala, nu?, tonerul corespunzator acelui „0”. Ingenios, nu?

Cert e ca se creeaza legenda si isteria: Petromidia e in faliment, guvernul o va lichida pe altarul reformei, angajatii vor deveni someri si Constanta va saraci. Ei, in toata aceasta isterie nationala, se pare ca un singur om a ramas lucid: ati ghicit, Dinu Patriciu! Acesta, care primise intre timp de la FPS rafinaria Vega, vine calare pe calul alb numit Rompetrol si participa singur la o licitatie mai „atent” organizata de catre Radu Sarbu in anul 2000. Si se petrece, in sfarsit, minunea de toti asteptata: Rompetrolul lui Patriciu capata cu acte in regula 70% din rafinarie, la un pret de doar 2 dolari/actiune (adica 50 de milioane de dolari). Asa mai merge, nene: cum naiba sa incasezi 10 dolari/actiune cand poti sa primesti doar 2 dolari/actiune? Curat capitalism. Normal, intaiul patron al natiunii promite, pe cuvant de onoare, ca va plati si datoriile de 340 milioane de dolari si va mai investi alte 225 milioane de dolari!

Numai ca nu ne-a mai spus si cand va plati datoriile alea. Dar Romania astepta sa primeasca datoriile inapoi si ar fi asteptat mult si bine daca, prin 2003, apropiata intrare in UE nu ar fi transformat in ajutor de stat ilegal faptul ca statul se facea ca asteapta ca Rompetrol sa isi plateasca datoriile. Nu-i bai, ingeniosii ministri Mihai Tanasescu (de la Finante) si Dan Ioan Popescu (celebrul DIP de la Industrii) pun bazele unui blat care se va dovedi trainic, nasind celebra Ordonanta de urgenta nr. 118/2003, prin care datoriile Petromidiei, ajunse acum la peste 600 milioane de dolari, se transforma intr-un imprumut pe care generosul guvern roman il acorda lui Patriciu pe termen de 20 de ani, cu dobanda EURIBOR +1,5%. Sa traducem: datoriile unei firme se transforma in credit pe care statul l-ar fi dat acelei firme, pe o perioada de 20 de ani si la o dobanda incredibila pentru acea perioada (statul nostru nu putea atunci sa se imprumute de nicaieri la o scadenta de 20 de ani, nici macar acum nu poate!!!, darmite cu dobanda aia, de EURIBOR+1,5%).

De fericire ca i-a „facut” pe fraierii de la PSD, Patriciu demisioneaza din Parlament si se dedica afacerilor, in timpul liber mai chibitand ceva politica si cu amicul sau Calin Constantin Anton Tariceanu.

Ei, si cum facea Dinu cel harnic milioane pentru a hrani mitul antreprenorul roman, ce credeti ca gaseste el in ghetute la final de 2004, ca un mic cadou de Craciun? Ia, acolo, un mizilic: un nou guvern cu amicul sau Tariceanu prim ministru. Asa, de ochii lumii, prin 2005, Parlamentul modifica Ordonanta 118/2003 si reduce durata creditului la 7 ani, in loc de 20. Nici nu mai conta, jocurile erau deja facute: in august 2007, Patriciu vinde 75% din Rompetrol (iar in 2009, restul de 25%) contra sumei de 2,7 miliarde de euro! Pai da, cam atat valora rafinaria. Romanii bucurosi credeau ca, in sfarsit, statul isi va primi cei 660 de milioane de dolari (cam atat ajunsese datoria, cu dobanzi cu tot) si ii va cheltui pe constructia de autostrazi, scoli sau spitale. Sau, ma rog, ii va cheltui pe pomeni electorale catre baronii locali, depinde de gusturi. Ei, na! Doar nu credeati ca prietenul Tariceanu i-ar fi facut una ca asta lui Dinu Costache Patriciu? Doamne fereste! Cum sa aiba Tariceanu grija la interesele statului? Pai ce primeaza: prietenia sau prostia asta abstracta de stat? Pai nu vrea el stat minimal? Cum adica sa isi ia statul datoria inapoi, ce e vreo banca neagra la suflet? S-o fi sfatuit cu Daniel Zamfir, cine stie?

Hai ca ati ghicit: guvernul Tariceanu (cu Varujan Vosganian, stapan absolut al finantelor si economiei) a intors privirea in alta parte si s-a facut ca nu vede banetul din curtea prietenului sau de table si nici nu l-a intrebat cum ramane cu datoria. Doar intre gentlemani nu se face sa vorbesti de bani, nu? Asa ca Patriciu a luat purcoiul de bani si i-a pierdut cu chinezoaica lui in afacerea mic.ro, unde a mai falimentat inca vreo cateva sute de producatori romani…

Rafinaria a ajuns tocmai la statul kazah, adica la firma de stat KazMunaiGaz, unde a continuat sa produca multi bani. Pana cand a venit anul 2010, se implinisera cei 7 ani adica de credit ieftin de la stat si trebuia sa fie rascumparate obligatiunile. Ei, ca un facut, abia acum au vazut si functionarii statului si ministrii si parlamentarii cu pensii speciale ce grozavii erau scrise in Ordonanta 118/2003. Pe la articolul 3 alin 3) scria asa: „Obligatiunile vor fi nominative, dematerializate, transferabile, cu o valoare nominala de 25 euro”, iar art 7 modificat in Parlament zice ca: „Obligatiunile nerascumparate in conditiile art. 5 sunt convertibile la data scadentei, la optiunea emitentului, in actiuni ordinare avand un rang pari passu cu actiunile ordinare existente la data emisiunii. Valoarea nominala, exprimata in lei, a unei actiuni sau a totalului valorilor nominale, exprimate in lei, a numarului de actiuni rezultate din modificarea ulterioara, in sensul diminuarii sau majorarii valorii nominale, exprimata in lei, a unei actiuni la data emisiunii va fi egala cu valoarea nominala a unei actiuni de la data emisiunii, exprimata in lei, inmultita cu raportul dintre cursul de schimb euro/leu comunicat de Banca Nationala a Romaniei pentru data scadentei si cursul de schimb euro/leu comunicat de Banca Nationala a Romaniei pentru data emisiuni”i. ( sursa: AICI).

Sa traducem: statul nu emisese doar o obligatiune de 600 de milioane de dolari, ci mai multe obligatiuni mici-mici-mici, fiecare in valoare de doar 25 euro iar, la scadenta, stapanul Petromidiei putea sa rascumpere doar cate obligatiuni vroia muschiul lui, iar de restul putea sa-i dea statului actiuni… Hai, mai, sa fim seriosi: e ca si cum iei un credit pentru o casa, iar la scadenta alegi sa platesti doar jumatate si de restul ii dai bancii actiuni la casa ta, evident tu ramanand cu majoritatea actiunilor, ca sa faci ce vrei si sa ii dai bancii cu tifla! Profitand de textul prietenos al legii, kazahii cu ochii oblici i-au platit statului cateva obligatiuni, in bataie de joc, iar de restul i-au dat actiuni, astfel incat azi Romania detine 44.6959% din Petromidia. Oricum ei au majoritatea, peste 48%, si decid ce vor ei.

De aici incolo, restul e can-can. Victor Ponta incearca in 2013, printr-un memorandum cu kazahii, sa ii puna pe acestia sa mai rascumpere obligatiuni de vreo 200 de milioane de dolari, iar de restul datoriei sa investeasca in benzinarii; presedintele Traian Basescu se opune acestei legi si o blocheaza, generand, astfel, o mare disputa intre el si Ponta.

Evident ca e cam greu de acceptat si varianta Ponta: cum adica in contul datoriei sa faca kazahii investitii in dezvoltarea propriei afaceri? Adica daca nu platesti datoria intreaga catre banca, poti sa iti mai construiesti o camera in plus? Numai ca Ponta lucra pe o situatie pe care nu el o creease si care parea fara solutie. De atunci, lucrurile nu au mai avansat deloc, decat in intentia guvernelor Dragnea de a aplica memorandumul Ponta imbunatatit. Problema e ca Ponta si Basescu se cearta pe ceva ce nu ei au creat, iar marele vinovat, Tariceanu, ramane sa ne zambeasca photosopat din afisele electorale.

Faptul ca statul roman a acceptat o pozitie nefireasca in favoarea lui Dinu Patriciu i-a impins pe procurori sa constituie dosarul „Rompetrol 2” si sa instituie sechestru pe active ale Rompetrol in valoare de 660 milioane de dolari. Mai aveam o speranta. Asta pana marti, 10 decembrie 2019, cand un procuror oarecare, fara nume si chip, ne-a anuntat solemn ca ridica sechestrul si ca arunca dosarul in magazia din spate, in asteptarea unei binemeritate pensii speciale incasate, probabil, de la venerabila varsta de 45 de ani. Interesant este ca niciunui procuror nu i s-a parut ciudat ca guvernul Tariceanu nu a cerut datoria catre stat in anul 2007, cu ocazia vanzarii Petromidiei catre kazahi.

Mai tineti minte poezia lui Cosbuc „Noi vrem pamant”?

„N-avem puteri si chip de-acum
Sa mai traim cersind mereu,
Ca prea ne schingiuiesc cum vreau
Stapani luati din drum!
Sa nu dea Dumnezeu cel sfant,
Sa vrem noi sange, nu pamant!
Cand nu vom mai putea rabda,
Cand foamea ne va rascula,
Hristosi sa fiti, nu veti scapa
Nici in mormant!”

A, au scos-o din manual! Nici nu ma mir…