Cele două românce care l-au înfruntat pe împăratul Austro-Ungariei

Dacă am avut o eroină de la Jiu, pe Ecaterina Teodoroiu, în timpul primului război mondial, atunci ar trebui să eliberăm din uitare și o altă filă a istoriei noastre, provenind din aceeași conflagrație, cu atât mai mult cu cât e vorba de alte două femei, Maria Manciulea și Lucreția Canja. Pentru curajul de care au dat dovadă, în septembrie 1916, înfruntând armata austro-ungară, sunt acum cunoscute ca eroinele de la Olt.

Am pornit pe urmele acestui subiect datorită unui comentariu pos­tat de un anonim la un material cu aer turistic pu­blicat de o agenție de presă. Era prezentată localitatea situată în județul Brașov. Cititorul, pare-se cunoscător al zonei, întreba, retoric, de ce nu se amintește nimic despre fascinanta poveste care a marcat acest loc în vremea pri­mului război mondial, deplângând bariera, greu de ridicat, a uitării. Constat că despre Maria Manciulea se scrie, ce-i drept, în câteva cărți istorice. Ceva în plus știu oamenii din Părău, anume că și Lucreția Canja își leagă destinul de o cumpănă care o putea costa, la fel ca și în cazul Mariei, viața. Cele două fete demonstrează eficienta colaborare între civili și Armata Română, fiind, dacă pot spune așa, ghizi pentru ostași, într-o operațiune desfășurată în timpul nopții, în mare taină, în apropierea acestei comune. Oltul e traversat direct prin apă de militarii Regimentului 30 Muscel, exact în locul indicat de tinere. Ele oricum mai folosiseră, cu puțin timp înainte, acel punct, ajungând în teritoriul dușman, pentru a-și recupera vitele furate de supușii împăratului.

Trupele austro-ungare fură vitele sătenilor din Părău

Voi reda în continuare faptele, după cum s-au petrecut în prima jumătate a lunii septembrie 1916. Așa cum se știe, după doi ani de neutralitate, țara noastră decide să intre în primul război mondial. Gândul nostru era atunci eliberarea Transilvaniei de sub dominația austro-ungară. Drept pentru care începe ofensiva Armatei Române dincolo de Carpați. Menționez în privința comunei Părău că se află la vreo 20 de kilometri de orașul Brașov, spre vest. Ajungi acolo, după conformația drumurilor de azi, dacă o iei pe șoseaua spre Făgăraș, iar în Șercaia faci la dreapta, spre Hoghiz. Părău e la depărtare de un kilometru și jumătate de râul Olt, în partea stângă a malului său. Să vedem așadar ce se întâmplă în zilele acelui istoric septembrie. Retrăgându-se în mare grabă din fața ofensivei românești, trupele austro-ungare staționate în zona aceasta trec prin comuna Părău și se dedau la jafuri, luând în special animalele de pe câmp și din curțile sătenilor, vaci și drigane sau bivoli, cum li se spune aici. După faptele acestea de „arme“, austro-ungarii ajung pe malul drept al Oltului. Acolo stabilesc o linie foarte puternică de apărare, cu piese grele de artilerie, încastrate în beton. Alte tunuri și mitraliere sunt poziționate pe diverse dâmburi sau între pâlcurile de pădure.

Maria și Lucreția pleacă să-și recupereze animalele

Oamenii de pe aici obișnuiau să traverseze Oltul prin locuri numai de ei știute, direct prin apă, acolo unde albia era puțin adâncă, în anumite perioade ale anului, în special când era secetă. Ajungeau astfel la terenurile lor agricole de pe malul drept. Altfel, în acest sector râul este periculos, având albia, din câte mi se descrie, la vreo cinci șase metri lărgime și la cel puțin câțiva metri adâncime. După ce austro-ungarii le iau vitele, cum am arătat mai devreme, două fete din sat, Maria Manciulea și Lucreția Canja, decid să meargă după jefuitori. Cu gândul de a-și recupera animalele. Vaca reprezenta una dintre principalele surse de hrană pentru fie­care familie. Maria avea pe atunci 22 de ani, iar vecina ei cu un an mai mult. Maria stătea în casa de la numărul 227, iar Lucreția la 239, este un alt amănunt pe care-l aflu de la oamenii locului. Fetele trec râul, după lăsarea întunericului, prin locul numit Unghiul Fagului sau Cioachii. Descrierea făcută acum de săteni e destul de clară, ca să-mi dau seama unde e acel punct. Prin comuna aceasta trece un fir de apă, Părăul. El se varsă în Olt. La o jumătate de kilometru de locul acela, în amonte, este vadul prin care au trecut tinerele. Ele ajung în apropierea taberei dușmane. Sunt reperate de santinele, care le duc la unul dintre comandanți. Considerate spioane ale românilor, Maria și Lucreția primesc verdictul, urmând ca a doua zi să ajungă în fața plutonului de execuție. Degeaba a încercat Maria, care știa puțin limba germană, să le explice că veniseră acolo numai pentru a-și recupera vitele. Sunt închise într-o casă, sub pază armată. Norocul lor e că doi dintre soldații de gardă le aud vorbind între ele în limba română. Și ei tot români erau, originari din Banat. Soldații le fac scăpate pe fete, care escaladează podul casei și se pierd repede pe câmp, în liniștea nopții.

Prețioase informații pentru Armata Română

Tot ce s-a întâmplat până acum este descris în amănunt în cartea intitulată „Cărturarii brașoveni pentru România Mare“, scrisă de locotenent-colonelul Ioan Vlad, totodată conferențiar universitar doctor, apărută în 1999 la Editura Academiei Aviației și Apărării Antiaeriene „Henri Coandă“. Este un prețios izvor de informații la care am avut acces cu ajutorul Muzeului de Istorie din Brașov. Revin însă la cele întâmplate în 1916. La puțin timp după întâmplarea aceasta, trupele românești ajung în comuna Părău. Fetele povestiseră deja familiei, vecinilor, pățania prin care trecuseră. Comandanții români pregăteau cea mai bună strategie pentru trecerea Oltului, având însă în vedere puternica linie de apărare stabilită de adversar în dreapta râului. Pe de altă parte, știu acum de la un localnic din Părău, Cornel Boamfă, la rândul său ofițer, pasionat de istorie, că operațiunea alor noștri se desfășoară greoi, din cauza amplei defensive austro-ungare. Râul era, din această cauză, foarte greu de trecut. Fac din nou referire la cartea lui Ioan Vlad, pentru că acesta pune accent pe colaborarea între localnicii din Părău și militarii români. Ai noștri caută informații despre locul prin care Oltul ar putea fi traversat, în liniște, în așa fel încât adversarul să nu-și dea seama de operațiune.

Planul se intersectează cu „expediția“ pe care o făcuseră mai înainte Lucreția și Maria. De la ele vin două informații importante. Nu numai că pe la Unghiul Fagului apa era mică. Fetele observaseră ceva esențial. Perimetrul acela nu era apărat de trupele adverse. Era deci zona ideală pentru ceea ce dorea comandantul Regimentului 30 Muscel, staționat în Părău, locotenent-colonelul Stelian Alexandrescu. Se decide ca prin acel loc ostașii noștri să treacă Oltul, în faptul serii, lucru care s-a întâmplat în jurul lui 10 septembrie. Ziua reprezintă o informație știută tot de localnicii din Părău. Observați că datele, pe care le pun acum cap la cap, de la istorici și din cufărul cu istorii moștenite de localnicii din Părău, din generație în generație, construiesc un tablou destul de complet. Cea care le va fi ghid ostașilor, arată istoricii, la trecerea prin apa Oltului, este Maria Manciulea.

„La Olt am fost prima care am pășit în apă“

Mult timp după aceea, în anul 1968, ea va povesti, în amănunt, ce s-a întâmplat în teribila noap­te din toamna lui 1916. „La Olt am fost prima care am pășit în apă, ținând de mână un soldat. După mine, nu vă fie frică! Cunosc vadul și nu vă puteți îneca. Și așa au pornit după mine, cu armele deasupra capului și ținându-se unul de altul, toți soldații și ofițerii regimentului. Apa ne venea până la piept și albia râului era cam bolovănoasă. De aceea unii dintre ostași se mai împiedicau și cădeau. Regimentul a trecut cu bine Oltul și nu am auzit nici atunci, nici mai târziu, să se fi înecat un militar“. La rândul său, istoricul Constantin Kirițescu, unul dintre cei care au consemnat în cea mai bună măsură operațiunile petrecute în timpul mareului război al Reîntregirii, se referă și la ce s-a întâmplat în comuna Părău.

Cuvintele sale sunt amintite în cartea lui Ioan Vlad. „Trecerea Oltului a fost înlesnită în această regiune prin devotamentul unei tinere românce, Maria Manciulea, din comuna Părău. Conduse de eroica fată, trupele au trecut râul și au căzut în spatele dușmanului care, formidabil înarmat cu o mulțime de mitraliere, așteaptă ca încercarea de trecere să se facă prin singurul loc cunoscut și dominat de el“. După această neașteptată manevră, militarii români stabilesc un important cap de pod în dreapta Oltului și cad în spatele liniilor inamice, anihilând practic toată pregătirea defensivă pe care o stabiliseră austro-ungarii în acest perimetru, peste 700 de soldați din tabăra adversă fiind luați prizonieri. Maria își va vedea expuse faptele și în ediția din 6 noiembrie 1916 a ziarului „Universul“, unde e scris despre „domnișoara din comuna Părău“, cea care “s-a oferit să servească de călăuză unui regiment de infanterie, care avea misiunea să atace pe inamicul care se găsea pe malul opus al Oltului. A intrat cu primii ostași în apă și i-a condus cu cel mai desăvârșit curaj prin ploaia de gloanțe, contribuind astfel la reușita atacului“.

Răzbunarea ocupantului

Am ocazia s-o cunosc, în comuna Părău, pe Lucreția Bâlea, de 81 de ani, descendentă a Lucreției Canja. „Lucreția a fost soră cu bunica meaº, spune femeia. Multe din amintiri au fost topite de trecerea timpului. Cunoaște totuși un amănunt interesant. După ce ofensiva românească este stopată și cea mai mare parte a țării ajunge sub stăpânirea vremelnică a dușmanului, austro-ungarii vor să le aresteze pe fetele din Părău. Ca și cum amândouă, în egală măsură, le-ar fi provocat mari pagube. Sătenii le ascund pe unde pot. Apoi le vor urca într-o căruță, acoperindu-le cu fân, scoțându-le din zona periculoasă. Referiri la represaliile ocupantului apar și în cartea lui Ioan Vlad, mama Mariei Manciulea fiind închisă, timp de opt luni, în penitenciarul din Cluj. Acolo se îmbolnăvește grav, din cauza condițiilor inumane la care a fost supusă.

Două destine definitiv separate

Drumurile celor două eroine, Lucreția și Maria, se vor despărți pentru totdeauna, după încheie­rea primului război mondial. Lucreția va emigra în America, în 1920, împreună cu surorile ei, urmând calea altor rude, plecate dincolo de Atlantic încă din 1912. Se va stabili în statul Ohio, în Salem. Acolo se stinge din viață la 7 decembrie 1964, știe gazda mea din comuna Părău, Cornel Boamfă. Maria, în schimb, va rămâne alături de Armata Română în ambele conflagrații mondiale, ca soră de caritate. Datele obținute de la Muzeul de Istorie din Brașov arată că a fost decorată cu „Virtutea Militară“, dar și cu medalia „Serviciu Credincios“. Ultima suflare și-o va da la 27 iulie 1969, în București. Este înmormântată în cimitirul Ghencea. Asta e tot o informație din Părău. Nici una din cele două femei n-a avut copii. Se mai știe despre Lucreția că s-a întors în satul natal în 1937, dând bani lui Irimie după Coastă, o rudă de-a sa. Așa era cunoscut omul între vecinii săi. El a primit sarcina de a construi o cruce și o fântână. Crucea se vede și azi în curtea bisericii din Părău. Cât despre fântână, ea poate fi zărită în „capul satului, la ieșirea spre Șercaia“. Oamenii vorbesc și de o altă cruce, dispărută între timp. A fost ridicată după 1918, la Un­ghiul Fagului, ca amintire pentru ce s-a întâmplat aici în 1916.

Fotografie din America

Aceasta este povestea. Și oamenii ei. Lăudabilă hotărârea lui Cornel Boamfă de a scrie o monografie a localității în care s-a născut. Spune că a luat la rând toate casele de aici, de mulți ani încoa­ce, notând istoria fiecărei familii în parte. Se adaugă arhivele, locale și naționale, pe care le-a studiat. Zice că „până și într-o comună mică, așa cum e a mea, cu numai 2.200 de suflete, poți găsi fapte și eroi care să facă cinste unei țări întregi“. Vastul bagaj de însemnări despre Maria și Lucreția este completat de datele referitoare la bărbații care au luptat, în Munții Făgăraș, ca partizani, împotriva comunismului. Am întrebat de fotografii, dacă există, ale Mariei și Lucreției. Asta e chiar o problemă complicată. Răspuns pozitiv numai în cazul Lucreției. Obțin de la gazda mea o poză a femeii din perioada maturității. Fotografia face însă parte din colecția muzeului din Salem. Acolo sunt păstrate date referitoare la românii stabiliți, în timp, în acest colț al Americii.

CITESTE SI: Martiriul Nicoletei Nicolescu. 75 de ani de la asasinarea unei eroine

Precum acestea – “trei din fetele lui Nicolae și Maria Canja din Părău, Elisabeta, Lucreția și Ileana, au făcut parte din valul de emigranți care și-au lăsat munca câmpului pentru viața modernă din America“. Amintesc așadar site-ul salemhistoricalsociety.org, de unde provine imaginea Lucreției. Parcă ne-ar spune, din alt timp, prin fotografia aceasta, în care este îmbrăcată în portul popular specific locului în care s-a născut, că ea nu și-a uitat, cât a trăit, țara. Ar fi bine ca și țara să-și amintească de ea. La fel și de Maria…