CITITI doamnelor si domnilor DOCTORI! Sef la Pfizer despre minciunile, blestematele de minciuni și statistici medicale – Pericolul ucigător al testelor fals pozitive

Minciunile, blestematele de minciuni și statistici medicale – Pericolul ucigător al testelor fals pozitive

De Dr. Mike Yeadon

21 septembrie 2020

Autorul, Dr. Mike Yeadon, este fost Director Științific și Vicepreședinte, Șef al Departamentului de Cercetare și Dezvoltare – Alergii și Boli Respiratorii în cadrul Pfizer Global R&D precum și co-fondator al Ziarco Pharma Ltd.

Nu am crezut vreodată că voi scrie așa ceva. Sunt o persoană obișnuită, semi-pensionată de curând după o carieră de peste 30 de ani în industria farmaceutică și în biotehnologie, timp în care am încercat să rezolv problemele legate de înțelegerea maladiilor și să caut tratamente pentru reacțiile alergice și inflamatorii la nivelul plămânilor și al pielii. Am fost întotdeauna interesat să rezolv probleme, așa că atunci când apare una de natură biologică, atenția îmi este atrasă imediat. În anul 2020 avem SARS-CoV-2. Am scris despre pandemie cu toată obiectivitatea de care sunt capabil. Metodele științifice fac cumva parte din ființa unei persoane antrenate și care a lucrat ca un om de știință profesionist. Vă rog să citiți acest articol. Co-autorii mei și cu mine îl vom supune și rigorii normale a colegilor noștri dar acest proces este lent și multe asemenea articole științifice din acest an au ajuns în atenția lor prin intermediul unor servere sau pagini de internet mai puțin convenționale.

Urmărind datele, la început ne-am concentrat cu toții pe trista problemă a deceselor. Mi s-a părut remarcabil faptul că, atunci când venea vorba despre decesele în legătură cu COVID-19, majoritatea celor cu care vorbeam habar n-aveau de numărul mare al acestora. Întrebați dacă știau cam câte persoane mor anual în mod normal în Marea Britanie, fiecare dintre aceste decese fiind o tragedie personală, cei mai mulți dintre ei nu știau. A trebuit să le spun eu că numărul este de cca 620 000, uneori mai mic dacă avem o iarnă mai blândă, alteori ceva mai mare, dacă avem un sezon afectat de vreo gripă severă. Menționez aceste cifre întrucât acum știm că în jur de 42 000 de oameni au decedat având virusul COVID-19 sau din cauza acestuia.

Cu toate ca este un număr foarte mare de decedați, el reprezintă „doar” 0.06% din populația Marii Britanii. Si nu e o concidență că proporția este aproape aceeași cu cei care au murit avand virusul sau din cauza COVID-19 din toate celelalte țări europene puternic infectate – cum ar fi Suedia, de exemplu. Rata anuală a mortalității din orice cauză a 620 000 persoane [în Marea Britanie – n.tr.] ne indica un număr mediu de 1 700 de decese în fiecare zi, mai scăzut vara și mai ridicat iarna. Populația a fost întotdeauna numeroasă în zonele temperate. În acest context, 42 000 decese reprezintă o rată normală a mortalității pe durata a 24 zile. Vă rog să înțelegeți că nu bagatelizez nimic, încerc doar să creionez o perspectivă asupra lucrurilor. Decesele la acest nivel nu sunt neobișnuite și pot apărea în perioadele cu epidemii de gripă. Vaccinurile antigripale ajută oarecum dar numai în trei cazuri din ultimii zece ani vaccinarea a reușit să atingă o eficiență de 50%. Sunt bune dar n-au fost niciodată vreun glonț magic împotriva virușilor respiratorii. In schimb, am învățat să trăim cu acești viruși, de la cei care provoacă o răceală obișnuită până la cei care produc pneumonie și pot ucide. Medicii și asistenții fac și ei, la rândul lor, tot ce pot mai bine.

Să revenim la articol. Este despre testările pe care le facem cu ceva numit PCR, o tehnică de amplificare, cunoscută mai în amănunt de biologi ca un instrument de cercetare în laborator, atunci când încearcă să identifice mecanismele unei boli. Sincer, am fost surprins să aflu că acest test este folosit uneori pentru monitorizarea populației în cazul bolilor – surprins deoarece este o tehnică foarte pretențioasă, susceptibilă de erori insesizabile și este de-a dreptul o provocare să obții informații de încredere de pe urma acestui test, în special din cauza numărului foarte mare de amplificări pe care îl presupune încercarea de a obține o secvență de cod genetic. Testul nu poate face diferența dintre un virus viu și o scurtă secvență de ARN (acid ribonucleic), secvență aparținând unui virus și care s-a fragmentat în mai multe părți cu săptămâni sau luni de zile în urmă.

Am convingerea că am identificat o problemă serioasă, crucială chiar, în testele PCR folosite în ceea ce în Marea Britanie se numește Pilonul 2 de monitorizare – și care înseamnă testarea cât mai multor persoane în comunitățile lor, nu la spital. Voi descrie toate acestea cu grijă și în detaliu, pentru că sunt un om de știință și nu îmi place unde m-a condus investigația mea. Nu am vreo orientare politică, preferând o administrație competentă și onestă, în dauna opțiunilor politice. Ca mine sunt mulți în Marea Britanie și puțini cei care cad în extreme. Cu toate ezitările mele însă, pe baza dovezilor, nu am altă opțiune decât să arăt că Secretarul pentru Sănătate, Matt Hancock, a indus in eroare Camera Comunelor și a făcut declarații înșelătoare la un interviu radio. Acestea sunt acuzații grave. Știu acest lucru. Nu sunt o fire crudă și nemiloasă. Dar scriu aceste rânduri oricum, pentru că ceea ce am descoperit este de o importanță monumentală pentru sănătatea și bunăstarea tuturor oamenilor care trăiesc în această națiune și pe care eu obișnuiesc să o numesc „acasă”.

Să ne întoarcem la poveste și apoi la dovezi. Atunci când primul val (și cred că singurul) de COVID-19 a lovit Marea Britanie, m-am temut și eu la fel ca toți ceilalți. Am 60 de ani și o sănătate bună dar aflând că am un risc mai mare cu 1% să pier dacă contractez virusul, am descoperit că nu eram deloc pregătit pentru așa ceva. Așa că nu am fost nici surprins și nici furios când s-au instituit prima dată măsurile de izolare. Probabil că a fost o decizie foarte grea.

Oricum, înainte ca prima perioadă de trei săptămâni să se termine, am început să înțeleg ce se întâmplă. Rata infectărilor, care fusese estimată la peste 100 000 de noi persoane infectate în fiecare zi, a început să scadă, fiind în declin chiar înainte de a începe izolarea. Infecția continua să se răspândească cu o rată din ce în ce mai scăzută și vedeam acest lucru în numărul de decese zilnice comunicat la conferințele de presă din fiecare după-amiază.

Știm astăzi că izolarea nu a făcut nicio diferență în privința răspândirii virusului. Putem spune asta pentru că intervalul dintre contractarea virusului, în cazul celor care nu supraviețuiesc, și data decesului este mai mare decât intervalul dintre instituirea măsurilor de izolare și zilele în care s-a atins maximul ratelor de deces. Nu este nicio îndoială asupra acestui fapt, ușor de demonstrat, dar sunt conștient că unora le place să pretindă că izolarea a fost cea care a oprit pandemia, probabil pentru a justifica prețul extraordinar pe care trebuie să-l plătim cu toții.

Acest preț nu este însă doar unul economic. El implică decese care ar fi putut fi evitate, cauzate de alte boli decât COVID-19, dacă nu ar fi existat restricții privind serviciile medicale, care trebuiau să se concentreze pe virus. Unii spun că izolarea sau carantina a ucis, direct sau indirect, la fel de mult ca și virusul. Nu știu acest lucru. Nu este un amănunt pe care să fi încercat să-l aflu. Îl menționez însă doar pentru a sublinia că viețile noastre nu trebuie luate în joacă. Nu este vorba doar de disconfort ci de reală suferință, de pierderea modului de viață obișnuit, a prietenilor – repere foarte importante pentru fiecare dintre noi, care suntem afectați de asemenea măsuri. Trebuie să ne asigurăm că scopul merită prețul plătit. Deși nu era clar dacă a meritat, chiar de la prima carantinare, am susținut-o și eu, întrucât nu știam cu ce ne confruntăm și, sincer, la fel a făcut toată lumea, cu excepția Suediei. În prezent sunt hotărât împotriva oricărei intervenții în ceea ce am devenit convins că este o zadarnică încercare de „a controla virusul”. În opinia mea, împărtășită și de alții, dintre care unii foarte avizați în această problemă, dacă privim pandemia prin prisma numărului de decese, suntem mai aproape de finalul ei decât de mijlocul acesteia. Cred că trebuie să asigurăm cea mai bună protecție persoanelor vulnerabile dar, dincolo de asta, să ne reluam cu prudență viața dinainte. Cred că, în final, toți vom deveni puțin suedezi.

În ultimele săptămâni, totuși, toată lumea a văzut că au inceput să fie din nou bătute tobele în ceea ce pare a fi un preludiu pentru restricții și mai periculoase și la fel de zadarnice. Să ne amintim de mijlocul verii. Deși tocmai ce ieșisem din perioada de izolare și în ciuda îngrijorărilor privind plajele aglomerate, demonstrațiile de amploare, deschiderea magazinelor și a barurilor, principala știre despre COVID-19 era despre diminuarea ratei zilnice a deceselor. Am observat că, în comparație cu curbele de scădere a deceselor din țările învecinate, curba noastră era prea aplatizată. Am și spus unor prieteni, cercetători și ei, că asta ducea la ideea prezenței unui element fix care era amestecat cu decese autentice cauzate de COVID-19. Imaginați-vă ce bucurie a fost când definția decesului de COVID-19 a fost schimbată pentru a se alinia cu cele din alte țări și cum, într-o clipită, rata deceselor de la noi se alinia la cele din alte părți. Eram sigur că așa va fi: ceea ce ne-a fost dat să trăim și să vedem este o groaznică formă de echilibru. Un virus care doboară pe câțiva, apoi lasă supraviețuitori care aproape sigur sunt imuni – un virus la care probabil între 30-50% dintre subiecți suntem imuni deja întrucât am avut rude bolnave iar unii dintre noi am și intrat în contact cu ele – acestea sunt efectele acestui întreg proces biologic, teribil dar fascinant. Un foarte interesant articol publicat zilele acestea in British Medical Journal oferă un potențial sprijin pentru aceasta afirmație.

Cunoaștem acum unele dintre caracteristicile neobișnuite ale acestui nou virus, tratamente mai bune (steroizi antiinflamatori, anticoagulante și, în particular, măști cu oxigen și nu ventilatoare în general), „rata de cazuri fatale” chiar și pentru persoanele lovite foarte grav fiind mult mai redusă decât acum șase luni.

Întrucât nu există la bază niciun fel de literatură științifică sau medicală care să ne spună să ne așteptăm la „un al doilea val”, am început să-mi îndrept atenția către această expresie imediat cum a apărut la TV, la radio sau în presa scrisă – în toate deodată, în aceeași zi – și a fost repetată fără întrerupere de atunci încoace.

Am fost intervievat recent de Julia Hartley-Brewer în emisiunea ei talk RADIO și, cu această ocazie, am cerut Guvernului să dezvăluie argumentele pe care se bazează atunci când el prezice că va veni un al doilea val. Dar oare are argumente? Părerea mea este că nu. Am cercetat – sunt foarte calificat în asta – și, implicând și alți prieteni din breaslă, cu toții am fost foarte surprinși să constatăm că nu există nimic în acest sens. Ultimii doi coronaviruși celebri, SARS (2003) și MERS (2012), au avut câte un singur val. Chiar și „valurile” de gripă din Primul Război Mondial au fost aproape sigur valuri unice, implicând mai mult de un singur virus. Cred că orice referire la un al doilea val este pură speculație. Sau poate este inclus în vreun model, pe undeva, dar care mie îmi este necunoscut? Ar părea rezonabil să ne așteptăm la o „renaștere” limitată a virusului dat fiind faptul că, din punct de vedere social, nu ne amestecăm fluent unii cu alții, ca zahărul într-un pahar cu apă, ci mai degrabă suntem ca bulgării. Cel mai mult intrăm în contact cu familia, prietenii și colegii de serviciu și între aceștia cel mai des se transmite răceala.

O perioadă lungă de impunere a restricțiilor, adăugate la cele pe care ni le impunem singuri în viețile noastre obișnuite previn într-adevăr ca acel mic procent de viruși să se mai răspândească în populație. Cu toată vânzoleala din vacanțe, noi locuri de muncă, vizitele rudelor mai îndepărtate, începerea noului an școlar și universitar, amestecul social este practic gata. Dar asta nu ar trebui să ne înspăimânte. Se întâmplă la fel în cazul oricărui virus, aici incluzând și gripa. Diferența este că niciodată în istoria noastră nu am fost urmăriți prin țară ca să ni se aplice o tehnologie potrivită mai degrabă într-un laborator de biologie decât într-o parcare auto a unui supermarket.

O introducere lungă, din păcate, dar necesară. O parte din „proiectul fricii”, care este mai degrabă prea evident și care implică „al doilea val”, o reprezintă numărul zilnic de „cazuri”. Este foarte important să înțelegem că, potrivit specialiștilor în boli infecțioase cu care am vorbit, cuvântul „caz” ar trebui să însemne mai mult decât simpla prezență a unui organism străin. Trebuie să existe semne (lucruri pe care medicii să le constate) și simptome (lucruri pe care să le constate pacienții despre ei înșiși). Iar în cea mai mare parte a așa-numitelor cazuri, cei testați pozitiv nu au nici semne, nici simptome de niciun fel. S-a vorbit mult despre răspândirea asimptomatică, iar ca biolog m-a surprins acest fapt. În aproape toate cazurile, o persoană este simptomatică pentru că are o încărcătură virală mare și pentru că ori virușii îi atacă corpul, ori sistemul imunitar luptă împotriva acestei încărcături virale, de regulă fiind însă un amestec din cele două. Nu mă îndoiesc că au existat și transmisii asimptomatice ale virusului dar sunt convins că nu au importanță.

Acestea fiind zise, Guvernul a decis să numească o persoană drept un „caz” dacă bețișorul cu mostra prelevată a fost pozitiv la testarea privind ARN-ul viral, măsurat în aparatele PCR. Mostra unei persoane poate fi pozitivă dacă are virusul, așa și trebuie. Ea poate fi pozitivă însă și dacă persoana a avut virusul cu săptămâni sau luni de zile în urmă și s-a vindecat. Există o șansă mică și ca mari cantități de coronaviruși asemănători, dar totuși diferiți, și care pot cauza răceli obișnuite, să producă o recție pozitivă în testele PCR, dar acest lucru încă nu îmi este clar.

Mai există însă o situație în care o persoană poate fi pozitivă iar aceasta presupune un proces cu totul necontrolabil. Ea poate avea mai multe cauze, cum ar fi o tehnică imperfectă de amplificare, mai exact amplificarea secvenței „momeală” din mostră, cu scopul de a se lipi de ARN-ul viral al SARS-CoV-2. Pot apărea mulți factori care să contribuie în aceste cazuri la un rezultat pozitiv. Aceste teste sunt cele numite fals pozitive.

Gândiți-vă la orice test de diagnoză pe care un medic l-ar folosi pe dumneavoastră. Testul ideal de diagnoză ar confirma în mod corect toate cazurile celor care au o boală și niciodată nu ar indica boala în cazul persoanelor sănătoase. Nu există un asemenea test. Toate testele au un anume grad de slăbiciune în generarea de reacții fals pozitive. Important este însă să știm cât de des se întâmplă asta, acest lucru fiind numit rata de răspunsuri fals pozitive. Dacă o probă din 100 de probe negative este testată greșit ca fiind pozitivă, deși virusul nu este prezent, avem o rată de 1% răspunsuri fals pozitive. Rata reală sau operațională de răspunsuri fals pozitive diferă, uneori semnificativ, în funcție de diferiți factori: de cei care operează aparatele, de metodele de detectare și chiar de aparatele în sine. Mă voi concentra numai pe rata de răspunsuri fals pozitive a Pilonului 2, pentru că cea mai mare parte a populației nu are virusul (de curând rata era de 1 la 1000 iar la începutul verii era de 1 la 2000 de persoane). Este genul de situație când prezența bolii, numită și prevalență, este atât de mică încât rata de răspusuri fals pozitive devine o problemă majoră. Această problemă este atât de severă încât, dacă nu se intervine, testele devin inutile pentru scopul pentru care sunt făcute. In cazul nostru, testele din Pilonul 2 au avut și au în continuare scopul de a identifica persoanele cu virus dar, după cum voi arăta în continuare, nu au cum să o facă.

Din cauza ratei mari de răspusuri fals pozitive și a prevalenței mici a bolii, aproape fiecare test pozitiv, un așa-numit „caz”, identificat de Pilonul 2 din luna mai încoace a acestui an ESTE UN TEST FALS POZITIV. Nu doar cîteva procente. Nu un sfert sau jumătate sunt FALSE, ci aproape 90% dintre ele!!! Mai simplu spus, numărul pe care ni-l comunică domnul Hancock cu o morgă gravă este umflat de zece ori. La începutul verii, era umflat de douăzeci de ori.

Închipuiți-vă 10 000 de oameni testați cu acele bețișoare pe care le vedeți la TV. Avem o bună estimare a prevalenței virusului venită de la Oficiul Național de Statistică (ONS), complet independentă de testarea din Pilonul 2 și care testează doar câteva persoane pe zi, cam 1% din numărul de persoane recent testate în Pilonul 2. Este corect să presupunem că în cea mai mare parte a cazurilor, persoanele testate nu au simptome. Oamenii sunt îndemnați să se testeze numai dacă au simptome. Cu toate acestea, vedem de la știrile TV și din relatările operatorilor de testare de pe rețelele de socializare, din recomandările sobre ale Minstrului Sănătății și din faptul că în numeroase localități din țară se împart pliante de către autorități din casă în casă, că oamenii sunt chemați să se testeze.

Ideea este că e foarte probabil să ne așteptăm la o prevalență a virusului apropiată de cifra comunicată de ONS, pentru că ei testează aleatoriu și ar găsi deopotrivă și persoane simptomatice și asimptomatice proporțional cu comunitatea din care acestea fac parte. Conform celui mai recent sondaj, la o primă aproximare, virusul a fost găsit la o persoană din 1000. Putem să spunem ca avem rată de 0,1%. Așadar, dacă toți cei 10 000 de oameni din exemplul nostru sunt testați în Pilonul 2, te-ai aștepta să fie găsiți 10 pozitivi (testele fals negative pot fi o problemă când virusul este unul comun dar, în cazul nostru, este nerelevant din punct de vedere statistic astfel că am ales să-l ignor, concentrându-mă asupra cazurilor fals pozitive).

Deci, care este rata de teste fals pozitive din Pilonul 2? Luni de zile aceasta informație a reprezentat un motiv de îngrijorare. Aparent nici acum nu este cunoscută, chiar dacă – am spus-o mai devreme – este imperios necesară ca să știm daca un test are vreo valoare sau nu! Dar ce știm despre rata de răspunsuri fals pozitive? Ei bine, știm că oamenii de știință ai Guvernului s-au arătat foarte îngrijorați de ea și un raport pe această problemă a fost trimis către SAGE în data de 3 iunie 2020 [n.tr: SAGE, adică Scientific Advisory Group for Emergencies – Grupul de Consilieri Științifici pentru Situații de Urgență din Marea Britanie]. Citez: „În cazul în care nu cunoaștem rata operațională de răspunsuri fals pozitive ale sistemului RT-PCR din Marea Britanie, riscăm o supra-estimare a incidenței COVID-19, a nevoii de monitorizare și urmărire dar și a ratei de infecție asimptomatică”. În același raport, autorii își sprijină afirmațiile listând ratele de raspunsuri fals pozitive, de la cea mai mică la cea mai mare, a unei multitudini de teste folosind aceeași tehnologie. Cea mai mică rată de răspunsuri fals pozitive este de 0,8%.

Dați-mi voi să vă explic impactul unei rate de teste fals pozitive de 0,8% aplicată Pilonului 2. Revenim la cei 10 000 de oameni din exemplul nostru care s-au oferit voluntari să fie testați iar cei 10 preconizați a avea virusul (prevalența de 0,1% sau 1:1000) au fost identificați de testul PCR. Dar acum trebuie să calculăm câte teste fals pozitive vin la pachet. Răspunsul șocant este 80! 80 reprezintă 0,8% din 10 000. Atâtea teste fals pozitive se obțin de fiecare dată când Pilonul 2 testează un grup de această mărime.

Efectul acestui fapt în care, în exemplul nostru, 10 000 de oameni au fost testați în Pilonul 2, ar putea fi sumarizat în următorul titlu: „Astăzi au fost identificate 90 de cazuri noi” (10 real pozitive și alte 80 fals pozitive). Dar noi știm că acest lucru este strigător la cer de incorect. Fără ca bietul tehnician să aibă habar, în exemplul nostru, au fost numai 10 cazuri reale. Celelalte 80 de probe nu au avut nici măcar o urmă de ARN viral în ele. Ele sunt realmente fals pozitive.

Am să vă explic cât de nociv este acest fapt și dintr-o altă perpectivă, aceea a diagnosticului. Dacă ați fost supus unui test și a ieșit pozitiv, vă așteptați ca medicul să vă spună că aveți o boală, aceea pentru care ați fost testat. Cu toate acestea, totuși, testele răspund de fapt la o întrebare ușor diferită: „Dacă testul este pozitiv, care este probabilitatea ca pacientul să aibă boala?”. În mod normal, în cazul unor teste de diagnoză bune, doctorul ar putea să dea o probabilitate de 95% și să fiți amândoi împăcați cu acest lucru. În anumite cazuri, în care rezultatul este unul grav, cum ar fi cancerul, poate veți vrea să mai faceți un test diferit, pentru confirmare. În exemplul nostru cu Pilonul 2 însă, care este probabilitatea ca o persoană testată pozitiv să aibă într-adevăr COVID-19? Răspunsul rușinos este 11% (10 împărțit la 90). Testul exagerează numărul de cazuri de aproape 10 ori (90 împărțit la 10). Mai sunteți speriați? Imaginea pe care v-o arată zilnic, cu numărul de „cazuri” în creștere în dreapta graficului? Este oribil de exagerată. Nu e o greșeală, am să vă demonstrez asta.

La începutul verii, ONS a calculat o prevalență a virusului mai scăzută, 1 la 2 000 sau 0,05%. Nu pare vreo mare diferență, dar este. Conform acestor date, in exemplul nostru cu testele din Pilonul 2, vor fi identificate din eșantionul nostru de 10 000 de oameni, 5 cazuri real pozitive. Dar eroarea devine și mai mare întrucât vor rezulta în continuare 80 de teste fals pozitive (0,8% din 10.000). Deci e și mai rău. Titlurile vor suna ceva de genul: „85 de noi cazuri de coronavirus”. Iar acum probabilitatea ca o persoană testată pozitiv să fie realmente infectată devine doar 6% (5 împărțit la 85). La începutul verii, aceleași teste exagerau numărul de îmbolnăviri de COVID-19 de 17 ori (85 împărțit la 5). În felul ăsta, e foarte ușor să generezi aparențele unei epidemii majore. Ignori problema testelor fals pozitive. Te prefaci că sunt zero. De fapt, niciodată nu sunt zero.

ACEST TEST ESTE GREȘIT FUNDAMENTAL ȘI TREBUIE IMEDIAT ÎNTRERUPT și să nu mai fie folosit niciodată în asemenea situații până când nu va fi pus la punct. Exemplele pe care vi le-am dat sunt foarte aproape de situația reală, chiar cea din zilele noastre, când citiți aceste rânduri.

Mă simt obligat să întreb: domnul Hancock știa de această eroare capitală? Știa de efectele pe care inevitabil le va avea – și le are în continuare – nu doar în privința raportărilor privind numărul de cazuri dar și în cea a stării de anxietate a populației? Aș vrea să cred că totul este doar o greșeală nevinovată. Și chiar dacă ar fi așa, tot ar trebui să-și dea demisia pentru incompetență crasă. Dar oare așa să fie? Știm că oameni de știință din țară au scris către SAGE, în termeni potriviți și, în acest caz, un asemenea document scurt dar șocant, o fi fost pus și pe biroul Secretarului pentru Sănătate? Dacă doar asta ar fi fost dovada, poate că ai fi înclinat să-i acorzi dreptul de a pune la îndoială faptele. Dar numărul dovezilor îl condamnă chiar mai mult.

Am publicat recent, împreună cu coautorii mei o scurtă luare de poziție. Cred că până atunci, cu circa o lună și ceva în urmă, nu-mi picase fisa. Iar asta în condițiile în care am o experiență îndelungată ca cercetător științific în biomedicină, fiind obișnuit să lucrez cu date complexe și cu probabilități.

În data de 11 septembrie 2020 am fost invitat de Julia Hartley-Brewer în emisiunea ei talkRADIO. Printre altele, i-am cerut domnului Hancock să facă publice dovezile pe care se bazau convingerea și planurile lui despre „al doilea val”. Aceste dovezi nu au fost nici până azi dezvăluite nimănui. I-am cerut, de asemenea, să dezvăluie rata operațională a testelor fals pozitive din Pilonul 2.

Pe 16 septembrie 2020 am revenit în emisiunea Juliei iar de data asta m-am concentrat pe rata testelor fals pozitive (min. 1:45 – 2:30). Am citit analiza lui Carl Heneghan, arătând că și în cazul în care rata de fals pozitive ar fi la un nivel de 0,1%, de 8 ori mai mică decât în cazul oricărui alt test, tot rămân o mulțime de teste fals pozitive. Așadar, critica mea nu se oprește atunci când rata reală de teste fals pozitive este mai mică decât cel presupus de 0,8%.

Pe 18 septembrie, domnul Hancock a apărut din nou, ca de obicei, la emisiunea Juliei Hartley-Brewer. Julia l-a întrebat direct (min 1:50 – mai departe) care este rata de teste fals pozitive din Pilonul 2. Domnul Hancock a raspuns că „este sub 1%”. Julia l-a intrebat din nou cât este mai exact și dacă o știe cu adevărat? Nu a răspuns la asta dar a spus mai apoi că „înseamnă că, pentru toate cazurile pozitive, posibilitatea ca unul să fie fals pozitiv este foarte scăzută”.

Aceasta este o afirmație foarte mincinoasă și incorectă. Posibilitatea ca un aparent caz pozitiv să fie unul fals pozitiv este între 89% și 94%, adică aproape de certitudine. De notat că, chiar și când ONS înregistra cele mai mici rate de prevalență, rata testelor pozitive din Pilonul 2 nu a scăzut sub 0,8%.

Lucrurile stau si mai prost pentru Secretarul Sănătății. Pe 17 septembrie, cred, Dl. Hancock a primit o intrebare de la Sir Desmond Swayne despre testele fals pozitive. Este evident că Sir Desmond se referă la Pilonul 2.

Domnul Hancock a răspuns: „Îl admir foarte mult pe onorabilul meu prieten din dreapta și aș fi vrut să fie adevărate. Motivul pentru care testăm și prin sondaj, prin ONS, este pentru a ne asigura constant că avem o imagine reală asupra ratei de infecție la nivel național. Ultimul sondaj ONS, publicat vineri, arată o creștere care este desăvârșită (sic!) de numărul crescut de teste care au avut rezultate pozitive.”

Nu a răspuns la întrebarea lui Sir Desmond dar, în schimb, a răspuns la o întrebare pe care și-a ales-o singur. A indus Secretarul Sănătății în eroare în mod intenționat Camera Comunelor? Nu cumva, prin referirea numai la ONS, fără a menționa rata de teste fals-pozitive din Pilonul 2, nu a făcut decât să îmbrace haina ONS a lucrului mult mai îngrijit și cu rate de teste fals-pozitive mult mai scăzute, cu scopul de a se furișa printre ratele ascunse dar mult mai mari de teste fals-pozitive din Pilonul 2? Acest lucru vă rămâne să-l decideți dumneavoastră, cititorii.

Pilonul 2 a fost pornit din luna mai dar numai în ultimele săptămâni s-a ajuns la câteva sute de mii de teste pe zi. Efectul pe care îl are creșterea zilnică a numărului de persoane care sunt înregistrate drept „cazuri” nu poate fi trecut cu vederea. Știu că induce teama, anxietate și îngrijorare privind posibilitatea instituirii unor noi restricții nejustificate, inclusiv carantinări. Nu știu ce motivație are domnul Hancock. Dar a folosit și continuă să folosească cifrele umflate amețitor și rezultate din testele covârșitor eronate ale Pilonului 2 și le difuzează foarte des în media, subliniind pe un ton grav nevoia de intervenții suplimentare (dintre care niciuna, mă repet, nu și-a dovedit eficiența).

Sunteți obișnuiți cu graficele privind evoluția cazurilor și pe care toate televiziunile le prezintă zilele acestea. Se presupune că ar trebui să ne arate numărul de cazuri care a crescut, apoi a scăzut în primăvară iar apoi, mai recent, a început iar să crească. Asemenea grafice sunt însoțite întotdeauna de titluri de genul „atâtea mii de cazuri noi au fost înregistrate în ultimele 24 ore”.

Ar trebui să știți că în acel grafic sunt strecurate două mari minciuni și care, combinate, vor induce în eroare și vor crea anxietate. Dar omniprezența lor indică faptul că este o acțiune deliberată.

În primul rând, graficele sunt foarte înșelătoare în privința vârfului de cazuri din primăvară. Aceasta pentru că nu aveam la acea dată capacitățile de testare ale comunității. Un coleg a ajustat graficul pentru a arăta numărul de cazuri pe care l-am fi detectat, dacă am fi avut la dispoziție o comunitate cooperantă în privința testărilor. Efectul este de a crește nivelul vârfului de cazuri din primăvară, pentru că sunt foarte multe cazuri pentru fiecare spitalizare și foarte multe spitalizări pentru fiecare deces.

În al doilea rând, așa cum sper că v-am demonstrat și v-am convins, cazurile din această vară și din prezent, generate de testele grav eronate din pilonul 2, ar trebui corectate în jos de circa 10 ori.

Fig. 1 (sus) – Persoanele testate pozitiv în Marea Britanie, după data testării, raportate pe baza ratei originale a pozitivitității, dar ajustată ținând cont de media de 198 797 teste procesate zilnic în septembrie 2020

Fig. 2 (jos) – Persoanele testate pozitiv, după data testării, conform raportărilor oficiale

Cred sincer că numărul de cazuri crește cumva. Acest fapt este însă adevărat și pentru gripă, pe care nu o măsurăm zilnic și nici nu o raportăm în fiecare buletin de știri. Dacă am fi făcut-o, ați fi considerat că, mergând pe această linie, foarte probabil gripa reprezintă un risc mai mare pentru sănătatea publică decât COVID-19. Graficul ajustat (cel de sus) cred că pune recentele creșteri ale incidenței COVID-19 într-un context mult mai adecvat. Am considerat că e mai bine să vedeți diferența înainte să trageți concluziile în această poveste tristă.

Există consecințe grave care decurg din supraestimarea grotescă a așa-numitelor „cazuri” din testarea comunităților prin Pilonul 2 și am credința că aceste lucruri sunt făcute astfel în mod conștient. Poate că are domnul Hancock încredere mai mare în propriile date privind nivelul de risc cu care se confruntă acum publicul larg? Nu este treaba mea să știu asta. Ceea ce această uriașă supra-estimare a reușit să facă a fost să încetinească revenirea la normal a sistemului național de sănătate. Știm cu toții că accesul la serviciile medicale este, în proporții variabile, restricționat. Multe dintre specialitățile medicale au fost serios restrânse în primăvară și, după relaxare, unele încă funcționează la o treime sau la o jumătate din capacitățile lor. Asta a condus la întârzieri continue și la creșterea listelor de așteptare pentru numeroase operații și tratamente. Nu sunt calificat să evaluez pagubele produse sănătății indivizilor sau la nivel național ca o directă consecință a acestei așteptări prelungite a celui de-al doilea val. Intrarea în iarnă în această formulă, așezată peste accesul restricționat deja de șase luni, va conduce inevitabil la un mare număr de decese non-Covid care ar fi putut fi evitate. Prin ea însăși, doar asta este în sine o povară foarte serioasă. Mai puțin evidente dar la pachet cu asta, impacturi suplimentare se vor produce din teama de virus, amplificată inadecvat din punctul meu de vedere, și în alte domenii: pagube sau chiar distrugerea unui mare număr de afaceri, mai ales dintre cele mici, cu consecințe privind renunțarea la modul obișnuit de viață, pierderea oportunităților educaționale, tensionarea relațiilor familiale, alimentație dezordonată, creșterea alcoolismului și a abuzurilor domestice și chiar a sinuciderilor, pentru a aminti doar de câteva.

În încheiere, aș vrea să reamintesc că în ultimii 40 de ani în Marea Britanie au avut loc șapte epidemii/pandemii: SIDA, gripa porcină, maladia Creutzfeldt-Jakob, SARS, MERS, gripa aviară și, în egală măsura, gripa anuală de sezon. Toate au produs îngrijorări dar școlile au rămas deschise, sistemul național de sănătate i-a tratat pe toți iar populația nu a fost afectată. Rareori țara ar mai fi rămas deschisă dacă s-ar fi decis inchiderea ei la fiecare dintre aceste epidemii.

Am explicat cum a fost și continuă să fie folosită o metodă inutilă de testare, aparent însă nu pentru a diagnostica boala ci exclusiv pentru a inocula frica.

Folosirea abuzivă a puterii trebuie să înceteze. Toate aceste costuri sunt pe tapet, puse în balanță cu riscurile reziduale sociale cauzate de COVID-19 și de acțiunile întreprinse, daca acestea există. Orice altceva s-ar întâmpla, testarea prin Pilonul 2 trebuie imediat întreruptă întrucât nu oferă nicio informație relevantă. În lipsa numărului umflat până în pânzele albe al numărului de „cazuri” rezultate în urma testărilor, pandemia va fi privită și simțită ca și cum s-ar fi terminat deja.

*

Notă către cititori: dați click, va rog, pe butoanele de share. Dați acest articol mai departe celor din lista voastră de adrese de email. Postați-l pe blogurile voastre, pe internet, etc. – Saccsiv