Ciuma roşie de după gratii: Penitenciarul Oradea – „Aici îţi vor rămâne oasele!“

Suflete torturate ca în iad, înfometare, bătăi până la inconştienţă, umilinţe cum doar minţile bolnave ale foştilor lideri şi aghiotanţi comunişti puteau inventa. Aceasta a fost soarta deţinuţilor politic care au ajuns cu miile în Penitenciarul Oradea, unde regimul era considerat cu mult mai dur decât cel din temniţele de la Piteşti sau Aiud.

17 decembrie 1955. Penitenciarul Oradea. Arsenie Boca, marele duhovnic al românilor, era târât aici de comunişti, pentru şase luni de tortură. Un alt episod criminal din viaţa Sfântului Ardealului, care cunoscuse deja groaza în temniţele din Timişoara şi Jilava. Purta vina să fie prea iubit de noi şi de Dumnezeu.

5 octombrie 1963. Tot Penitenciarul Oradea. Arlette Coposu, soţia Seniorului, este întemniţată aici după un proces de spionaj înscenat de comunişti în ’50. Arlette şi sora lui Coposu, despre care arhivele închisorii de pe Criş nu păstrează prea multe date, fuseseră condamnate la două decenii de muncă silnică, fiind acuzate de „complicitate la crimă de înaltă trădare“. Arlette Coposu, învinuită pe nedrept că ar fi „turnat“ secrete de stat Legaţiei Franceze (n.r. – instituţie având funcţiile unei ambasade), părăseşte temniţa în 15 aprilie 1964, după un decret de graţiere.

Destinele de mai sus sunt doar câteva dintre miile care au îndurat blestemul „ciumei roşii“, în Penitenciarul Oradea. O închisoare în care săgeţile fostei Securităţi puneau în aplicare metode crunte de tortură, de dezumanizare, uneori mai grele decât la Jilava, Piteşti, Aiud ori Sighet. O închisoare care a primit de la cei care i-au îndurat groaza eticheta „Aici îţi vor rămâne oasele“. O închisoare în arhivele căreia cu greu s-a putut pătrunde chiar şi în anii noştri de libertate. (Claudia Bonchiş)

 

Aurora Dumitrescu  şi blestemul zilei de 13 

Aurora Dumitrescu (83 de ani), bihoreancă stabilită la Bucureşti, a cunoscut teroarea celor trei „F“ – foamea, frigul şi frica –, în Penitenciarul Oradea, locul în care, dacă ajungeai, lanţurile ţi se înfigeau ca nişte tatuaje sadice pe trup. Scăpai de ele doar în puţinele momente de „fericire“ în care ţi se permitea să mergi la duş.

Doamna Dumitrescu a cunoscut Securitatea din Oradea în blestemata zi de 13 decembrie 1951, când, în toiul nopţii, la ora 23.39, a fost arestată direct de acasă. Pentru un an şi o lună a fost închisă în temniţa de aici, anchetată, bătută până i-au rupt oasele şi, în final, condamnată la şase ani de puşcărie politică, pentru că doar visa să scape de comunişti.

După 63 de ani de la acel coşmar, Aurora Dumitrescu ne spune, cu credinţa în Cel de Sus, că şi-a iertat călăii, dar că nu poate uita: „Când m-au arestat, m-au aruncat într-o celulă şi am dormit într-un pârci (n.r. – bucată îngustă de pământ) cu rogojină. Sergentul ne punea ochelari negri când ne lua din celulă şi, până sus, în camera unde ne interogau, ne izbea cu capul de toţi pereţii sau lovea cu cizmele în noi. Anchetele se făceau numai noaptea, cu bătăi crunte. Erau nişte bestii“.

Răzbunarea lacrimilor

După anul de puşcărie la Oradea, cea care nu i-a iubit niciodată pe comunişti a fost târâtă încă şase ani în temniţele Mislea şi Jilava. Fusese condamnată la puşcărie în „Lotul Beiuşenilor“, un grup de 25 de tineri studenţi din Beiuş, care sperau în căderea cât mai grabnică a comuniştilor. Se întâlneau la ceai, pe unde puteau, şi îşi împărtăşeau idealurile. Un lucru suficient pentru a li se inventa un dosar politic, fiind acuzaţi de înfiinţarea unei „organizaţii subversive paramilitare cu caracter legionar“. 23 dintre ei au fost băgaţi în puşcării.

„Noi iertăm, că aşa este creştineşte, dar justiţia trebuie să facă dreptate. Comunismul nu a fost o mentalitate, a fost un cancer social, care nu trebuie să se repete. Oare lacrimile mamelor noastre nu se vor răzbuna acolo, sus?“, ne mărturiseşte, cu înţelepciunea şi suferinţa celor opt decenii care au trecut peste ea, Aurora Dumitrescu, care l-a avut torţionar şi pe „celebrul“ Alexandru Vişinescu, întâlnindu-l în vremurile în care acesta îşi începea cariera de călău, la Jilava.
Aurora Dumitrescu încă aşteaptă dreptatea, după suferinţele din tinereţe
George Sarry şi „binele“

George Sarry (86 de ani) a înfundat 11 ani temniţele comuniste, fiind condamnat, în 1949, pentru „înaltă trădare“. George Sarry nu a scăpat de beciurile de la Jilava, Aiud, Piteşti, Baia Sprie şi Cavnic. În noaptea de 6 iunie 1953, George Sarry şi alţi 13 deţinuţi politici scriau o filă importantă de istorie, fiind eroii celebrei evadări din mina de la Cavnic. Atunci, unii dintre evadaţi au reuşit să guste, pentru câteva luni, libertatea.

Judecat din nou, constănţeanul Sarry a fost trimis, în toamna lui 1953, la Penitenciarul Oradea, pe care îl privea ca pe o scăpare. Realitatea a fost mai cruntă decât orice coşmar.

„Niciuna dintre închisorile prin care am trecut nu a fost atât de blestemată şi comparabilă în privinţa cruzimii la care am fost supuşi la Oradea. La Piteşti, eram cel puţin şase persoane în celulă, aveam paturi, saltele şi chiar perne. Era mare diferenţă faţă de Oradea,unde eram ţinuţi câte unul singur în celulă şi unde intra frigul în noi, în lipsa geamurilor“, i-a mărturisit fostul deţinut orădencei Cristina Puşcaş, primul istoric care a avut acces, după Revoluţie, la dosarele închisorii, publicând, recent, cartea „Iadul roşu în oraşul de pe Criş: Penitenciarul Oradea (1945-1977)“.

Reuşind, prin intermediul unui frate al său, de carieră diplomat, să plece în Canada, în 1960, imediat după ce a scăpat de închisoare, George Sarry nu poate uita perioada din cuşca de lângă Criş: „Nici la Aiud nu eram scoşi la aer, dormeam pe duşumeaua din lemn, numai pe o parte, din lipsă de spaţiu. Dacă te întorceai, trebuia ca toţi din acel rând să se întoarcă odată cu tine. Cu toate astea, la Aiud a fost de o mie de ori mai bine decât la Oradea“.

“La Piteşti, eram cel puţin şase persoane în celulă, aveam paturi, saltele şi chiar perne. Era mare diferenţă faţă de Oradea, unde eram ţinuţi câte unul singur în celulă şi unde intra frigul în noi, în lipsa geamurilor” George Sarry, fost deţinut politic

 

Lucreţia Jurj, şura şi moartea

 

Clujeanca Lucreţia Jurj a fost singura femeie din grupul de combatanţi anticomunişti Şuşman, din Munţii Apuseni. Trădaţi de ultima lor gazdă din Sudrigiu (Bihor), Lucreţia Jurj, împreună cu soţul său, Mihai, şi cu fratele vitreg al acestuia, Roman Oneţ, s-au trezit încercuiţi de trupele de Securitate, în vara lui 1954. Întorşi din munţi, s-au îndreptat spre şura ocupată deja de securişti.

„Când am deschis uşa, am fost lovită cu o armă şi am leşinat. M-am trezit cu cătuşele la mâini. Soţul meu a fost împuşcat în cap şi cred că a decedat după puţin timp. Când mi-am revenit din leşin, el a mai schimbat câteva vorbe cu mine, apoi au venit doi securişti şi l-au luat. De atunci, n-am mai ştiut nimic de el“ este mărturia Lucreţiei Jurj.

A urmat, apoi, coşmarul de zece ani în închisorile comuniste. A fost la Mislea, la Miercurea Ciuc, la Jilava, iar în temniţa din Oradea a ajuns de două ori. „Cinci-şase luni, am avut pe mine doar hainele cu care eram când m-au arestat. Mă băgam cu totul sub duş, îmbrăcată şi, pe urmă, pe rând, le spălam. Când eram gata, le îmbrăcam aşa ude şi veneam în celulă. Mă înveleam în cearşaf şi puneam hainele la uscat“, povestea fosta deţinută.

După zeci de ani de la acel coşmar, Lucreţia Jurj nu a uitat nimic. Nici de bătăile cu pumnii şi picioarele. Nici de blestematele ore de anchete, făcute numai noaptea. Nu a uitat de frig. Nu a uitat de foame. După zeci de ani de la teroare, Lucreţia Jurj a murit. A murit, în 2004, în Cluj-Napoca, acolo unde a trăit.

În urma restructurărilor, Penitenciarul Oradea a fost închis în 1977, fiind, însă, redeschis şase ani mai târziu.

Sadismul gardienilor şi metodele de tortură

„Duşmanii poporului“ care ajungeau în Penitenciarul Oradea erau pedepsiţi nu doar cu anii petrecuţi pe nedrept în celule. Bătăile, frigul, înfometarea, interogatoriile înnebunitoare erau doar câteva dintre metodele folosite de torţionari pentru a-i „aduce pe calea cea bună“ pe deţinuţii politici. Mai-marii închisorii îşi făcuseră o tradiţie din a-i umili pe aceştia hrănindu-i cu alimente în stare de descompunere.

Un astfel de episod a fost şi în vremea în care la Oradea erau întemniţaţi evadaţii de la Cavnic. În curtea închisorii a fost adusă o ladă cu plămâni de vită, lăsaţi să fermenteze la soare până s-au transformat într-o spumă brun-roşcată cu miros de stârv. „Carnea“ a luat calea bucătăriei.

Ars pe veci cu ţigara

Traian Ulpiu Bodea (73 de ani) mai are, după aproape şase decenii, urmele ţigărilor stinse de securiştii orădeni pe încheieturile mâinilor lui. Avea doar 15 ani când, două luni şi jumătate, zi şi noapte, comuniştii l-au anchetat şi bătut pentru că a confecţionat afişe pe care le-a lipit în Beiuş, oraşul său. Tartorul Eugen Lăcătiş, cel care, mai târziu, la Timişoara, a racolat-o pe Mona Muscă în fosta Securitate, era turbat la gândul că un copil îşi arăta dispreţul faţă de situaţia politică din ţară.

Fost elev la Liceul „Samuil Vulcan“ din Beiuş, Traian Bodea era arestat, prima dată, în 2 noiembrie 1956, în timpul orei de franceză. Direct de la şcoală, a fost dus la sediul Securităţii. Bătut cu pumnii şi picioarele, a fost pus să admită că tatăl său asculta posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, dar şi că un vecin de-al lui, preot, l-ar fi „instigat“ să scrie manifestele împrăştiate în oraş.

„Dimineaţa, la Penitenciarul Oradea, primeam o fiertură care se numea cafea. La prânz, era o altă fiertură, în care, uneori, lăsau nişte cartofi sfărâmaţi sau sfeclă, ba chiar şi vinete, cu un gust mizerabil. Celulele nu aveau mai mult de nouă metri pătraţi, cu ciment pe jos, fără sobe, iar sub gemuleţ erau puse chibla din lemn, în chip de WC, lângă un alt vas, tot din lemn, pentru apă“, ne povesteşte fostul deţinut, care trăieşte în Beiuş.

Bodea îşi aminteşte că printre cele mai crunte umilinţe îndurate la Oradea erau şi percheziţiile. Deţinuţii erau dezbrăcaţi, scoşi pe hol, aliniaţi şi ţinuţi minute în şir în aşteptare. Imaginea acelor trupuri schilodite de foame şi de bătaie, cu pielea atârnând, i-a rămas şi acum înfiptă în minte lui Traian Ulpiu Bodea.

Duşul şi „Neagra“

Foştii deţinuţi de la Oradea îşi amintesc şi de un alt obicei al torţionarilor de a le face viaţa un calvar: duşul săptămânal. Sala de duşuri era amenajată într-o curte a penitenciarului, iar cei închişi aveau la dispoziţie doar câteva minute ca să-şi dea jos lanţurile, să se dezbrace, să arunce cu apă pe ei, să se îmbrace şi să suporte, din nou, ritualul dureros al înlănţuirii. Sadismul gardienilor nu avea limite şi transformau duşul într-o altă metodă de tortură, schimbând, cu o ritmicitate nebună, apa prea rece cu una clocotită.

„Baia era un calvar în plus. Trebuia să te dezbraci şi să te îmbraci în mare viteză, să ţi se taie lanţurile, să ţi se bată lanţurile“, mărturisea Ion Pantazi, fost deţinut la Oradea, condamnat în lotul Cavnic, în aceeaşi carte a istoricului din Bihor.

O altă pedeapsă era izolarea, aplicată pentru abateri disciplinare. „Neagra“ era camera groazei, o celulă aflată la etajul doi al închisorii, în „penitenciarul bărbaţilor“. Lucreţia Jurj, combatanta din Apuseni, a ajuns la „Neagra“ pentru trei zile. Fosta membră a Grupului Şuşman încă îşi amintea, la zeci de ani după ce scăpase de la Oradea, că celula groazei nu avea mai mult de patru metri pătraţi. „Dotările“: o oală în care deţinuţii îşi făceau nevoile, un pat din fier, care se scotea ziua şi care nu avea nici pernă, nici saltea, doar o pătură. Ziua, în „Neagra“, pedepsiţii nu aveau unde să stea, decât pe beton sau pe tinetă.

Supravegherea era şi mai strictă decât în restul puşcăriei: celula era permanent luminată, rece ca un beci, iar gardienii purtau cizme din pâslă, pentru a nu li se auzi mişcările şi pentru a-i putea surprinde pe deţinuţi. Cei care greşeau şi ajungeau aici suportau o înfometare mai cruntă decât oricând, neprimind nici măcar lăturile zilnice. „În prima zi, nu mi-au dat nimic de mâncare. În a doua, mi-au dat apă caldă, iar în a treia, iarăşi, n-am primit nimic. Abia în cea de-a patra zi am primit mâncare, că m-au dus înapoi în celulă“, relata Lucreţia Jurj experienţa sa la „Neagra“.

“Dimineaţa, primeam o fiertură care se numea cafea. La prânz, era o altă fiertură, în care, uneori, lăsau nişte cartofi sfărâmaţi sau sfeclă, ba chiar şi vinete, cu un gust mizerabil. Traian Ulpiu Bodea, fost deţinut politic

Nemeş, tartorul-fanatic al închisorii de pe Criş

Lucrările la Penitenciarul Oradea au început în 1752, fiind finalizate şase ani mai târziu şi având o capacitate de până la o mie de persoane. În realitate, însă, în perioada de maximă represiune, numărul deţinuţilor era dublu. Cel mai de temut şef al Penitenciarului a fost, între 1945 şi 1949, Iosif Nemeş, „un comunist fanatic, bun propagandist, încrezător în posibilităţile sale de organizator, capabil de a pune la cale acte de sabotaj şi de teroare“, aşa cum era descris într-o informare făcută, în 1941, de Poliţia din Beiuş. De altfel, pentru capacităţile sale, Nemeş a fost numit, imediat după plecarea de la Oradea, şef al nou-înfiinţatului Serviciu Operativ, o reţea naţională de miliţieni şi de informatori, infiltrată, atunci, în cele mai groaznice puşcării în care erau deţinuţii politici.