Cum a murit in chinuri un barbat din Ialomita diagnosticat cu COVID-19. „Sa ziceti mersi ca nu va inchidem ca pe vite”

Laurentiu Catrina, un barbat din judetul Ialomita, in varsta de 52 de ani, a decedat in urma complicatiilor aparute dupa ce sa infectat cu virusul SARS-CoV-2. Familia sa sustine ca barbatul ar fi putut fi salvat, in schimb cadrele medicale nu au reactionat corespunzator.

„La Fetesti, la spital, timp de 3 zile, nu l-a bagat nimeni in seama, desi aproape oricine stie ca pierderea brusca a vederii inseamna AVC. La Slobozia au fost interventii facute, inclusiv eu am reusit sa intru in legatura cu un medic de acolo, care, desi nu activeaza pe sectia de neurologie, se interesa mereu de starea lui. In acest fel mai aflam si noi, familia, cate ceva despre starea lui. Pentru ca la telefon era imposibil sa comunicam.

Familia a trimis pachet in prima zi de internare la Slobozia. La 9 dimineata au lasat pachetul la spital, la ora 17 inca nu ajunsese nimic la el. La Fetesti la spital i s-a spus sotiei sale, internata si ea cu COVID, „sa ziceti mersi ca nu va inchidem ca pe vite”. Nu este posibil asa ceva, dupa zeci de ani de contributivitate la sistemul sanitar. Si cu toate interventiile facute, tot nu s-a rezolvat nimic. Totul s-a petrecut repede, a fost ca un cosmar vestea mortii dansului. Nu dorim nimanui sa treaca prin asa ceva”, a povestit pentru Adevarul nepotul sau, preotul Adrian Stefan Catrina.

Apropiatii familiei isi plang si ei durerea pe Facebook:

„Astazi e o zi trista. Azi port doliu. Azi vreau sa imi plang durerea.
Azi a trecut in nefiinta o persoana draga sufletului meu. O persoana cum rar gasesti, care ajuta pe oricine, de la mic la mare, de la familie la necunoscuti. O persoana care s-a sacrificat intotdeauna pentru binele altora si care a fost rasplatit cu indiferenta. Aceasta indiferenta l-a costat viata. De aceea astazi vreau sa plang durerea cauzata de un sistem medical deficitar, durerea nedreptatii in care traim.

Noul virus a dat vietile tuturor peste cap si asta o stim cu totii prea bine. Stim cat poate fi de periculos, stim cat de rau ne afecteaza, stim deja ce presupune. Insa nu mi-am imaginat ca voi experimenta la prima mana lipsa de capacitate si de empatie a celor care au ales drumul pe care l-au ales ca sa ne protejeze, a celor care ar fi trebuit sa faca tot ce le sta in putinta sa scape un om nevinovat din ghearele mortii. Dar nu. M-am inselat amarnic. Am gresit sa cred in umanitate. Consider ca latura umana din noi este una dintre principalele motivatii ale meseriei de medic sau asistent.

Persoana deosebita despre care va vorbesc si care a lasat in urma mult prea multi oameni indurerati a inceput sa aiba primele simptome acum trei saptamani. La cateva zile dupa a fost internat si diagnosticat cu COVID-19. Suferea de comorbiditati, numai acesta fiind un motiv suficient pentru care ar fi trebuit sa necesite o atentie speciala din partea cadrelor medicale. Insa nu. A fost uitat pe un pat de spital. 3 zile la rand nu a intrat niciun doctor la el. Tratamentul era in continuare administrat de asistente, insa nimeni nu ii verifica starea. Se imbunatateste? Se inrautateste? Doctorul lui era prea preocupat sa umble prin alte clinici. Nu raspundea nici la telefon.

Dupa o saptamana si jumatate, a fost scos de pe aparate. Sistemul respirator si starea generala erau bune. Apoi a inceput cosmarul. Primul semn, i-a cazut pleoapa. Avand in familie persoane care au cunostinte solide in domeniul medical, s-a insistat enorm sa i se faca investigatii inca de atunci. Nimic. A inceput sa nu mai vada. Am cerut consult neurologic si oftalmologic de urgenta. Un om isi pierdea vederea. Nu interesa pe nimeni. Aflam dupa ca nu se mai putea deplasa nici la baie. Doctorii ramaneau impasibili. Este un efort prea mare sa pui combinezonul pe tine de doua ori intr-o zi cand e viata unui om in joc. Pana la urma, pentru unii, sunt alte mize la mijloc, mai presus decat viata.

Intr-un final, dupa ce starea i s-a inrautatit vizibil, a fost transferat intr-un alt spital si i s-a facut CT. Tarziu. Mult prea tarziu. De acolo totul a fost doar o cursa nebuna contra-cronometru pentru a incerca sa ii convingem pe medici si asistente ca omul acesta nu e bine si ca are nevoie de investigatii si mai amanuntite. Avea nevoie sa i se monitorizeze constant glicemia, IRN-ul, timpul de coagulare, dat fiind istoricul medical pe care il avea si, evident, situatia actuala, care deja era foarte grava. Nu conta. Nimeni nu misca un deget, desi ii rugam cu totii prin telefoane repetate. Am apelat la toti pe care ii stiam. Inclusiv alti medici de la alte spitale s-au implicat si au insistat sa se intervina rapid. Nimic. Tot ce primeam erau telefoane la care nu raspundea nimeni, lipsa de interes si impasibilitate. Si inteleg ca poate pentru ei omul acela nu era decat un alt pacient pe holurile unui spital, dar pentru noi?

Ca sa intelegeti complet de ce spun ca nu interesa pe nimeni…absolut toate investigatiile care i-au fost facute au fost facute cu una, doua, x zile prea tarziu. Totul se intampla in slow-motion. Pentru ei, a durat mai mult de 12 ore ca sa transporte un incarcator de la usa spitalului la salonul pacientului, pentru ca ei nu il gaseau. Atat de competente sunt anumite cadre medicale, in mainile carora noi ne punem speranta si viata. Omul nostru drag nu figura nicaieri. Nici macar o cifra, un nume intr-un colt de registru.

Aici nu mai e vorba ca sunt depasiti. Aici e vorba de lipsa de interes crunta si de umanitate. Un om orb lasat singur in salon zile intregi, care, cand inca se mai misca, a ajuns sa faca pe el fiindca nu a gasit baia. Nici dupa nu au gasit de cuviinta sa il puna cu cineva in salon, desi exista sectie de COVID. In cele patru zile de „mini-vacanta”, cand tot spitalul era aproape gol, el nu a putut sa comunice cu familia. De scris mesaje, exclus pentru un nevazator. De sunat, nu putea suna. De raspuns la telefon, nu putea fiindca nu isi mai putea coordona miscarile. Si nici macar asta nu a miscat pe nimeni povestea lui.
Apoi, asistentele nu se interesau de starea lui nici dupa ce suna telefonul si la capatul celalalt se afla o persoana indurerata care cerea, implora cu cerul si cu pamantul, sa mearga sa il verifice, fiindca stiam ca nu e bine deloc. Stiam. Le spuneam ca nu mai poate raspunde la telefon, ca nu isi mai poate coordona miscarile.

Raspunsul nu intarzie sa apara din partea asistentei: „poate nu vrea sa va raspunda la telefon”. Poftim? Voi…cititi si voi ce tocmai am scris aici? Deci indiferenta crunta si aici. Apoi, in ultima zi in care i-am auzit vocea, a raspuns asistenta la telefonul lui, urland si tipand ca cine suntem si ce vrem. Al nostru om drag deja nu mai putea raspunde singur. Nu vreau sa reproduc aici exact ce s-a auzit la capatul celalalt al telefonului, insa nu am crezut vreodata ca se poate ca un om care s-a dedicat acestei meserii din empatie tot pentru om poate sa tipe asa la el, sa urle asa la el, sa trateze in asemenea hal un pacient in neputinta. Ea urla efectiv la el si se comporta cu el de parca ar fi fost o carpa, cand saracul om nu se mai putea misca. Nici atunci nu i-a interesat sa faca mai multe. Am aflat tarziu ca a suferit multiple AVC-uri, ulterior a fost dus la reanimare si intubat. Ba mai mult, in ultimele zile de viata, asistentele au gasit de cuviinta sa ii reproseze demersurile facute de familie pentru a IL SALVA. Orb, intr-un salon, fara sa poata transmite macar gandurile familiei.

Astazi la ora 9 am aflat vestea. O asteptam, cumva. O asteptam cu teama, cu neputinta, cu ura in suflet, ura pentru sistemul defectuos. Pentru oamenii care s-au dedicat acestei meserii din iubire pentru om. Tot din iubire pentru om au fost oare si ignorarea strigatelor neputincioase unei cete intregi de oameni care se chinuiau sa explice ceva ce ei ar fi trebuit deja sa stie: ca omul se degrada? Singur, pe un pat de spital. Nebagat in seama. Nici pierderea vederii nu i-a miscat suficient.

Nici pierderea controlului asupra sistemului locomotor. Nici durerea unui suflet chinuit lasat singur sa moara nu a fost suficient pentru putina dovada de umanitate, nu a fost suficient incat sa ii dea macar telefonul cand suna sa poata auzi vocile celor dragi, sa aiba macar cui spune ultimele cuvinte, un ultim mesaj.
Pentru asta, nu va iert. N-am sa va iert. Tot ce am spus aici este o intamplare 100% reala, petrecuta intr-unul din spitalele din Romania. Nu se adreseaza cadrelor medicale in general. Stiu si cunosc medici si asistente deosebite. Insa norocul nenorocului face ca el sa nu fi nimerit la unul din ei.

Iti doresc odihna vesnica si aripi sa poti sa zbori catre o lume mai buna, suflet frumos. O lume in care nedreptatea nu exista. Nici neputinta. O lume asa cum meriti tu.
52 de ani. Atat avea. Si o viata intreaga inainte. Om ca el rar exista. Ma doare sufletul. Ma doare sufletul si nu am ce face. Stau si eu intr-un colt si sufar, in marea de neputinta pe care o reprezinta sistemul medical romanesc”, a scris Anda Lucia, apropiata familiei.