Cum am luat Ardealul de la unguri? La aproape un secol după Trianon, Budapesta încă priveşte cu ură spre România

La 4 iunie 1920, în palatul Marele Trianon de la Versailles, România a semnat Tratatul de Pace cu Ungaria. Completând pe cel de la Saint-Germain-enLaye cu Austria (10 septembrie 1919), el a sancționat definitiv procesul de dezagregare a monarhiei austro-ungare. În urma Tratatului de la Trianon, pe harta Europei a reapărut, după patru secole, statul ungar. Și, cel mai important, Transilvania a fost alipită României. Ce-a însemnat și ce mai înseamnă astăzi, de-a lungul unui secol de hărțuieli și neliniști, această Pace? Distinsul istoric și diplomat Dumitru Preda aprofundează, pentru Evenimentul zilei, chestiunea.

Profesor universitar și diplomat de carieră, istoricul Dumitru Preda a publicat de curând, la Editura Militară (și sub egida Editurii Academiei Române), o carte excepțională (felicitări!), Sub semnul Marii Uniri. Campaniile armatei române pentru întregirea țării (1916-1920). Înainte de a dezvolta însă tema Tratatului de la Trianon – pe care autorul a abordat-o în ultima parte a lucrării -, Dumitru Preda ne-a prezentat, succint, situația socială și politică a Europei la începutul secolului XX. Totul pentru o mai bună înțelegere a subiectului, pentru că acțiunile care ne interesează aici s-au consumat (și) ca efecte ale unor stări, așteptări, pretexte (și mă refer aici la folosirea asasinării prințului moștenitor Franz Ferdinand de Habsburg ca pretext al invadării Serbiei, acțiune care a condus, până la urmă, la declanșarea Primului Război Mondial) pre-existente.

Dumitru Preda are cuvântul: „La sfârșitul conflagrației (11 noiembrie 1918, Armistițiul semnat în pădurea de la Compiègne), când revoluția rusă era în plină desfășurare și multe națiuni europene se luptau pentru independența lor, istoria a înregistrat căderea celor trei mari imperii, anunțând profunde transformări pe harta politică a Europei și a lumii. Iată câteva din principalele coordonate! În toamna anului 1918, după mai bine de patru ani de la dezlănțuirea sa, prima mare conflagrație mondială se apropia de final. Partenerii Germaniei – Austro-Ungaria, ca și Imperiul Otoman și Bulgaria – dădeau tot mai evidente semne de istovire, dificultățile lor pe plan militar fiind amplificate de accentuarea crizelor interne cauzate de numeroase nemulțumiri populare și, în cadrul celor două imperii multinaționale, de lupta de emancipare a popoarelor subjugate”.

Profesorul Dumitru Preda schimbă ritmul: „Cu toată vizibila reducere a capacității ofensive a armatelor sale, urmare a greutăților extraordinare, avantajele create la începutul anului 1918 prin desființarea frontului de Est, în urma păcilor separate de la Brest-Litovsk (9 februarie cu Republica Ucraina, respectiv 3 martie cu Rusia Sovietică) și apoi, concomitent cu ocuparea Ucrainei, Crimeii și sudului Rusiei europene, a frontului român, prin Pacea de la Buftea-București (martie-mai), îngăduiseră Înaltului Comandament german (OKW) să-și concentreze marea majoritate a unităților pe frontul de Vest și să declanșeze, în primăvara și vara aceluiași an, patru ample acțiuni ofensive. Datorită rezistenței exacte a forțelor aliate, dar și a lipsei unor rezerve corespunzătoare, aceste acțiuni nu aduseseră, însă, rezultatele așteptate; numeroasele izbânzi tactice repurtate de germani nu au putut ascunde eșecul în obținerea obiectivului strategic preconizat – o victorie decisivă înainte de sosirea masivă a trupelor nord-americane pe continent (peste un milion în august 1918)”.

Și, imediat, o concluzie: „Ceea ce a constituit nu numai preludiul prăbușirii militare a Imperiului German, ci – ca o consecință nemijlocită – a determinat înfrângerea categorică a întregii grupări de state coalizate în jurul său. Reamintesc, de asemenea, că în iunie 1918, falimentul ultimei mari ofensive austro-ungare din sectorul Piave de pe frontul italian nu făcuse decât să confirme declinul accentuat al puterii militare a Dublei Monarhii, confruntată cu repetate revolte și dezertări în masă, mai ales la nivelul unităților alcătuite în majoritate din rândul naționalităților subjugate”. În continuare, detaliat: „În asemenea circumstanţe, în vara anului 1918, Antanta a preluat inițiativa strategică pe toate fronturile. Înfrângerea militară a grupării Puterilor Centrale a apărut ca inevitabilă, iar guvernele de la Berlin și Viena au căutat prin noi acțiuni diplomatice să încheie pacea, chiar provizorie, mai înainte ca operațiile de pe frontul principal – cel de Vest – să devină decisive. Propunerile au fost, însă, respinse categoric și unanim de coaliţia Antantei”. Zarurile fuseseră aruncate…

Dumitru Preda și-a continuat lecția de istorie: „Nici Manifestul imperial adresat la 3/16 octombrie «popoarelor mele credincioase», care anunța transformarea Austro-Ungariei într-un stat federativ, «în care fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie, în cuprinsul teritoriului lui», păstrând, însă, «integritatea țărilor Coroanei sfinte a Ungariei», nici acceptarea la 14/27 octombrie a tuturor condițiilor de pace impuse în răspunsul nord-american, ca și intervenția de a doua zi a contelui Andrássy Gyula, ultimul ministru al Afacerilor Străine, nu au mai putut opri dezagregarea acestei «monarhii a contradicțiilor». Criza sistemului dualist, manifestată încă de la sfarșitul secolului al XIX-lea, atinsese acum punctul său culminant, fiind concretizată în imposibilitatea cercurilor conducătoare de a mai controla o situație internă explozivă, sub spectrul catastrofei militare”. Mai mult: „Cehii și slovacii, slavii de sud, italienii, românii, ca și polonezii sau rutenii vor respinge categoric reforma imperială preconizată, «un nou act de ipocrizie diplomatică», afirmându-și deschis hotărârea de a lupta c pentru îndeplinirea integrală a revendicărilor lor naționale, politice și teritoriale”.

Ce se întâmpla în acest timp cu vecinii noștri, maghiarii? Dumitru Preda e la post: „Ungaria se va separa treptat de Austria: la 16 octombrie, în Camera Deputaților de la Budapesta, Premierul Wekerle Sándor, exprimându-și neîncrederea în politica de concesii a Monarhiei, se pronunța pentru revocarea Legii XII din 1867 (dualiste) și păstrarea doar a unei uniuni personale între cele două state; într-un discurs incendiar, liderul opoziției parlamentare, magnatul Károlyi Mihály, șeful Partidului Independenței, va afirma, în aceeași zi, că războiul a fost pierdut, dar că pacea trebuia caștigată și că pentru aceasta era nevoie de un guvern capabil să proclame statul ungar independent, să încheie pacea imediată cu Antanta și să apere integritatea teritorială a țării, mai ales fără ca Ardealul să fie sacrificat”.

„Întregirea teritoriului românesc”

• Evenimentul zilei: La 4 iunie 1920 s-a semnat Tratatul de la Trianon, dată istorică de maximă importanță pentru România. Ce-a însemnat, stimate domn, acest tratat și, mai ales, ce ecouri se mai păstrează în prezent? Se împlinesc, iată! 99 de ani de când granițele Ungariei cu vecinii ei au fost drept stabilite, dar maghiarii nu dau nici astăzi semne că s-ar fi împăcat cu situația.

• Dumitru Preda: Sistemul de păci semnate în 1919- 1920, la Paris, nu a făcut decat să consacre juridic, pe plan internațional, întregirea statală a teritoriului românesc, ceea ce prin lupta și sacrificiile sale poporul român realizase. Toate acestea în contextul dominant al epocii, de afirmare a mișcărilor de emancipare politică din centrul și estul Europei pentru redobândirea independenței sau/și refacere a frontierelor naționale.

• Mai concret?

• La 4 iunie 1920, în palatul Marele Trianon de la Versailles a fost semnat, în mod solemn, Tratatul de Pace cu Ungaria. Completând pe cel de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria (10septembrie 1919), el a sancționat definitiv procesul de dezagregare a monarhiei bicefale. Aplicându-se principiul autodeterminării naționale – «una din cele mai mari forțe spirituale ale istoriei moderne», cum îl definea distinsul jurist român George Sofronie –, la Trianon s-a autentificat acest înalt concept de conștiință a omenirii, fiind înscris ca o normă de bază în dreptul ginților și morala internațională.

La 26 iulie 1921, tratatul a intrat în vigoare

• Cât au durat tratativele și cine au fost negociatorii din partea României?

• Tratatul, fructul unor eforturi considerabile de peste un an, s-a conformat riguros datelor național-demografice, istorice, culturale și social-economice, ca și criteriilor de securitate colectivă. Din partea română și-au înscris numele pe textul său Dr. Ioan C. Cantacuzino (ministru de stat) și Nicolae Titulescu (fost ministru de Finanțe, de la 20 aprilie 1920, Primdelegat la Conferința de Pace), iar din partea ungară de Agost (Gaston) de Benárd (ministrul Muncii și Sănătății Publice) și Alfred Drasche-Lázár de Thorda (ministru plenipotențiar); alături de ei, reprezentanții Statelor Unite, Marii Britanii, Franței, Italiei, Japoniei, Canadei, Greciei, Poloniei, Regatului SârboCroato-Sloven, Cehoslovaciei, Belgiei etc. Tratatul a fost ratificat de Corpurile legiuitoare ale României la 17 august (Senatul) și respectiv 20 august 1920 (Camera Deputaților), fiind sancționat la 30 august 1920 de către Regele Ferdinand I. La 14 noiembrie el a fost ratificat și de Adunarea Națională a Ungariei și a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce, în prealabil, fusese ratificat și de celelalte Puteri semnatare.

Încăpățânare și lipsă de viziune

Ultimele tușe ale acestui tablou socio-politic: „A doua zi, însuși fostul Premier Tisza István avea să recunoască înfrângerea, respingând, însă, cu obstinație, concluziile mesajului wilsonian în problema viitorului naționalităților din Dubla Monarhie și apreciind că nicio schimbare radicală nu era necesară. Încă o dată, chiar în momente atât de dramatice, oamenii politici unguri dovedeau, indiferent de orientarea lor, o acută lipsă a simțului realității în rezolvarea acestei probleme, solidarizându-se, atunci când era vorba de apărarea așa-zisei «națiuni unitare ungare» și a integrității fictivului Regat al Sfantului Ștefan”.

Articolul care ne-a făcut dreptate

Prima parte a Tratatului de la Trianon – ne-a explicat profesorul Dumitru Preda – conținea toate articolele referitoare la Pactul Societății Națiunilor. Tratatul propriu-zis era format din 14 părți și 364 articole și stabilea frontierele Ungariei cu România, Regatul SârboCroato-Sloven și Cehoslovacia (art. 27-35); în virtutea articolului 45, statul ungar renunța, „în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii austro-ungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute prin prezentul tratat încheiat […] în scopul de a reglementa problemele actuale dintre cele două țări, ca făcând parte din România”.

Cum s-au trasat granițele

Și câteva detalii tehnice: „În conformitate cu articolul 46, o comisie compusă din 7 membri, dintre care 5 numiți de principalele Puteri Aliate și Asociate, unul de România și celălalt de Ungaria, urma să se constituie în 15 zile de la intrarea în vigoare a Tratatului, pentru a fixa la fața locului traseul liniei de frontieră. Prin articolul 47, România confirma angajamentul de a consimți la introducerea și respectarea dispozițiilor cuprinse în Tratatul asupra minorităților din 1919, iar prin articolul 55, Ungaria era obligată să acorde tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie, deplina și întreaga protecție a vieții și libertății lor”.

„Pacea schioapă”, obsesia Ungariei

Cercurile conducătoare de la Budapesta au incriminat mereu „pacea șchioapă” de la Trianon, afirmând că ea a fost impusă de statele învingătoare în exclusivitate în funcție de interesele lor economice și politice. Atacurile principale au fost îndreptate asupra frontierei românoungare. Aceasta a reprezentat de fapt, de atunci, „marea obsesie” a Ungariei – mai apreciază istoricul Dumitru Preda.

„Azi, la trecerea unui veac de la înfăptuirea Unirii Românilor din 1918 şi al recunoaşterii sale în plan internaţional în 1919-1920, nu putem decât să constatăm faptul că, dincolo de deciziile care s-au luat și semnat atunci la Paris sau mai târziu de alte foruri internaționale, Unitatea românească rămâne o realitate pe care vicisitudinile politice și actele vremelnice de forță nu au putut și nu o pot schimba”, opinează profresorul Dumitru Preda. Și, la final, un îndemn: „Iată de ce, ea se cere apărată cu dârzenie și curaj, întărită prin propriile eforturi de păstrare și dezvoltare a identității specifice și a elementelor, printre care armata, care-i conferă în timp putere și permanență. Soarta ei stă în primul rând în puterea brațelor și minților noastre, în tăria inimilor milioanelor de români, în noi înșine”. Amin!

O țară după patru sute de ani

În urma Tratatului de la Trianon, pe harta Europei a reapărut, după patru secole, statul ungar – 92 915 km2 cu 8 457 000 locuitori – în cadrul căruia minoritățile reprezentau circa 11%. „Sub raportul etnic și lingvistic, Ungaria de la Trianon – va aprecia consilierul maghiar Kovács Alajos (citat de istoricul Dumitru Preda), într-un studiu asupra populației țării – este mai unitară decat Marea Ungarie dinainte de războiul mondial”. (Aceasta nu a împiedicat continuarea politicii de maghiarizare forțată in anii următori).

Demobilizarea armatei ungare

În virtutea articolului 227, Ungaria recunoștea, totodată, ca lipsite de efect toate tratatele, convențiile și înțelegerile pe care fosta Monarhie austro-ungară le încheiase cu România până la 15/28 iulie 1914, ca și de la această dată până la punerea în vigoare a respectivului tratat. În vederea prevenirii unor noi acte de agresiune, s-a mai stipulat demobilizarea armatei ungare, toate navele de război austro-ungare – inclusiv submarinele – urmând a fi predate Aliaților; forțele armate menținute în serviciu erau limitate la 30 000 de oameni.