Cum este „ucisă”, a doua oară, Ecaterina Teodoroiu

Motto: „Când a intrat Ecaterina mea la școală, la București, mi-a zis: «Nu mai putem s-o ducem cu sărăcia, mă duc eu unde o da Dumnezeu: ajutați-mă acum»” (Elena Toderoiu, mama Cătălinei)

Țel de „fier”!

Cine vrea să deschidă „cartea de nestemate” a Eroilor și Martirilor Neamului Românesc, atât de incomodă generațiilor dezorientate de te(r)feliști cu ifose seculariste, nu are cum să nu i se „taie” respirația când află că undeva, cândva, în această Țară atât de urgisită, un „boț” de lut ales, Cătălina Toderoiu (Ecaterina Teodoroiu) și-a ridicat cu o tărie dezarmantă ochii spre Cer și Patrie, din cătunul gorjean Vădeni, dintr-o familie modestă, cu 8 copii (3 fete și 5 băieți), care locuia într-o miculuță casă cu două odăi, construită din bornele unei vechi mori de pe apele Jiului, într-una din ele locuind toți copiii! Desigur că, pentru cei ce astăzi nu vor să dea naștere la prunci de teama „posibilităților” … precare, este greu de înțeles cum de a fost posibil ca eroina noastră, oacheșa Cătălina, să doarmă ani la rând într-o copaie (albie), iar cei 8 copii să fie crescuți, după spusele mamei lor, „cu două pogoane de pământ și un car cu doi boi”! Însă a fost să fie, în vremea de-atunci a vrednicilor noștri înaintași, ca noi să luăm aminte, smeriți, la cât de greu le-a fost lor, de pildă familiei Cătălinei, să aibă pe masă o pită, în trudă și dăruire, agonisită de un tată ai cărei fii lucrau de zor la coarnele plugului și la coada coasei, în timp ce mama și fiicele sale, uneori desculțe, puneau semințe în urma plugului!

Sfidând însă greutățile materiale, înțelese ca o punte spre împlinirea spirituală, copila Cătălina și-a format un caracter destoinic prin care, având o „voință de fier”, s-a distins în a-și cizela aptitudinile în universul învățământului (a studiat la Vădeni, Tg. Jiu și București): la școală era pasionată de cărțile de istorie, scria poezii (semnate Ecaterina Teodoroiu), cânta la vioară (inclusiv seara, pe banca de la poartă), iar la horă asculta cu atenție cântecele lăutarilor… Cam așa era Cătălina – o fetiță de statură mijlocie care, cu părul ei negru și ochi negri – sclipitori, s-a îmbrăcat la adolescență în cercetaș-infirmieră și, cu un curaj de-a dreptul impresionant, s-a înrolat pe front – după ce fratele său cel mai mare, Nicolae, a fost împușcat în 1916 – pentru a dezrobi Țara de „cleștele” armatei germano-austro-ungare…

Inimi săgetate…

„Înhumarea ei (a mamei Cătălinei – n.a.) s-a făcut cu o simplitate mustrătoare pentru cei ce au pic de simțire. În afară de 5-6 femei care au urmat carul cu boi – ce purta coșciugul ei prea modest – de învățătoarea și învățătorii satului, veniți cu câțiva copilași de școală pe care i-au putut strânge, n-au mai asistat la înmormântare decât patru domni” (Ziarul „Gorjanul”, 9 mai 1940).

Ostenindu-se pe moșia boierului Pleniceanu, tatăl Cătălinei, Vasile, nu a încetat niciodată să fie, chiar dacă era cel mai sărac dintre clăcași, reazemul familiei și, evident, cel care văzând-o mereu pe Cătălina sub „aripa” mamei, s-a bucurat să își vadă întreaga familie, laolaltă, fie în jurul mesei, fie la bisericuța ortodoxă din Vădeni… În ce o privește însă pe Cătălina, aceasta și-a drămuit timpul, în încercarea de a le ușura părinților poverile, între a învăța și a se îngriji, pe plaiurile natale și în Capitală, de copiii dascălilor ei!

În orice caz, înainte de a-și vedea împlinită dorința de a merge pe front, Cătălina Toderoiu avea, printe cei din generația sa, o cultură aleasă…Maturitatea ei intelectuală i-a permis să știe cu precizie că România se afla într-un pericol iminent și, fără să ezite, și-a pus cu abnegație și roism sufletul, pe front, pentru românii săi dragi… Iar cât de mult au suferit părinții, când au aflat că le-au plecat copiii pe lumea cealaltă, nu are rost a lungi vorba: tatăl Vasile avea să mai trăiască 11 ani, iar mama Elena încă 23…

Cu siguranță, pământul și pensia primite, ulterior, nu au fost în măsură să le stingă dorul de a lor fecioară vrednică, eroina Cătălina, ale cărei oseminte, văzându-le „repatriate” la Tg. Jiu (în 1921), părinții le-au putut săruta cu pioșenie… Respectul public față de jertfa eroinei de la Jiu s-a manifestat și în 1935, când, tot la Tg.Jiu, acesteia i s-a ridicat un Mausoleu și însuși regele Carol al II-lea a avut ocazia să strângă cu respect mâna îndureratei și plânsei Elena, mama Cătălinei – o cinstită femeie care, cu inima sângerândă de ascuțișul „sabiei”, s-a mutat la Domnul, în 1940, chiar în Săptămâna Patimilor Mântuitorului Hristos! A fost condusă, pe ultimul drum, doar de câțiva creștini! Uitată și ignorată de ceilalți!

În luptă, la Jiu…

„Eu rog pe bunul Dumnezeu în tot timpul ca să vă apere de a fi victime. Eu rog pe bunul Dumnezeu în tot timpul pentru toți ai țării mele, însă îi cer prea mult și-i este imposibil de a feri pe toți. Învingători să vă mai văd odată și întotdeauna. Eroi. Eroi să fiți” (Scrisoare a Cătălinei Toderoiu către sublocotenent G. Nicolescu, comandantul companiei unde a luptat fratele-erou al eroinei).

Când clopotele bisericii din Vădeni au început să bată, ca urmare faptului că România a declarat război Austro-Ungariei în 1916, localnicii au înțeles, în frunte cu Cătălina Toderoiu, că o eventuală „rupere” a trecătorii Jiului, de către armata Puterilor Centrale, ar însemna pur și simplu, mai ales că forțele germano-bulgaro-otomane conduse de generalul Mackensen aveau să forțeze linia Dunării (la 1 sept.1916), o iminentă și catastrofală ocupare a Munteniei, Olteniei și, ceea ce se va și întâmpla (la 23 nov.1916), pierderea Capitalei, a Bucureștiului. Momentul istoric, de mare încărcătură emoțională, a generat în inima Cătălinei ecoul sfânt al clipei unice, de neratat, de a se ridica, cu o tărie rar întâlnită în operațiunile militare ale lumii, pe acel piedestal al nemuririi de pe care, din iubire de Dumnezeu și de neam, a sfidat și frica și moartea! Numai așa se explică de ce, cu o astfel de înflăcărare în pieptul ei de cercetașă (adică de infirmieră la spitalul improvizat la liceul din Tg.Jiu), s-a îngrijit cu sârg de militarii răniți și, scriindu-i fratelui său aflat pe front (caporalul Nicolae, din Batalionul II), îl înștiința de nădejdea „ca în curând să ne vedem cu toții laolaltă într-o Românie Mare”!

În cele din urmă, cu gândul de a pleca mai repede voluntară pe front, și-a contactat fratele în toiul luptei de la muntele Scorușelor și, cerându-i permisiunea de a-i fi alături în război, i-a spus răspicat lt.Bălcescu : „Nu mă tem de moarte!”… Însă dorința ei, raportată comandantului companiei (G.Nicolescu) chiar de fratele Cătălinei, a fost respinsă categoric. În această situație cutezanța devenindu-i și mai aprigă, Cătălina s-a implicat activ în bătălia de la Podul Jiului (oct.1916), contra germanilor, strigând gorjenilor să nu se teamă („alergați și puneți mâna pe arme și să luptăm”), cărând gloanțe cu fusta către soldați și salvând viața la 3 soldați răniți și căzuți în apa Jiului…

Apogeul dârzeniei l-a atins, însă, când fratele său a căzut, eroic, în luptă! Fiindu-i alături, în plin șuierat de gloanțe, Cătălina și-a luat fratele în brațe și, sărutându-l cu credința că Dumnezeu ne va învia pe toți cândva din morminte, i-a spus: „La revedere, frate”!… Apoi, i-a săpat mormântul chiar pe locul unde fusese ucis, i-a aruncat pământ peste sicriu și a pus un semn de recunoaștere. Și, luîndu-i armamentul și casca, a plecat la comandantul campaniei, pentru a se înrola în locul fratelui erou, în aceeași companie! A trecut peste voința col.Obogeanu, care i-a respins intenția neobișnuită, ajungând în cele din urmă la col.Neagu. Acesta a dat ordin col. Coandă să o primească, în Batalionul II, punând-o chiar sub comanda lt.Gheorghițoiu (comandantul fratelui său).

„Înarmată” cu o astfel de îndrăzneală, nemaipomenită, Cătălina a depășit „barierele” naturii firii și, îmbrăcând haina ostășească și toate cele, a primit botezul sângelui, în lupta cu germanii, fiind transportată, pe targă, la spitalele din Filiași, Craiova și București. Din „marșul” ei spre a fi combatantă pe front, început cu îndemnul către soldați „Trageți. Nu vă uitați, că ne ia(u) nemții țara!”. Cătălina nu avea să mai fie oprită nici de teama ocupării germane a Bucureștiului, nici de durerile rănilor sale la picioare, coapsă și umăr… Și, din nou, a pus mâna pe armă!

Două pilde de eroism

„Nu aveți tunuri, nu aveți mitraliere, dar aveți inimă de român! Să arătați lumii întregi că mergeți la moarte cu pieptul deschis fără apărare, luptând pentru civilizație și pentru îndeplinirea idealului de veacuri al neamului românesc”! (Generalul Ioan Dragalina, Cuvânt către soldați).

Generației de azi, smulgându-i-se ideologic (din mentalitate) fiorul firesc al iubirii de Țară și Popor, cu siguranță că îi este greu, dacă nu chiar imposibil, să înțeleagă cum de este posibil, într-o lume tot mai „progresist”… dezumanizată, ce înseamnă să uiți de sine și, precum eroii Ioan Dragalina și Cătălina Toderoiu, să trăiești doar ca să îi poți vedea, apărați de opresori și vindecați, pe cei din același neam! Ei bine, stimați cititori, întâlnirea celor doi eroi a fost cu putință în contextul în care comandantul Corpului de Armată I, generalul Dragalina (1860-1916), a observat că o ființă costelivă, Cătălina, îi îngrijea, cu mâinile și obrajii înroșiți de frig, pe soldații români răniți. Și, întrebând-o cine este, Cătălina a răspuns: „Sunt infirmier voluntar… Țara este în primejdie… Nu m-a lăsat inima să stau deoparte!”. La auzul acestor cuvinte, adânci și mișcătoare, generalul Dragalina i-a cerut șoferului să îi aducă mantaua și, așezând-o pe umerii ei, a spus: „Bravo, copila mea! Ești o adevărată eroină!”…

De atunci, eroii de la Jii vor ajunge, admirându-se reciproc, să se reîntâlnească la spitalul din Tg. Jiu, unde Cătălina a mers, cu evlavie, să îi dea cuvenitul „onor” bravului nostru general. S-au revăzut, acolo, două glorii sub faldurile unei singure Țări-România! Apoi, cu firească bărbăție, generalul-erou va pleca dintre noi, spovedindu-se și împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, de pe patul spitalului regal din București: ultimele sale cuvinte, în prezența celor doi fii ai săi, au fost: „Cornele, îndreaptă-mă cu fața spre Banat. Să le spui că am murit cu ei în gând!”…

Alo, Banat! Se aude?

Cu mâna pe armă, pe frontul Moldovei!

„Expunându-vă curățenia sentimentelor mele de româncă, care vrea să lupte cu arma în mână să-și desrobească colțul de patrie cotropit, vă rog să binevoiți a ordona să fiu primită în oricare alt regiment” (Cătălina Toderoiu, Scrisoare către col.Lăzărescu, șef al Statului Major, Divizia a II-a).

Intrarea în Capitală a trupelor inamice conduse de generalul Mackensen (la 23 nov.1916), a găsit-o pe Cătălina în situația de a fi fost evacuată alături de alți răniți ai spitalului bucureștean, de fapt cu întreg Guvernul, autoritățile, armata și unii locuitori, printr-o masivă și strategică retragere în Moldova. Pe acest teritoriu, strategii noștri militari au pus bazele centrului de rezistență românească, Capitala țării fiind considerată orașul Iași.

Pe când se afla internată la spitalul de aici, Cătălina a primit gradul de sublocotenent, chiar de la regele Ferdinand I, apoi s-a externat și, mergând la un atelier foto din oraș, a reușit să își facă o fotografie istorică, destinată celor dragi de-acasă, în impunătoarea sa uniformă militară. Pierderea însă a fratelui drag, coroborată cu faptul că ocupația militară germană și austro-ungară avea să conducă la spolierea Țării cu aproape 18 miliarde lei-aur, a determinat-o pe Cătălina să fie și mai aprigă în dorința de a reveni pe front ca infirmieră, într-o companie (a VIII-a) unde îl va cunoaște pe Gheorghe Mănoiu, viitorul său logodnic.

Vrând să lupte însă cu arma în mână, Cătălina l-a „convins” pe generalul Broșteanu, un adevărat „ocrotitor”, să o repartizeze la comanda unui pluton din aceiași companie, a VII-a, în Regimentul 43, pregătită de atac în zona Coldăești-Vaslui. Atitudinea ei fermă, de a participa cu orice preț la decisiva ofensivă românească în Moldova în 1917, s-a manifestat atât în fața reginei Maria, care a vrut să o treacă în spatele frontului (la „Crucea Roșie”), cât și în fața generalului Broșteanu, căruia i-a spus: „Nu mă lăsați să lupt, mă împușc! Merg să lupt alături de soldați din orice regiment contra dușmanilor României și să contribui și eu la întregirea neamului”! Cu acest gest, răsplătit la 10 martie 1917 cu distincția „Virtutea Militară”, Cătălina Toderoiu a intrat în „paginile de aur” ale Istoriei Românilor!

Logodnă în „vals” de gloanțe!

„Să știi că sunt fericit pentru că am ocazia de a lupta din nou cu arma în mână împotriva cotropitorilor germani care mi-au ucis pe Ecaterina Teodoroiu, logodnica mea” (Gheorghe Mănoiu, Scrisoare către fratele său – Constantin).

Desprinsă parcă dintr-o poveste nebișnuită, viața Cătălinei Toderoiu constituie un capitol aparte, frapant și seducător, a ceea ce poate să însemne sentimentul de iubire, care este mai puternic decât glonțul, când ai conștiința deplină că „jumătatea” ta ți-a ieșit, fie și pe neașteptate, în cale! În „povestea” de față, „jumătatea” Cătălinei a fost sublocotenentul Gheorghe Mănoiu, un învățător născut în satul Rosova, din Băleștii Gorjului, care nu a ezitat, pe lângă „Jurământul” său față de Țară (era comandantul unui pluton din compania a VII-a, Regimentul 43 Infanterie), să facă – pe front – și legământul de a-i fi, Cătălinei, logodnic! Năzuința lor, de a fi victorioși în război și ulterior o familie fericită, se va destrăma, însă, întrucât, în luptele de la Muncelu, Cătălina va „cădea” eroic pentru libertatea și demnitatea Neamului Românesc!

Pentru că atât în Gorj, cât și în Mureș, puțini știu ceva despre cursul vieții lui Gheorghe Mănoiu, logodnicul Cătălinei, precizez că acesta, după rănirea sa pe frontul de la Mărășești (iulie-septembrie 1917) și sfârșitul războiului, a redevenit învățător.

Îcununându-se cu laurii eroismului, combatand fiind în ambele Războaie Mondiale (la Mărășești și Oarba de Mureș), Gheorghe Mănoiu a plecat dintre noi cu fruntea sus, fericit că a avut încă o dată ocazia să lupte împotriva invadatorilor germani, asasinii dragei sale logodnice – Cătălina Toderoiu! Practic, aflându-se pe masa de operație, s-a „stins” la spitalul din Târnăveni, județul Mureș! Este înmormântat, cu alți 490 de eroi, în cimitirul din orașul Târnăveni – o parte din cei 11.000 de eroi căzuți în bătălia de la Oarba de Mureș. În locul unde și-au vărsat sângele, pentru a elibera Transilvania de Nord, se desfășoară anual un concert de muzică populară, aidoma celor de la căpătâiul mormântului-mausoleu al Cătălinei Toderoiu de la Tg. Jiu, unde ideea de chef este mai puternică decât cea de evlavie creștină!

Prof. Costel NEACȘU