Curtea Europeană de Justiție: Toate cele 5.000 de procese anulate în România în baza „marii prescripții” sunt contrare dreptului european

Instanța a analizat chestiunea aplicării deciziei CCR pe tema prescripţiei ca lege mai favorabilă în procesele de corupție, un „mecanism” prin care în ultimul an mulți inculpați VIP au scăpat de răspunderea penală.

Judecătorii de la Luxemburg au hotârât că instanțele naționale nu sunt autorizate să aplice un standard național de protecție privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) în împrejurări precum cele aflate la originea prezentei proceduri preliminare.

„O asemenea repunere în discuție ar avea astfel drept consecință agravarea riscului sistemic de impunitate pentru infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii care decurge din simpla lipsă a unor cauze de întrerupere a prescripției timp de aproape patru ani în România”, subliniază CJUE.

Cum a pus punct CJUE „marii prescripții” din România

Iată ce au decis judecătorii CJUE cu privire la nerespectarea obligației de a prevedea sancțiuni penale efective în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii încalcă dreptul Uniunii:

• Dreptul Uniunii impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective. Ca atare, Curtea arată că aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripția prevăzute de dreptul național permit o reprimare efectivă a infracțiunilor legate de astfel de fraude.
• Or, soluțiile jurisprudențiale adoptate în România, din care rezultă că, timp de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, ar genera un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile în discuție care nu este compatibil cu cerințele dreptului Uniunii.
• Acest risc este accentuat de o eventuală aplicare retroactivă a acestei lipse de cauze de întrerupere unei perioade anterioare, în temeiul principiului legii penale mai favorabile (lex mitior).
• Obligațiile instanțelor naționale însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii și necesara protecție a drepturilor fundamentale Curtea amintește că instanțele naționale trebuie să lase neaplicate reglementarea și jurisprudența naționale în cazul în care acestea conduc la prescrierea răspunderii penale într-un număr atât de mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, încât rezultă de aici un risc sistemic de impunitate a unor astfel de infracțiuni.
• Cu toate acestea, o asemenea obligație poate să contravină drepturilor fundamentale.
• În această privință, Curtea consideră că, atunci când o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale care, într-o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a acestor drepturi, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și nici supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii.
• Aplicând această jurisprudență în speță, Curtea distinge principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum a fost aplicat și interpretat în jurisprudența națională în discuție, de principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior).
• În măsura în care această jurisprudență se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, Curtea, după ce a subliniat importanța acestui principiu atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, concluzionează că instanțele naționale, prin derogare de la obligația lor de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, nu sunt ținute să lase neaplicată această jurisprudență.
• În schimb, instanțele naționale nu sunt autorizate să aplice un standard național de protecție privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) în împrejurări precum cele aflate la originea prezentei proceduri preliminare.
• În această privință, Curtea subliniază că, ținând seama de necesara punere în balanță a acestui standard, pe de o parte, și a cerințelor dreptului Uniunii, pe de altă parte, instanțele naționale nu pot repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale aferentă unor acte de procedură intervenite anterior invalidării dispozițiilor naționale pertinente.
• O asemenea repunere în discuție ar avea astfel drept consecință agravarea riscului sistemic de impunitate pentru infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii care decurge din simpla lipsă a unor cauze de întrerupere a prescripției timp de aproape patru ani în România.

Concluziile CJUE cu privire la lăsarea, din oficiu, neaplicată a jurisprudenței naționale și răspunderea disciplinară a judecătorilor:

• În temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, o decizie pronunțată cu titlu preliminar de Curte este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii pentru soluționarea litigiului particular.
• În consecință, această instanță nu poate fi împiedicată să dea, imediat, dreptului Uniunii o aplicare conformă cu decizia sau cu jurisprudența Curții, înlăturând la nevoie o jurisprudență națională care constituie un obstacol în calea deplinei eficacități a acestui drept. Un astfel de comportament al judecătorului național nu poate fi calificat nici drept abatere disciplinară.

Peste 5.000 de dosare penale închise în urma „marii prescripții”

Potrivit site-ului ReJust – portalul de jurisprudență al CSM – în ultimul an, de la data emiterii deciziei CCR la zi, un număr de 5.512 de procese penale au fost închise pe rolul instanțelor, urmare a constatării împlinirii termenului de prescripție.

Reamintim că legislația din România avea două articole care reglementau termenele de stingere a răspunderii penale:

• Art. 154 Cod penal (prescripția generală)
• Art. 155 Cod penal (prescripția specială).

Primul prevedea, de exemplu, că faptele pentru care pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani se prescriu în 5 ani, cele pentru care pedeapsa este de la 5 la 10 ani se prescriu în 8 ani și tot așa.

Al doilea prevedea că „îndeplinirea oricărui act de procedură” în cauză comunicat suspectului sau inculpatului întrerupe termenul prescripţiei, un nou termen începând a curge de la data respectivă.

Acest articol a fost găsit neconstituțional de către judecătorii CCR, printr-o decizie din 2018. Cum Parlamentul nu a făcut nimic să pună în acord legea cu exigențele CCR, în 2022 a venit o a doua decizie care a statuat că vreme de 4 ani, între 2018 și 2022, România nu a avut legislație pe întreruperea termenului de prescripție.

„Marea prescripție” – mai degraba opera Înalte Curți, decât a CCR

Această hotărâre a CCR din 26 mai 2022 a fost confirmată de ICCJ în toamna anului trecut.

Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept de la ICCJ a statuat că toți judecătorii vor aplica prevederile prescripţiei generale.

Așadar, „Marea prescripție” nu este neapărat opera Curții Constituționale, ci a Înaltei Curți, care a interpretat decizia instanței de control constituțional în așa fel încât efectele acesteia se aplică retroactiv, nu doar pe viitor așa cum prevăd normele de drept.

Un complet condus de judecătorul Daniel Grădinaru – actualul șef al CSM – a fost cel care făcut posibilă interpretarea deciziei privind prescripția ca lege mai favorabilă, în ciuda faptului că hotărârile CCR nu sunt legi, au explicat pentru Ziare.com surse din magistratură.

Pe de altă parte, instanțele întrebau Înalta Curte, în toamna anului tracut, dacă este o omisiune sau o eroare din partea unui judecător a se pronunța cu privire la incidența prescripţiei după condamnarea definitivă a unui inculpat.

În dispozitivul Decizia nr. 82/2022, judecătorii ICCJ explicau de ce unii condamnați pot scăpa de pedeapsă – chiar dacă este definitivă – urmare a hotărârii CCR, pe când alții nu.

Cheia întregii chestiuni – așa cum se desprinde din conținutul deciziei ICCJ – este diferența dintre omisiunea unui judecător de a aplica prescripția și eroarea unui judecător de a nu o aplica.

Înalta Curte a explicat că dacă judecătorul a omis să ia în discuție incidența prescripţiei cel condamnat ar mai avea o șansă, pe calea contestației în anulare.

Dar, în cazul în care inculpatul a invocat prescripția, dar judecătorul i-a respins argumentul din eroare, atunci nu se mai poate face nimic, deoarece s-ar aduce o atingere principiului autorității de lucru judecat. La această decizie s-a referit avocatul general al CJUE atunci când a susținut că este „inacceptabil” ca unii să scape, iar alții nu:

„Nu este logic ca modificarea valorilor (sau a criteriilor punitive) ale legiuitorului să se aplice numai în beneficiul persoanelor inculpate sau acuzate, iar nu și al celor care, pentru fapte similare, se află în executarea unor condamnări definitive. Lipsa logicii este mai ușor perceptibilă în cazul dezincriminării, printr‑o lege ulterioară, a unor comportamente care anterior erau pedepsite (abolitio criminis). Este inacceptabil din punct de vedere juridic ca, în această ipoteză, din rațiuni pur temporale, persoanele condamnate definitiv pentru unul dintre aceste comportamente să rămână în detenție, în timp ce autorii acelorași comportamente care așteaptă încă pronunțarea unei hotărâri să fie exonerați de răspunderea penală”, argumenta avocatul general al CJUE.