Cuvântul Mitropolitului de Morfu despre Pandemia coronavirus

Omilia Mitropolitului Neofit de Morfou, 20.03.2020: Iubirea desăvârșită alungă frica

Bucură-te, Marie, cea plină de dar! Maica noastră care ne învrednicește și astăzi, în aceste zile grele prin care trecem, să-i cântăm Acatistul în fața icoanei sale făcătoare de minuni din Solea muntoasă. “Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, păzește-ne pe noi sub Acoperământul tău!”

Arareori s-a auzit acest imn de o mai mare actualitate ca în ziua de azi. Realitatea acestei cântări este de necontestat, pentru că toată nădejdea noastră o punem în Maica lui Dumnezeu, Maria, să ne păzească mereu sub Acoperământul ei în aceste momente în care mulți, foarte mulți, cler și popor, se tem, ne temem, de boli molipsitoare. Și noi, cei puțini, cei puțin-credincioși – pentru că cine îndrăznește să spună că are credința sfinților, când puțina-credință dă târcoale inimii fiecărui creștin și fiecărui om de pe pământ?! Doar Sfinții au credința pe care o caută Dumnezeu, deoarece ei și-au curățat inima, au căpătat minte trează, minte ce se coboară în inimă și se liniștește, se așază acolo și se unește cu inima. Un rezultat al acestei uniri, al acestei însoțiri binecuvântate dintre minte și inimă –repet, atunci când inima se curăță de dorințe, de gânduri și de patimi, adică de bolile sufletului -, [este că] o mare boală a sufletului și a trupului fuge ca un demon. Pentru că nu poate să rămână într-o inimă curată și o minte trează aflată în pocăință, FRICA! Asta este problema noastră azi. Nu boala așa zisă a coronavirusului. Problema noastră este FRICA!

Evanghelistul Iubirii, Sfântul Ioan Teologul, prietenul lui Hristos, ucenicul Domnului, spune că iubirea desăvârșită alungă frica. Cine îndrăznește însă să spună: eu am iubire desăvârșită? Personal, eu nu îndrăznesc să exprim așa o ipocrizie. Mă asemăn mai degrabă apostolului Petru, care atunci când a început să se scufunde în apă, când a înțeles că merge pe apă în fel minunat, imediat ce s-a îndoit, a început să se scufunde. Și atunci i-a zis Hristos acel cuvânt frumos: Puțin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și în altă parte, auzim cum un alt personaj al Evangheliei striga: “Cred, Doamne, ajută necredinței mele!“

Așadar, fiecare cuvânt al nostru are în el și o urmă de necredință, de teamă. Dar această teamă nu trebuie să ne covârșească. Să fie puțină. Și să existe mereu în noi și un colț care să fie al lui Hristos. Este așa de smerit Dumnezeul nostru că se mulțumește cu un colț al inimii noastre! Dar trebuie să fie curat! Altfel nu va veni Hristos. Dacă toată casa noastră e murdară, dar a rămas un colț în bună stare, Hristos vine cu Duhul Său Sfânt ca să ne curățească și să Se așeze cu smerenie în noi Domnul Slavei, Iisus Hristos. Ajunge ca noi să Îi batem la ușă. Cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide. Ajunge să nu fim căldicei, cum îi spune episcopului din Laodiceea din Apocalipsă: “Am venit și nu te-am găsit nici cald, nici rece, te-am găsit căldicel. De aceea te voi scuipa.”

Hristos nu este doar smerit și Dumnezeul Iubirii, este și Dumnezeul dreptății. De aceea, în aceste clipe când este încercată credința noastră, a tuturor și în primul rand a mea, care zic cuvinte mari, primul lucru sănătos să-l zicem este: “Cred Doamne, ajută necredinței mele!” Anumite colțuri în care se găsește frica există și în inima mea. Asta este sănătos și ortodox [să recunosc], deoarece acesta este duhul smerit. Cel ce se smerește, se va înălța. Și cum se vede duhul smerit?Atunci când îmi recunosc boala, boala inimii mele.

Repet, acum problema nu este coronavirusul și boala molipsitoare, este și asta, dar în mai mică măsură decât felul în care ni se prezintă situația. Desigur că trebuie să avem grijă, chiar dacă are grijă și Dumnezeu de noi. Dar nici asta ce se întâmplă nu este bine, nu este normală această panică, această frică. Toți să ne închidem în casă ca să facem ce? Să trăim online? Adică să adâncim boala care caracterizează epoca noastră? Toate să se întâmple electronic, adică să nu mai trăim, să nu mai comunicăm cu aproapele nostru și să nu ne mai împărtășim cu Dumnezeul nostru? Asta nu se întâmplă doar acum din cauza virusului, se întâmplă de mulți ani, de mai mult de zece ani. Cei mai mulți am uitat cum să comunicăm cu frații noștri și cum să ne împărtășim de Dumnezeu – acesta este adevărul! Și acum se desăvârșește apostazia noastră și din viața de zi cu zi, care este fratele nostru, și din cea cerească, care este Sfânta Liturghie, sfintele ierurgii și Biserica Dumnezeului Treimic, plină de energia și harul Duhului Sfânt.

Să începem acum, din cauza unui virus, să ne îndoim de puterea Fiului lui Dumnezeu? Și de icoana lui Dumnezeu? Nu doar de cele zugrăvite care se găsesc în bisericile ortodoxe, dar și de aproapele nostru. Orice om este icoană a lui Dumnezeu sau, mai bine zis, este un candidat întru devenire icoană a lui Dumnezeu. Ajunge ca fratele meu și eu să învingem două lucruri: mânia și dorințele (păcătoase). Iarăși vorbim de pocăință, inimă curată zidește întru mine și minte trează [duh drept]. Iarăși, însoțirea inimii și a minții, iarăși, curățirea acelui colțișor din inima noastră în care să poată să Se sălășluiască Hristos. Se pare nu doar că ne îndoim de fratele nostru, ci și de icoanele sfințite la care ne închinăm dintotdeauna, după tipicul ortodox, fie că există coronavirus, fie că există ciumă, holeră, lepră sau orice altă boală molipsitoare. Tipicul spune că la finalul slujbei mă închin la icoana Maicii Domnului și sărut mâna preotului sau a arhierelui. De ce? Pentru că atât icoana, cât și mana arhiereului sunt pline de energii ale Duhului Sfânt.

Și vă zic, orice om, când ne apropiem de el cu milostivire, cu compătimire, cu iubire, cu bună intenție și slujire, nu din interes sau cu invidie, sau antagonism – acestea creeaza microbi, mai întâi duhovnicești și apoi biologici – dar dacă ne apropiem de fratele nostru cu bunătate și milostivire se dezvoltă alte forțe, dumnezeiești, îngerești, cerești. Doamne al puterilor, fii cu noi! Cine este Domnul puterilor? Domnul îngerilor.

Vedeți că i-am cerut sorei Isidora mai devreme să aprindă și lumânările cele mari de sus. Și s-a mirat sora de ce i-am cerut asta. Știe bine tipicul. Acestea de obicei nu se aprind în seara asta. Se aprind doar în timpul Sfintei Liturghii și sunt lumânările îngerilor. Lumânările de jos sunt ale noastre, ale oamenilor. I-am spus să le aprindă și pe acelea, deoarece așa de puțini oameni vin în aceste momente și în aceste zile în biserică, încât avem și mai mare nevoie de prezența îngerilor ca să fim mai mulți. Și, prin harul Domnului, au venit și vin Sfinții Îngeri, deoarece aceștia au iubire desăvârșită care alungă frica si Îl iubesc pe Domnul Iubirii în mod desăvârșit, și Îl slăvesc mereu, fără teamă. Și voi, după ce se va termina slujba, veți merge unul câte unul să vă închinați la icoana Maicii Domnului și, cine vrea și îndrăznește, să sărute și mâna mea, a păcătosului. Să știți că după ce vă veți închina la Maica Domnului, Preacurata – azi cuvintele parcă capătă sensuri noi – veți veni la mine cel molipsit, cel murdar, cel rănit, șchiop, dar Episcop, care are tot Harul Duhului Sfânt – și oricine se închină cu credință, se eliberează de orice rană, de orice molimă, de orice necurăție, de orice virus. Aici să vă văd! Acum a venit momentul în care va da examen credința noastră! Ce credință are fiecare…

A zis odată un intelept teolog, Părintele Ioannis Romanides, care a adormit în 2001, că de acum înainte problema va fi la episcopii noștri, adică la noi, la mine. Mai exact, ce credință vor avea. Și asta deja se vede în aceste zile. Nu este atât de mult problema voastră, cât a noastră, a arhiereilor și a preoților. Ce credință avem! Credem ce scrie în cărțile noastre? În Evanghelie? În binecuvântările Bisericii? Atunci oricare ar fi rana, inclusiv molima, cu credința ne vom închina.

Situația este următoarea: dacă problema este credința noastră, a tuturor, popor și cler, nu putem să judecăm pe nimeni. Mulți vorbesc, puțini fac. Dar măcar să nu judecăm. Că cele ale tale de azi, pot deveni ale mele mâine. Soluția la puțina noastră credință este una, și mi-o asum. Zicea Sfântul meu părinte, Iacov Tsalikis:

“Cum mă vezi pe mine, Neofite, ca îi vorbesc sfântului David și acesta face minuni pentru rugăciunile mele, să știi că în fiecare seară cad în genunchi în fața icoanei lui Hristos si Îi zic: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Întărește credința mea!”

Aveam pe atunci 20 de ani și nu înțelegeam ce zicea Sfântul. Nu înțelegeam cât de importantă este credința la om. Că este cea mai importantă. Toate celelalte sunt pietre pe care le pui peste temelia credinței.

Si un alt sfânt al veacului nostru, Cuviosul Sofronie de la Essex, mi-a spus care este medicamentul fricii. (…) Sofronie era foarte educat, studiase în Franta, Anglia, era cosmopolit, știa să își exprime credința în termeni teologici, și făcea rugăciuni frumoase. O astfel de rugăciune este medicamentul puținei-credințe, adică a bolii secolului nostru, dacă este rostită în duh smerit de noi toți, de la Patriarhi până la arhierei, preoți, monahi și popor:

Hristoase al meu, dă-mi răbdarea și credința Sfinților!

Să o spuneți cât de mult puteți, astfel că veți dobândi o zestre care vă va ajuta să treceți prin zilele grele care vin – care deja au venit. Căci cele ce se vor întâmpla de acum înainte vor fi, dupa cum a zis Sfântul Paisie, valuri-valuri. Grecii nu vor avea așa de multe de tras, vom avea și noi destule ca să ne fie încercată puțina noastră credință, ca să îngenunchem, să plângem și să Îi zicem:

Hristoase, dă-mi răbdarea și credința sfinților, dă-mi lacrimi de pocăință și mărturisire.

Astfel, când vom dobândi credința sfinților, răbdarea și lacrimile sfinților, atunci va dispărea și puțina credință și frica cea care naște puțina-credință. Si atunci vom înțelege ce vrea sa spuna apostolul iubirii când zice: “Iubirea desăvârșită alungă frica.”

Să aveți bună putere! Vă doresc ca aceste zile ce urmează să le petreceți în rugăciune și post.Bisericile noastre din mitropolia Morfou sunt deschise, să veniți să vă rugați și să vă împărtășiți cu Trupul și Sângele lui Hristos, Care a învins moartea, Care a învins diavolul și păcatul, adică frica.Opusul iubirii nu este ura, așa cum ne-a învățat Europa, ci este frica. Orice vă face să vă temeți, să știți că este insuflat de forțe demonice! Și nu sunt întâmplătoare, ci sunt foarte înșelătoare și viclene aceste săgeți pe care dușmanul le îndreaptă către inima noastră în aceste zile și ore. Când trage ispita aceste săgeți ale fricii, și ale puținei credințe, și lașității? În ajunul Duminicii Sfintei Cruci, adică mâine, în ajunul Buneivestiri a Maicii Domnului, a celei care s-a facut pod între Cer și pământ ca să se învingă moartea și diavolul, în ajunul Paștilor. Așa să știți! Nu este deloc întâmplător! Pentru că acela care face toate acestea, diavolul (…), de aceste lucruri se teme: de Sfânta Cruce, de numele Maicii Domnului – Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! -, de Învierea Domnului – ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos.

Toate acestea se întâmplă ca să nu auzim Hristos a Înviat! Adevărat a înviat! Ca să nu avem Paști cu pace noi, ortodocșii, ca să nu avem Înviere! Asta e ce îi arde – pe noua ordine mondială, duhurile din văzduh și pe anumite slugi ale acestora de pe pământ. Noi, cei puțini, nu trebuie să le facem pe plac. Dar nu cu egoism! Nu cu judecăți. Cu acea rugăciune pe care v-am spus-o: Hristoase, dă-mi răbdarea și credința Sfintilor!

Și atunci vom avea Sfânta Cruce ca întărire, o vom avea pe Maica Domnului ajutătoare și vom avea Învierea lui Hristos în clipa morții noastre, ca să trecem în Viața Veșnică a Tatălui, a Fiului, și a Duhului Sfânt! Sursa: OrtodoxInfo.ro