Dacă legile Israelului împotriva străinilor ar fi aplicate de oricare alt stat împotriva evreilor, ele ar fi declarate antisemite

Israël SHAHAK (1933-2001) a fost un evreu israelian născut la Varșovia, în Polonia. În 1943 a fost internat în lagărele de concentrare de la Poniatowo și Bergen-Belsen, iar după eliberare, în 1945, a plecat în Palestina, stabilindu-se definitiv în Israel.

A fost profesor de chimie organică la Universitatea ebraică din Ierusalim, „unul din oamenii cei mai demni de luat în seamă din Orientul Mijlociu”, cum îl recomanda palestinianulEdward W. Said, reputat academician și profesor universitar de literatură comparată la Columbia University. Shahak a fost toată viața un militant pentru drepturile omului – pentru drepturile tuturor oamenilor! În anul 1970 a fost ales Președinte al Ligii Israeliene pentru Apărarea Drepturilor Civile ale Omului, fiind reales de mai multe ori, până în anii ’90.

Este autorul a numeroase studii asupra iudaismului, publicate atât în engleză cât și în ebraică.

Prima ediție a cărții „Povara a trei milenii de istorie și de religie iudaică“, din care vom publica aici câteva extrase, a apărut la Londra, în 1994, în limba engleză. „Shahak a rămas mereu un umanist, un adversar ireductibil al imperialismului, fie că acesta ar fi impus în numele Dumnezeului lui Abraham sau de George Bush” – scrie Gore Vidal în prefața volumului. „El atacă, de asemenea, cu mult umor și erudiție, rădăcinile totalitare ale iudaismului. Ca un Thomas Paine de o înaltă cultură, Shahak ilustrează în același timp perspectiva care ni se deschide ca și îndelungatul nostru trecut. Între aceste două perspective, an după an, el își urmează raționamentul. Cei care îl ascultă devin prin aceasta în mod sigur mai avizați și – voi îndrăzni oare s-o spun? – mai buni. Shahak este ultimul mare profet al lui Israel”.

Versiunea românească este o traducere din franceză, realizată de Domnica Ciucă și apărută la Editura Fronde, Alba Iuia-Paris, în 1997.

Această carte („Povara a trei milenii de istorie și de religie iudaică” n.r.), deși scrisă în engleză și adresată unor oameni din afara statului Israel, este, într-un anume sens, o continuare a activităților mele politice de evreu israelian. Acestea au început în 1965-66 printr-un protest care, în vremea aceea, a generat un mare scandal: văzusem cu ochii mei, la Ierusalim, un evreu ultra-religios refuzând utilizarea telefonului său, într-o zi de sabat, pentru a chema o ambulanță în ajutorul unui vecin, neevreu, căzut la pământ în urma unui infarct. În loc să public în presă faptul ca atare, am cerut o întrevedere cu tribunalul rabinic din Ierusalim – format din rabini numiți de statul Israel. I-am întrebat dacă acest mod de a acționa era în acord cu interpretarea pe care ei o dădeau religiei iudaice. Mi-au răspuns că evreul în cauză a avut o comportare corectă, ba chiar pioasă și m-au trimis la Definiția statului evreurimis, la un pasaj anume dintr-un compendiu de legi talmudice, compilat în secolul nostru. Am semnalat faptul principalului cotidian evreiesc Haaretz, care s-a făcut ecoul glasului meu, ajungându-se la un scandal de presă ale cărui consecințe, în ce mă privește, au fost mai degrabă negative.

Nici autoritățile rabinice israeliene, nici cele din diaspora nu au revenit asupra acestei interdicții: un evreu nu poate încălca Sabatul pentru a salva viața unui „gentil“ (goyim) adică, a unui neevreu. […]

După părerea mea, Israelul, ca stat evreu, constituie un pericol nu numai pentru el însuși și pentru locuitorii săi, ci și pentru toate celelalte popoare și state din Orientul Mijlociu și de aiurea […].

Israelul nu este o democrație, de vreme ce el aplică o ideologie evreiască împotriva neevreilor, ca și împotriva tuturor evreilor care se opun acestei ideologii.

Pericolul pe care îl reprezintă această ideologie dominantă nu se limitează doar la afacerile interne, ea influențează și politica externă a Israelului. Acest pericol este în creștere, atâta timp cât vor continua să acționeze două tipuri de factori care operează în același sens: caracterul evreiesc al Israelului, pe de-o parte, și dezvoltarea puterii sale, îndeosebi a celei nucleare, pe de altă parte.

La aceasta se adaugă un alt factor neliniștitor: creșterea influenței israeliene asupra cercurilor conducătoare din Statele Unite.

Așadar, astăzi nu este doar important, ci chiar vital, din punct de vedere politic, să fie furnizate informații exacte și precise asupra iudaismului și, în mod special, asupra felului în care neevreii sunt tratați de statul Israel.

Voi începe cu definiția israeliană oficială a termenului „evreu“, care pune în lumină deosebirea hotărâtoare între Israel ca „stat evreu“ și cea mai mare parte a celorlalte state. Israelul, în fapt, „aparține“ (acesta este termenul oficial) persoanelor definite ca „evrei“ de către autoritățile israeliene, și numai lor, și aceasta oriunde ar fi locul lor de reședință. Și invers, Israelul „nu aparține“ locuitorilor săi neevrei, al căror statut este considerat, chiar din punct de vedere oficial, ca fiind inferior.

În practică, aceasta înseamnă că, dacă membri unui trib peruvian se convertesc la iudaism și sunt, deci, considerați evrei, ei au și dreptul de a deveni cetățeni israelieni și de a participa la exploatarea a aproape 70% din pământurile Cisiordaniei (și a 92% din domeniul Israelului propriu zis), destinate în mod oficial uzului exclusiv al evreilor. În schimb, oricărui neevreu (și nu numai tuturor palestinienilor) îi este interzis să profite de aceste pământuri. (Interdicție care se aplică deopotrivă și arabilor israelieni care au servit în armata israeliană, chiar și celor care au obținut un grad superior).

Oare evreii din Statele Unite și din Marea Britanie n-ar începe să strige despre antisemitism, dacă s-ar propune decretarea acestor țări drept „state creștine“, „aparținând“ numai cetățenilor recunoscuți în mod oficial ca fiind creștini?

Așadar se poate înțelege, în contextul politicii israeliene, că semnificația termenului „evreu“ și a cuvintelor înrudite (îndeosebi „iudaism“), este la fel de importantă ca și semnificația (cuvântului) „islamic“ pentru statul iranian, sau cea de „comunist“, când acest termen era folosit de autoritățile fostei URSS. Or, sensul cuvântului „evreu“, în utilizarea sa curentă, nu este precis nici în limba ebraică, nici în alte limbi; de aceea, a fost nevoie să i se dea o definiție oficială […].

Efectiv, statul Israel îi privilegiază în mod oficial pe evrei față de neevrei în numeroasele aspecte ale existenței: dreptul de rezidență, dreptul la muncă și dreptul la egalitate în fața legii.

Măsurile discriminatorii privitoare la rezidență se întemeiază pe faptul că aproape 92% din teritoriul Israelului este proprietate de stat, administrată de Domeniul israelian (Israel Land Authority), conform reglementărilor fixate de Fondul Național Evreiersc (FNJ – Jewish National Found), filială a Organizației Sioniste Mondiale.

Aceste reglementări refuză oricărui neevreu dreptul la rezidență, cel de a porni o activitate comercială și, uneori, și cel de a munci, numai pentru faptul că nu este evreu; în schimb, nimic nu le interzice evreilor să se stabilească sau să pună bazele unor intreprinderi oriunde în Israel.

Aplicate într-un alt stat împotriva evreilor, astfel de practici ar fi imediat și pe drept cuvânt taxate ca antisemitism și ar stârni o indignare generală.

Aplicate de Israel, în numele „iudaismului“, ele sunt în general ignorate cu grijă – sau scuzate, în rarele cazuri în care sunt luate în seamă.

Israël Shahak, „Povara a trei milenii de istorie și de religie iudaică”, Editura Fronde, Alba Iuia-Paris, 1997 (fragmente).

Revista Certitudinea