Dan Diaconu: Azi

Încă de mic mi s-a spus, însă eu nu ştiam ce înseamnă toate acestea. Mi s-a spus despre iubire şi protecţie, despre apărare şi lucruri sfinte peste care nu se poate trece. Mi se spunea că eu sunt mai mult decât eu şi că există o extensie a mea şi a familiei noastre. Eram prea mic, nu înţelegeam nimic. Oamenii mari au darul de a complica lucrurile. Încearcă să le explice până când nu mai înţelegi nimic din nimic. Asta sunt ei, de-aia sunt oameni mari.

„Eşti prea mic să înţelegi toate acestea, când vei mai creşte vei înţelege!” – mi se spunea când insistam. Şi eu creşteam fără să înţeleg. Explicaţiile lor, cu cât erau mai docte, cu atât erau mai forţate. Şi, pentru ca totul să fie şi mai ciudat, pe vremea copilăriei mele toate erau întărite cu şabloane atât de vizibile. Prea vizibile, sufocant de vizibile! Şi cu cât erau mai vizibile, cu atât erau mai deranjante pentru că se vedea de la o poştă că-s poveşti forţate, menite să exprime altceva, să ne manipuleze.

Apoi a venit Revoluţia, poveştile s-au mai oprit din intesitate, dar au tot revenit de fiecare dată când vreun ticălos cerşea voturi. Căutau însufleţirea noastră pentru a tranzacţiona ceea avem în noi. Mă enerva pentru că ştiam că e ceva în mine, la fel ca şi-n ceilalţi, dar nu puteam explica. Ştiam sentimentul, exista, dar mai ştiam că ceea ce ne vând ei nu are legătură cu ceea ce simţeam noi, ca oameni oneşti.

Crescusem şi tot nu înţelegeam despre ce era vorba. Mă puneam adeseori în situaţia părinţilor şi-a profesorilor mei gândindu-mă cum mi-aş explica mie-copil ceea ce au încercat să-mi explice ei. Şi mă enerva că mă trezeam perorând chestiuni complicate, fără noimă. Cu cât încercam să exprim mai clar, cu atât totul se complica şi asta mă enerva teribil.

A mai trecut ceva vreme. Mă aflam la Milano adulmecându-mi iubirea de-atunci. Ce iubire, mă-nfior şi-acum când îmi revin în minte vremurile acelea. Era o sâmbătă dimineaţa şi mă învârteam cu maşina fără niciun scop, ajungând absolut inexplicabil undeva la periferia marelui oraş. Nu ştiu de ce m-am trezit acolo, cert este că, la un moment dat, am tras dreapta. Mi s-a părut atât de frumoasă zona încât am lăsat maşina pe marginea drumului şi-am făcut câţiva paşi. Un pâlc de copaci, o mică pădurice care înconjura o limbă de pâmânt ca un semi-luminiş. O peninsulă în care locul mării e luat de pădure! Lumina avea reflexii imposibile şi tot încercam să găsesc sensul magiei de care mă simţeam cuprins. „Doamne – mi-a spus o voce interioară – aici e exact ca la mine la ţară!”. Deluşorul acela unde se termină pădurea şi de unde vezi satul, cu oamenii săi făcându-şi de treabă. La fel bătea lumina, aceleaşi reflexe stranii şi jucăuşe, aceeaşi iarbă, aceiaşi copaci. Şi parcă acelaşi zumzet. Lipseşte doar satul şi biserica – gândeam. Stăteam vrăjit imaginându-mi satul copilăriei mele teleportat acolo. Mă uitam în zare şi aşezam reperele: în stânga de tot ar fi primăria, apoi un pâlc de case înşirate pe vreo câţiva kilometri, după care ar veni biserica, apoi încă vreun kilometru şi s-ar ajunge la şcoalaă, iar apoi un alt şir de case până la magazin. Şi tot aşa, până s-ar ajunge la cealaltă biserică de la care începe celălalt sat.

M-a trezit brusc o hărmălaie care intra brutal în cadrul meu. O mulţime de maşini au tras dreapta, intrând cu brutalitate pe iarbă. „Ăştia-s nebuni?” – m-am întrebat agresat. Stăteam în punctul meu de observaţie, aflat la vreo 30-40 de metri de gloata gălăgioasă. Se agitau teribil, femeile trăncăneau ca nişte ciocănitori şi eu înjuram ofensat de distrugerea reveriei în care mă lăsasem cuprins. Dar ceva mă reţinea acolo, mulţimea aia avea ceva dubios. Trăseseră maşinile ca şi cum ar fi vrut să-şi delimiteze zona, apoi întinseseră pături pe jos. „Hai că aşa ceva n-am mai văzut pe-aici” – mi-am spus în timp ce observam totul critic, precum un pictor căruia i se furase peisajul. Însă nici n-am terminat cu înjurăturile din minte şi văd una şi mai şi. Un individ mai agitat a scos din portbagajul maşinii o boxă cât el de mare pe care-a pus-o pe capota unei maşini vecine. Apoi a mai scos una pe care, atent, a pus-o la distanţă pe altă maşină. Mă frecam la ochi nevenindu-mi să cred. Totuşi, ce fac ăştia? După ce-a terminat conectarea cablurilor şi-a întins pe capota maşinii un amplificator, apoi a tras o baterie de undeva din portbagaj şi a dat drumul sistemului improvizat. În difuzoare s-a auzit un scrâşnet de purici veniţi de la o legătură imperfectă. Una din boxe bârâia în draci. A sărit vitejeşte şi a rotit ceva bandă izolantă în jurul mufei, pe care a reintrodus-o, obţinând un simplu păcănit amplificat. După care a sărit la pupitrul improvizat pe maşina lui şi a pornit hardughia. Muzica a început să cânte şi-am simţit că picioarele o iau ca nebunele, în timp ce eu rămân paralizat de emoţie. În zona mulţimii, de la primele sunete dement amplificate, toţi cei de-acolo au sărit de parcă ar fi avut arcuri sub fund, prinzându-se unii de alţii, în timp ce eu, mai mult instinctual, m-am îndreptat spre mulţimea pestriţă. Căci ceea ce se auzea, dragii mei, era o neaoşă horă de-a noastră.

Nu mi se întâmplase niciodată să mi se materializeze ţara aşa în faţa ochilor. Românii de prin Milano, care în timpul săptămânii munceau căutând să-şi facă un ban amărât, veneau aici la sfârşitul săptămânii, ca să-şi tragă sufletul şi să-şi amintească de ţara lor, transmutând România acolo, pe petecul acela de pământ care mie-mi amintise de satul meu. Dansau ca nebunii încingând hore, sârbe şi câte şi mai câte. M-am prins în horă fără să cunosc pe nimeni, dar cunoscându-i pe toţi. Era o stare de bine aproape hipnotică, muzica răsuna nebuneşte am jucat până la epuizare.

Atunci, cu oamenii aceia pe care abia-i cunoscusem, dar cunoscându-i de fapt din vremurile ancestrale, am înţeles pentru prima dată noţiunea de ţară. Am înţeles că ţara e o bucăţică din inima noastră care vibrează peste tot la fel. Nu, ţara nu e discursul buruienos rostit de-un alogen cocoţat în fruntea noastră, ţara nu-i ceva abstract şi nu-i ceva complicat. Dar e foarte greu de explicat acea pulsaţie a inimii care în momentele cheie vibrează la fel. Ţara e puterea de-a transforma un pământ străin în colţul tău de lume unde răsună o horă sau o sârbă. Ţara e vibraţia pe care-o simţim toţi, în acelaşi timp, indiferent de locul în care ne aflăm.

Atunci am înţeles şi eu de ce ţara e ţară şi de ce noi suntem noi. Nu ştiu cum sunt alte popoare, dar ceea ce ştiu e că noi suntem noi, indiferent unde-am fi. Abia atunci toate explicaţiile pe care încercaseră să mi le dea alţii au prins contur şi-am înţeles cu adevărat ceea ce doreau să-mi spună. Într-adevăr, e imposibil de spus deoarece asta se simte, nu se spune. Şi pun punct aici, pentru a nu o mai lungi artificial. E ziua noastră: LA MULŢI ANI, ROMÂNE, LA MULŢI ANI, ROMÂNIE!

Dan Diaconu