Dan Diaconu: Ce e de făcut pentru a ne salva de viitoarea tiranie?

Stăteam aseară cu nişte vechi prieteni şi, ca de fiecare dată, discuţia a alunecat în cotidian. Toată lumea e speriată de ceea ce se întâmplă, de schimbarea teribilă pe care o trăim şi de violenţa pe care „noua societate” o arată normalităţii. E logic ca, văzând ceea ce se petrece, să ne îngrijorăm şi să căutăm o ieşire pentru noi şi cei dragi.

M-am tot ţinut departe de astfel de discuţii deoarece, după cum se ştie, e bine ca fiecare să-şi ia singur deciziile, în deplină cunoştinţă de cauză. Asta deoarece sunt chestiuni care, la un moment dat, vor face diferenţa între viaţă şi moarte. Nu, nu-s vorbe mari. De altfel vedeţi singuri cu ce viteză se petrec lucrurile.

La fel şi aseară, am început prin a încerca să schimb cursul discuţiei, mai ales în condiţiile în care atmosfera nu susţinea asemenea discuţii. N-ai cum să discuţi aşa ceva când într-o parte marea sclipeşte jucăuşă, iar în cealaltă parte tinerii se distrează teribil. Dar cum să te tragi în stânga sau în dreapta atunci când eşti încolţit? Aşa că, negăsind nicio cale de scăpare, a trebuit să abordez frontal problema. Până la urmă, discuţia a ieşit bine, motiv pentru care o să încerc să reproduc în continuare ideile principale, mai ales în condiţiile în care pe canalele mele de comunicaţie sunt foarte mulţi cei care mă tot întreabă acelaşi lucru. Reţineţi însă că acesta e un simplu sfat pe care trebuie să-l treceţi prin propriul filtru. N-am pretenţia că am descoperit ceva, mai ales în condiţiile în care mă ghidez strict pe bunul simţ.

Chestiunea de la care pornesc atunci când fac astfel de raţionamente este situaţia pe care o vedem. OK, cu ce ne confruntăm? În primul rând, constatăm dependenţa din ce în ce mai mare a oamenilor de „centrele de distribuţie”, anume supermarketurile. Asta se vede la suprafaţă, dar dacă vom pătrunde în interiorul fenomenului vom constata că, pe cât e mai mare dependenţa, pe atât se lungesc canalele logistice. Astfel, a consuma un măr de la celălalt capăt al lumii, în condiţiile în care la mai puţin de un kilometru de tine merele mut mai gustoase şi netratate putrezesc într-un măr, devine astfel ceva perfect dezirabil. Nu ne pronununţăm deocamdată dacă acest întreg mecanism infernal este sau nu bun. Pe moment constatăm că aşa stau lucrurile şi că mecanismul chiar funcţionează.

De partea cealaltă, avem un alt fenomen, anume împlinirea viziunii Sfântului Antonie cel Mare: „va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. Nu cred că există – pentru ceea ce trăim – o altă explicaţie în afara celei a nebuniei care-a cuprins lumea. Şi, de asemenea, nu cred că există cineva sănătos la cap care să nu se sperie de numărul din ce în ce mai mare al acestor nebuni.

Aşadar, avem două elemente care ne sar în ochi: pe de o parte o complexitate din ce în ce mai mare a proceselor de producţie şi aprovizionare, dublată de o incompetenţă din ce în ce mai mare cauzată de „înnebunirea lumii”. E simplu de înţeles că aşa ceva nu poate să ţină. De altfel, fenomenul a fost intuit de marii investitori din domeniu, la fel cum a fost văzut şi de elitele care stau în spatele îmbolnăvirii mentale a populaţiei. De aceea se doreşte înlocuitea omului pe întregul lanţ de algoritmii AI şi de maşinării complexe, capabile să preia treptat munca fără probleme şi cu o eficienţă sporită. Doar că asta conduce la o complexitate şi mai mare, iar ecuaţia devine de-a dreptul dezechilibrată. Omul din ce în ce mai cretinizat nu va putea stăpâni maşinile din ce în ce mai perfecte, astfel încât se va ajunge inevitabil la un dezastru: ori o prăbuşire a întregii civilizaţii, ori o acaparare a puterii de către maşini. Reţineţi, în acest scenariu am exclus complet ipoteza unui război care, de asemenea, ar distruge brutal întreaga „maşinărie complexă”.

Oricare ar fi situaţia, lanţurile logistice vor fi primele care vor cădea, astfel încât epidemia viitorului va fi cea a lipsurilor de tot felul. Ceea ce nu ştim este cauza care va provoca acea cădere. Dacă se va prăbuşi din cauză că maşinăriile complexe de la toate nivelele se vor deregla comportându-se aberant din cauza incompetenţei „supervizorilor umani”, vom avea o teribilă criză alimentară deoarece supermarketurile se vor goli, iar întreaga „umanitate conectată” la acest lanţ de distribuţie va muri realmente de foame. Astfel ne vom reîntâlni cu fenomenele pe care le-am văzut în trecut, inclusiv canibalismul.

Există însă cealaltă probabilitate, anume cea a generalizării AI şi posibila autoreglare şi auto-perfecţionare a sistemului. Aici vom avea imediat o problemă: omul care devine din ce în ce mai inutil, dar cu o capacitate de-a dreptul explozivă de a strica sistemul. Astfel sistemul se va vedea obligat să stăpânescă omul, să-l ţină cumva locului. Şi cum poate fi ţinut încarcerat dacă nu prin tehnicile comuniste pe care le cunoaştem: interzicerea proprietăţii, un venit universal direct sau mascat(sub forma prestării unor job-uri repetitive fără relevanţă economică) şi îndoctrinarea perpetuă dublată de creşterea tiraniei sistemului. De asemenea, ameninţarea permanentă cu „excluderea din sistem”. Ei bine, acesta este scenariu de care mă tem cel mai mult. În acest scenariu lumea va fi din nou egalizată forţat, aşa cum s-a petrecut în Rusia sovietizată. Să ne oprim pe moment aici şi vom reveni.

De fiecare dată am spun că cel mai important element este acela de a avea o grădină sau, pentru cei care vor chiar mai mult, o mică gospodărie circulară. E de-a dreptul magic modul în care o mică proprietate poate să-şi hrănească proprietarii. Aceasta te scapă de dependenţa de „centrul de distribuţie” căruia îi eşti arondat. Şi aici nu e vorba doar de a te hrăni sănătos, ci de a te reconecta cu lumea concretă, de a interacţiona direct cu aceasta. Văzând cum îţi creşte mâncarea înţelegi multe, extrem de multe lucruri pe care, altfel, n-ai cum să le pricepi. Aşa ajungi să ai o grămadă de abilităţi. Şi mă repet, nu e vorba doar de hrană. Ajungi să înţelegi cum să te tratezi şi constaţi că în grădina ta sau prin zonele sălbatice din apropiere ai tot ce-ţi trebuie pentru a te face bine.

Ştiu, pentru cei mai mulţi toate elementele pe care le enumăr sună de-a dreptul banal. E suficient să citeşti două-trei articole scrise de atotştiutori că deja capeţi un sentiment de superioritate faţă de „ţăranii care se chinuiesc”. Doar că, la momentul oportun, cel al cernerii rezultate din noile modificări, aceia care au deprinderile necesare vor fi capabili să facă pasul înainte. Ceilalţi, din păcate, nu vor avea altă şansă decât să meargă pe mâna sistemului.

Revin acum acolo unde rămăsesem deoarece întrebarea pe care-o voi primi instantaneu va fi una logică: în ce mod te poate ajuta o proprietate dacă teroarea comunizării va cuprinde lumea? Ei bine, e posibil să nu te ajute prea mult, dar e o şansă. Eu unul însă mizez pe faptul că acest gen de activităţi va fi considerat marginal, iar sistemul îşi va bate capul cu domesticirea celor din marile concentrări urbane. Şi-n comunism au fost o groază de localităţi necooperativizate în care s-a putut trăi oarecum deconectat de la sistem. Aceasta ar fi una dintre posibilităţi. Mergând însă pe cea mai radicală, cea în care sistemului îi va conveni să concentreze populaţia în zonele urbane pentru un mai bun control – chestiune oricum teoretizată de „arhitecţii noii lumi” – experienţă câştigată va fi extrem de utilă. Poate vei reuşi să te muţi într-o zonă cu mai puţină teroare sau poate, pur şi simplu, vei putea replica gospodăria pe o suprafaţă mai mică pe care o vei găsi pe undeva pe lângă casă.

Esenţiale, în toată povestea care vine peste noi, vor fi abilităţile pe care le avem. Nu e o granţie că vom scăpa, dar e un avantaj suplimentar. A putea să abordezi natura la modul direct, neintermediat, este, fără doar şi poate, o abilitate fantastică în condiţiile în care marea masă a populaţiei e îndobitocită şi incapabilă să se descurce în afara asfaltului.

Nu în ultimul rând voi spune esenţialul, anume că cel mai important e să-ţi trăieşti propria viaţă. Îi văd pe foarte mulţi pierzându-şi timpul pentru a scormoni după informaţii sau aşteptând ca „minunea salvării” să fie anunţată la televizor. Oamenii de azi chiar uită esenţialul, anume că singurul element care nu li se mai întoarce niciodată e timpul. Preferă să-l piardă atât de uşor, să-şi proiecteze totul în viitor, uitând că esenţial este prezentul, singura „bucată” de timp pe care-o putem controla. De aceea le spun tuturor să înveţe să trăiască acum, nu mai târziu. Vrei să-ţi faci o plăcere, fă-ţi-o acum! Vrei să mergi undeva, pleacă! Trăieşte acum, nu-ţi mai amââna viaţa deoarece deznădământul e acelaşi pentru toţi!

Gata, mă opresc aici urându-vă o duminică în care acest text să fie ultimul lucru care v-a făcut să vă pierdeţi timpul!