De când ar trebui să numărăm victimele?

În Australia, țară faimoasă pentru libertatea de care s-au bucurat cetățenii în pandemie, s-a petrecut un episod stânjenitor. La o televiziune, se dezbătea războiul din Ucraina. Accentul era pus pe suferința femeilor și copiilor din Ucraina, pe refugiați. Dar moderatorul a promis publicului o dezbatere, așa că a avut invitat și un rus, căruia i-a dat voie să pună o întrebare din public invitaților.

Rusul a întrebat de ce acum este atâta emoție televizată pentru suferința victimelor, dar ani de zile nu au existat emisiuni de acest gen în Australia, deși se murea în Ucraina. El a pretins că din 2014 au fost ucise 13.000 de persoane în războiul civil din Ucraina, dus atunci între minoritatea separatistă rusă și grupările naționaliste ucrainene și forțele statului de la Kiev.

După o pauză publicitară, realizatorul emisiunii și-a îndesat mai bine casca în care i se suflă lucruri din culise. Și a pretins că s-a gândit mai bine și e foarte ofensat de întrebarea pusă, care e fără inimă și argumentează în favoarea unui război. Așa că l-a poftit pe spectator să se care din studio, în aplauzele vesele ale australienilor, mulțumiți că „ofensatorul” a fost eliminat din public.

Sigur, e o mostră de „cultura anulării” – pe care am văzut-o și în pandemie, o vedeam aplicată și pentru alte teme tabu ale ideologiei marxismului cultural. Dar întrebarea pe care mi-am pus-o e: dar e adevărat ce-a spus? Mărturisesc că nu am avut habar de ce se întâmpla în țara vecină, spre rușinea mea. Dacă urmărești doar presa oficială, ai impresia că totul s-a încheiat cu anexarea Crimeii în 2014. Dar de atunci a avut loc un război netelevizat, cel puțin nu în presa occidentală (și românească).

Am fost atât de ignorant în privința acestui subiect, că atunci când am auzit pomenită o cifră similară în discursul lui Putin (practic declarația de război), am considerat-o propagandă și n-am luat-o în seamă.

Dar, stupoare, cifra e consemnată în surse oficiale. Pe site-ul Europei Libere, din februarie 2019, există acest articol, care spune că numărul victimelor din Ucraina a ajuns la 13.000, potrivit unui raport al ONU. Raportul mai notează că din aprilie 2014 s-au înregistrat 30.000 de răniți și că 3.000 de morți sunt în rândul civililor.

Într-un articol mai recent, chiar din preziua declanșării invaziei ruse în Ucraina, în 21 februarie 2022, Al Jazeera dădea chiar o cifră mai mare. Postul arab scria că 14.000 de persoane au murit în conflict în intervalul 2014 – 2022

Sunt de acord că nu știm cum sunt împărțite acele victime și în ce condiții au pierit. Și că Rusia a decis intervenția și din 2014, din Crimeea. Dar problema rămâne: am fost supuși unui blocaj total informațional din partea presei așa zis libere. Dacă masacrele erau din partea rusă, e de bănuit că ar fi fost intens mediatizate.

Să ne gândim, totuși la discrepanța reflectării în presă. În toți acești opt ani ni s-au oferit cu insistență alte cazuri. Cine nu a aflat de moartea lui George Floyd? N-am pretenția să știm pe nume măcar una din victimele războiului civile din Donbas, subliniez doar dubla măsură. Câți nu și-au schimbat poza de profil pentru Charlie Hebdo? De câte ori nu au fost întrerupte știrile pentru că un dement a împușcat colegii într-o școală din SUA? Sau altul a înjunghiat pe un pod din Londra? Ținem minte povestea cu bucătarul român, care lupta cu islamiștii prin Albion. Sunt sigur că ar fi existat povești și cu vreunul din jumătatea de cetățeni ucraineni de origine română în acești opt ani.

Ia să ne imaginăm și cum s-a văzut acest război ascuns în opt ani pe televizoarele din Rusia. Propagandistic, veți spune, incitator. Cam cum se petrece azi pe televizoarele din România, dar numai după 22 februarie, ca și cum bătălia ar fi izbucnit din senin.

În acești opt ani, rușii și ucrainenii din războiul civil au fost egali cu yemeniții sau palestinienii, adică supuși „culturii anulării” de presa „respectabilă”. Și, brusc, robinetul sensibilității și empatiei a fost acționat. Și a funcționat fără cusur. În același timp, robinetul grijii colective pentru cei de la ATI a fost oprit brusc de „influențatori”. Nimeni nu mai are ordin să-i pese de străbunica sau de „pacienți”, de „infectați” și de numărul „pozitivilor”. Brusc, pandemia a fost declarată irelevantă și urmează să fie ridicate ultimele reclame rămase de la singura epidemie, care a avut nevoie de panotaj stradal…

Victor Grigore