De ce au împărțit rușii creierul lui Lenin în 30.000 de bucățele? Un secret istoric tulburător a fost dezvăluit

La moartea lui Vladimir Ilici Lenin, survenită la 21 ianuarie 1924, oamenii de ştiinţă sovietici i-au despicat fostului lider bolșevic craniul şi i-au îndepărtat cu mare grijă creierul, pentru a-l studia la microscop cu scopul declarat de a descoperi natura exactă a geniului său. Cu acest prilej a fost înființat Institutul Creierului de la Moscova unde timp de mai mulți ani savantul german Oskar Vogt și echipa sa au cercetat creierul lui Lenin. Nu înainte însă de a tăia acest creier în patru bucăți cu o mașinărie asemănătoare uneia de feliat șunca! Amănunte senzaționale puteți citi în materialul de mai jos, al cărui autor, istoricul și jurnalistul britanic Giles Milton, l-a publicat în volumul editat anul acesta și în România, sub titlul Când Hitler a luat ocaină și Lenin și-a pierdut creierul. Din culisele istoriei (Editura Corint, 2019).

„Mucegaiul de pe chip îi este şters în mod regulat, iar trupul este ocazional scăldat în glicerină, ca să nu putrezească. Dar, în ciuda celor aproape nouă decenii de când e în văzul lumii, corpul lui Lenin se află într-o stare excelentă, de parcă ar fi doar cufundat într-un somn adânc. Lenin ascunde însă o taină imperceptibilă pentru ochiul omenesc. Înainte să fie îmbălsămat, oamenii de ştiinţă sovietici i-au despicat craniul şi i-au îndepărtat cu mare grijă creierul, ca să îl poată studia la microscop şi descoperi natura exactă a geniului său.

Această curiozitate ştiinţifică a îngrozit-o pe văduva lui Lenin, Nadejda Krupskaia. La moartea soţului său, în 21 ianuarie 1924, Krupskaia a cerut insistent ca acesta să fie îngropat alături de iubita lui mamă. „Nu ridicaţi clădiri sau monumente în numele lui,” a spus ea. Însă colegii lui Lenin din Politburo s-au opus categoric. Mai mult, dorinţa lor era ca trupul să devină un monument veşnic al revoluţiei. Feliks Dzerjinski[1], preşedintele Comitetul pentru Funeraliile lui Lenin, afirma: „Dacă ştiinţa îngăduie, trupul lui Lenin trebuie conservat.”

Intenţia lor ridica o problemă reală. Pe atunci erau cunoscute numeroase tehnici de îmbălsămare în maniera vechilor egipteni, însă niciuna care să garanteze conservarea trăsăturilor chipului. Când distinsul patolog sovietic Aleksei Abrikosov a fost consultat în această privinţă, el a răspuns că „astăzi, ştiinţa nu dispune de astfel de mijloace”. Alţii l-au contrazis. Vladimir Vorobiev, profesor de anatomie la Universitatea din Harkov, susţinea că „mulţi compuşi anatomici pot fi conservaţi decenii la rând; ceea ce înseamnă că am putea încerca să aplicăm procedeul unui întreg corp omenesc.”

Organul care avea prioritate absolută era creierul lui Lenin. Acesta a fost scos intact din cutia craniană şi pus în formaldehidă. Vreme de doi ani, nimeni nu a îndrăznit să se atingă de el. În 1926, însă, neurologul german Oskar Vogt[2] a fost invitat să descopere cheia aşa-zisului geniu al lui Lenin. Profesorul Vogt a înfiinţat la Moscova Institutul Creierului, cu organul lui Lenin drept principal obiect de studiu.

Trupul a fost încredinţat profesorului Vorobiev, căruia îi revenea greaua misiune de a-l feri de descompunere. Profesorul a lucrat la asta împreună cu un alt expert, Boris Zbarski, ambii ştiind foarte bine că un eşec le-ar fi adus moartea.

Sângele lui Lenin, fluidele corporale şi organele sale interne au fost înlăturate la scurtă vreme după ce i se scosese creierul, ca parte din procesul iniţial de îmbălsămare. (Nici astăzi nu se ştie ce s-a întâmplat cu inima lui, care pare să se fi rătăcit.) Odată înlăturate organele interne, cadavrul a fost scufundat şi ţinut mai multe săptămâni într-o soluţie specială, conţinând glicerină şi acetat. Petele întunecate, ca de mucegai, care începuseră să apară pe trup, au fost ulterior înlăturate cu acid acetic şi peroxid de hidrogen.

Era absolut necesar ca orbitele să rămână intacte, astfel că s-au introdus în ele globi oculari artificiali. Era de asemenea important ca faţa să arate cât mai natural. Iată de ce nu s-a atins nimeni de sprâncenele, mustaţa şi barbişonul lui Lenin. Şi nici de organele genitale, care s-au păstrat in situ (deşi, evident, nu la vedere).

Cât trupul era supus acestui îndelungat proces de îmbălsămare, creierul lui Lenin a fost şi el studiat în amănunţime. Profesorul Vogt susţinuse întotdeauna că există o legătură directă între structura creierului şi inteligenţă. Dacă această presupunere era corectă, nimic nu-l împiedica să identifice originile aşa-zisului geniu al lui Lenin.

Profesorul a tăiat mai întâi creierul în patru, fiecare din aceste bucăţi fiind la rândul ei secţionată în 7.500 de feliuţe microscopic de subţiri, operaţiune pentru care a fost nevoie de o maşinărie specială, asemănătoare celor de feliat şunca. O parte din aceste feliuţe au fost colorate în mov şi negru, pentru a fi studiate la microscop. Celelalte au rămas neatinse, studierea lor fiind lăsată în seama generaţiilor viitoare.

Vogt şi echipa lui de cercetători sovietici au petrecut ani în şir studiind feliuţele de creier şi încercând să dea o interpretare descoperirilor făcute. Rezultatele acestor analize ştiinţifice au fost în cele din urmă adunate în 14 volume legate în piele verde şi gravate cu un singur cuvânt: LENIN. Însă nici munca profesorului german, nici aceea a succesorilor lui nu a văzut vreodată lumina tiparului. Abia în 1993 a primit dr. Oleg Adrianov, unul dintre cei mai buni tehnicieni ai Institutului, îngăduinţa să publice o lucrare despre creierul lui Lenin.

Existau motive întemeiate pentru ca descoperirile din anii 1920 să nu fie date publicităţii mai devreme. Creierul lui Lenin ascundea, într-adevăr, o taină, un secret terifiant, pe care conducătorii Uniunii Sovietice hotărâseră să nu îl divulge. Iar secretul era următorul: creierul lui Lenin nu se deosebea prin nimic de al altor oameni. „Creierul e ca un pepene,” spune dr. Adrianov, „95% din el e lichid.” Cu toate că al lui Lenin avea neuroni piramidali neobişnuit de mari, această trăsătură nu influenţa cu nimic mecanismul intern de funcţionare. „Sincer, nu cred că a fost un geniu,” adaugă dr. Adrianov.

Şi restul corpului? Timp de mulţi ani, rămăşiţele pământeşti ale lui Lenin s-au aflat sub supravegherea lui Iuri Denisov-Nikolski. Chestionat în privinţa macabrei lui însărcinări, el a mărturisit că îi tremură mâinile de câte ori atinge cadavrul îmbălsămat. „Nu toţi experţii ajung să restaureze obiecte de însemnătate istorică, precum tablourile lui Rafael sau Rembrandt. Noi, cei care ne ocupăm de asta, tremurăm. Simt că am pe umeri o mare responsabilitate.”

Boris Ielţin[3] a fost prima figură politică importantă care a sugerat că Lenin trebuie înmormântat. Că, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, nu se mai cade ca trupul să rămână expus. Nici el, însă, şi nici Vladimir Putin, ori vreun alt politican de frunte, nu a vrut cu adevărat să înlăture una din cele mai macabre atracţii turistice din lume. Aşa că Lenin rămâne la locul lui, alb ca marmura, plin de zbârcituri şi, ocazional, de mucegai.

Creierul lui, însă, e păstrat într-un depozit la vreun kilometru de Moscova, tăiat în 30.000 de feliuţe subţiri, aşezate pe lamele de sticlă. Până astăzi, nimeni nu a propus ca trup şi creier să fie reîntregite”.

[1] Feliks Edmundovici Dzerjinski (30 august/11 septembrie 1877 – 20 iulie 1926) a condus primele două agenţii de siguranţă a statului sovietice, CEKA şi OGPU, din 1917 şi până la moartea survenită în urma unui atac de cord.

[2] Oskar Vogt (6 aprilie 1870 – 30 iulie 1959) şi soţia lui, Cécile Vogt-Mugnier, sunt cunoscuţi pentru studiile lor privind celulele creierului. Prof. Vogt era mai cu seamă interesat să localizeze în creier originea geniului.

[3] Boris Nikolaevici Ielţin (1 februarie 1931 – 23 aprilie 2007) a fost primul preşedinte al Federaţiei Ruse, funcţie pe care a ocupat-o din 1991 până în 1999.