De ce ceilalţi vor învinge?

Nu prea am mult timp azi, de aceea voi fi foarte scurt. Însă exerciţiul pe care vi-l propun este unul interesant, fiind legat de articolul de ieri al lui Dughin. Aşadar o să facem o mică întoarcere în timp pentru a stabili cum de-a fost posibilă instaurarea comunismului?
Mulţi vorbesc despre o conspiraţie. Fără doar şi poate au fost mai multe conspiraţii, nu doar una. Însă, în ciuda conspiraţiilor rămâne întrebarea privind mecanica întregii operaţiuni. Cum de-a fost posibil ca într-o ţară imensă să se instaureze un aparat atât de opresiv, pentru ca apoi sistemul respectiv să se întindă pe jumătate din lume? E o întrebare simplă care are nevoie de ceva mai multe explicaţii decât simpla invocare a unei conspiraţii.

Din punctul meu de vedere a fost, în primul rând, o capcană raţională, un joc al inteligenţei din care nu puteai să ieşi decât terfelit şi cu toate opiniile modificate. Înainte de a se instaura comunismul(de fapt socialismul), duelurile raţionale erau câştigate în masă de către comunişti. În ciuda faptului că, din punct de vedere politic, mişcarea comunistă era marginală, în zona intelectuală lupta era tranşată. Iar câştigarea duelului era bazată pe o strategie de-a dreptul banală: cum poţi susţine supremaţia unei clase sociale(burghezia) defavorizând întreaga societate? Cu toate că marxiştii susţineau la rândul lor o singură clasă politică – proletariatul – intenţia lor transparentă de a extinde această clasă la întreaga societate te lăsa fără replică. Prin egalitatea tuturor se obţinea justiţia ultimă, înfrăţirea oamenilor şi eliberarea acestora de orice constrângeri. Libertate, egalitate, fraternitate. Cum să te poţi opune ca burghez – deci adept al tembelului slogan – unei mişcări care promite ducerea respectivului slogan la desăvârşire?

Ani de-a rândul această stratagemă banală a devastat minţi, transformând oameni rezonabili în îndoctrinaţi cu ochii roşii, gata de sacrificiul suprem pe altarul proletariatului. Aşa au apărut opere de artă care-au prezentat victoria finală a „societăţii ideale”. Mult înainte de a simţi fizic prezenţa comunismului, am trăit în vecinătatea sau în interiorul său pe teritoriul intelectual. De aceea, în final, instaurarea „societăţii fericirii” a devenit doar o simplă formalitate întrucât lupta era deja câştigată. Orice prostovan care trebuia să pară ceva mai inteligent îmbrăţişa câteva slogane ale propagandei şi-şi asuma ideologia care, fiind simplistă în esenţă, prindea de minune la proşti.

Aţi mai văzut pe undeva schema aceasta? Cu ceva timp în urmă, un amic american îmi mărturrisea plin de obidă dilema sa: „cine-s ăştia care apar din interiorul unor cluburi suspecte şi ne expun opiniile lor simpliste, dar care sunt prezentaţi pretutindeni ca mari oameni, ca vizionari sau, de ce nu, ca genii?”. Vorbea despre globalişti pe vremea în care erau nişte ţuţeri marginali.

Vorbea Palada la un moment dat despre cum stătea treaba cu bursele Fundaţiei Soros. Pe vremea aceea orice tânăr visa să meargă să vadă lumea. Aplica orbeşte la orice bursă care i-ar fi finanţat călătoria şi şederea într-unul dintre „paradisurile capitaliste”. Bursele Soros se dădeau destul de uşor. Făceai cam ce-ţi doreai, dar la sfârşit trebuia să faci o lucrare despre subiectul bursei. Care subiect, sincer, nu prea interesa pe nimeni. Cam care erau subiectele? Libertate, feminism, societate deschisă, democraţie, justiţie, drepturi ale minorităţilor s.a.m.d. Făceai referatul fără tragere de inimă, deoarece astfel îţi asigurai şansele unor noi ieşiri într-o vreme în care o asemenea aventură era destul de scumpă pentru oricine. Apoi venea o nouă oportunitate: nulităţile cele mai mari erau racolate să lucreze în instituţiile păduchelniţei. Ajungeau şefi de proiect, „proprietarii de ONG-uri cu nume pomposase”, erau citaţi în articolele altor nulităţi s.a.m.d. Mai ţineţi minte ce dezamăgire a fost proasta aia de Guseth la momentul audierii? Dorea postul de Ministru al Justiţiei şi nu avea habar despre puterile în stat. Iată „noua intelectualitate”.

Însă, ideologia simplistă a lovit din nou cu pseudo-capcană raţională: „cum poţi să te limitezi la grija şi protecţia unui singur popor, când noi ne gândm la întreaga umanitate?”. Veninul rezultat din falsa dilemă „mereu câştigătoare” l-am tot văzut în lumea aşa-zis intelectuală. Triumful său e din ce în ce mai vizibil în noile creaţii omniprezente pe Youtube, Facebook, Twitter, Netflix etc. Ca să înţelegeţi mai bine, citez din articolul de ieri al lui Dughin: „Dacă luăm un eveniment viitor probabil ca un eveniment care s-a întâmplat deja, vom câștiga timp, ceea ce înseamnă că vom câștiga putere. Un alt lucru este că acest lucru s-ar putea să nu se întâmple. Da, și se poate, dar uneori eșecul așteptărilor nu este critic, iar invers, o prognoză confirmată, luată ca un fapt împlinit dinainte, oferă avantaje enorme”.

Nu mai insist deoarece puteţi intui ce urmează.

Dan Diaconu