De ce copilul meu nu va fi botezat şi nu va face religie în şcoală

Dacă voi avea vreodată un copil, pe Pământ, nu în gând, acesta nu va fi botezat în biserică. În nicio biserică. Atunci când va creşte va decide el, şi numai el, dacă, când şi unde va primi botezul. Eu, parintele lui lumesc, nu am dreptul să hotărăsc asta pentru el.

Tot ceea ce trebuie să fac eu e să-i deschid toate ferestrele prin care poate vedea viaţa, în toata splendoarea ei, şi să-l veghez cu iubire. Alegerea copilului meu va fi, însă, sfântă pentru mine.

Faptul că oamenii dau naştere unor copii, „suflete întrupate“, fără să aibă consimţământul acestora pentru viaţă, nu le dă însă şi dreptul să pună stapânire pe sufletul şi pe trupul lor. Ca părinte, eşti custodele copilului tău, ai obligaţii unilaterale, acelea de a-l iubi necondiţionat, de a-i oferi tot ceea ce poţi mai bun, de a-l sluji, sprijini şi îngriji, fără să-i ceri nimic în schimb, nici măcar obedienţă.

Copilul este proiectul fundamental al unui om, este proiecţia lui în viitor. Este ceea ce am fi putut fi noi, dacă am fi fost el. Datoria părintelui este să fie întotdeauna mai bun cu copilul lui, indiferent cât de buni au fost părinţii lui cu el. Momentul în care pretindem copilului nostru iubire, respect, recunoştinţă, este acela al ratării esenţiale a relaţiei cu el, un păcat de neiertat!

Dacă toate aceste sentimente vin şi dinspre odraslă către tine, părintele lui, este bine, este foarte bine, fără să fie şi dovada absolută că ţi-ai făcut datoria. Dacă toate aceste sentimente vor fi însă îndreptate de către copilul tău către copilul lui, nepotul tău, cu un dram îmbunătăţite, atunci înseamnă că ai fost un părinte bun. Dacă copilul tău va arăta iubire şi semenilor noştri, e semnul că ţi-ai făcut, ca părinte, datoria de-a fi om. Dacă copilul tău va fi însă un om rău, vina îţi aparţine în exclusivitate şi în întregime: fie nu l-ai crescut/educat cum trebuie, fie i-ai transmis gene proaste. Sau ambele.

Eu nu cred că botezul este un act ce ţine de religie, ci de liberul arbitru, un dar oferit de Dumnezeu la naştere fiecărei fiinţe umane, şi înăbuşit – de regulă – din faşă de către toţi aparţinătorii ei. Chiar şi atunci când tradiţional se săvârşeşte la maturitate (cum se întâmplă, de pildă, la adventişti), el nu simbolizează decât un drum nou şi nu garantează nimic altceva decât o iniţiere.

Credinţa în Dumnezeu e ca şi iubirea. Apare – cu adevărat – rar şi se poate pierde lesne. Esenţial este însă să vină din noi, natural, nu să ne fie impusă, (şi) printr-un ritual de un formalism obscurantist, aşa cum e botezul fără consimţământ. Dumnezeu nu-şi selectează copiii după virtuţile şi conformismul părinţilor lor, deci copilul nebotezat nu poartă niciun fel de păcat asupra lui. Cu toţii suntem copiii Lui. Să nu uităm că Mântuitorul s-a botezat la 30 de ani, vârsta care – iată, deloc întâmplator – era îndeobşte considerată ca fiind a deplinei pârguiri a bărbatului (echivalentul a 40 de ani, în prezent, în opinia mea).

Desigur, parinţii şi socrii mei se vor supăra dacă nepotul lor (sau nepoata, dacă ar după mine) nu va fi botezat conform canoanelor, dar îi voi ierta (un act pe care mi-l pot permite în numele copilului meu). Soţia mea nu se va supăra, ci mă va susţine, căci de n-ar fi aşa, n-ar fi – cu adevărat – ea, jumătatea mea. Nimic însă nu poate ştirbi dreptul copilului meu de a alege ce vrea să fie şi nu mă va împiedica să-i arăt astfel respectul meu deplin.

Când se poate întâmpla acest lucru? Când este un om suficient de matur, pregătit să facă singur pasul spre credinţă? Exact atunci când simte imperios nevoia, nici mai devreme, nici mai târziu!

Tot de libertatea copilui meu de a alege şi de obligaţia mea fundamentală de a-i asigura condiţii optime pentru aceasta, ţine şi studierea religiei în şcoală. Niciodată n-aş permite cuiva să impună copilului meu necopt o anumită religie, nici măcar prin sugestie sau în virtutea unei „reguli a majorităţii“. Singura religie dezirabilă înainte de momentul alegerii lui este cea a cunoaşterii cu bun-simţ a diversităţii şi complexităţii lumii. Etica, istoria şi filozofia religiilor, predate de intelectuali cu formaţie umanistă, şi nu de absolvenţi de seminar, contaminaţi inevitabil cu virusul bigotismului, sunt singurele discipline pe care, ca păzitor al sănătăţii sufleteşti a copilului meu neformat încă, le-aş permite, cu entuziasm!

Nu voi ierta niciodată bisericii felul în care se insinuează în sufletele şi minţile noastre, mai mult sau mai puţin fragede, aşa cum nu voi ierta nici discriminarea la care supune femeia, mama tuturor copiiilor noştri. Cine sunt eu ca să pot ierta aşa ceva?

Nu sunt tată şi nici nu am vreun plan în acest sens, cel puţin atât timp cât copilul meu ar fi condamnat să se nască şi să traiască in infernul moral numit România de azi. Nu cred că „meseria“ de părinte se învaţă din mers (în afară de detalii „tehnice“) aşa cum – din nefericire – o fac şi au facut-o, cel puţin până acum, cvasi-majoritatea părinţilor din toată lumea asta. Nu avem voie să experimentăm pe pielea copiilor noştri! Dacă nu ştim dinainte cum trebuie să fim ca părinţi, însemnă ca nu suntem pregatiţi să fim. Îmi pare rău…

Îi rog din inimă pe toţi cititorii care sunt părinţi să fie îngăduitori, să nu ia personal cuvintele mele, să mă ierte! Eu vorbesc – întotdeauna – doar despre mine, nu judec oameni pe care nu-i cunosc. Obligaţiile mele sunt de a-mi judeca prietenii*, instituţiile statului şi – ultimul, dar nu cel din urmă – pe mine.

*conform maximei mele „doar prietenii se judecă“.

Autor: Adrian Munteanu / Adevarul.ro

SUSȚINEȚI NATIONALISTI.RO:

ANUNȚ: Nationalisti.ro se confruntă cu CENZURA pe rețele sociale. Intrați direct pe site pentru a ne citi sau abonați-vă la canalul nostru de Telegram. Dacă doriți să ne sprijiniți prin PayPal, orice DONAȚIE este binevenită. Vă mulțumim!

DONEAZĂ MAI JOS PRIN REVOLUT:

sau prin PayPal: