De ce nu cere iertare Poliţia Română când dă cu pulanu-n baltă

Imaginile cu şefii poliţiştilor din SUA cerându–şi scuze public după eşecul unor operaţiuni sunt notorii. Acest lucru nu este valabil însă şi pentru şefii Poliţiei Române, care nu şi-au recunoscut vreo vină şi nu şi-au cerut scuze, în mod public, după acţiuni nereuşite. Exemplul cel mai recent, tragedia de la Oneşti

Este suficient să ne amintim doar reacţia conducerii Poliţiei Capitolului după confruntările din Washington DC din 6 ianuarie 2021, soldate cu un mort, mai mulţi răniţi şi distrugerea unor birouri oficiale. „Nu am făcut destul. Ne cerem sincer scuze” au spus atunci şefii Poliţiei Capitoliului şi au recuonscut că departamentul trebuia să fie mult mai bine pregătit pentru un atac terorist. Scuzele au fost urmate de demisii.

Unde au dispărut comandanţii acţiunii de la Oneşti?
Astfel de situaţii, în care şefii Poliţiei Române să-şi recunoască vina şi să-şi ceară scuze oficial, în mod public, după o acţiune nereuşită, nu au existat în istoria recentă a României. Comandanţii acţiunii care au coordonat intervenţia în cazul luării de ostatici de la Oneşti, finalizat în mod tragic cu moartea a doi oameni nevinovaţi, au dispărut pur şi simplu din spaţiul public fără să iasă în faţa oamenilor, cu capul plecat, şi să se scuze pentru lipsa de profesionalism de care au dat dovadă.

Nici măcar nu şi-au dat demisia de onoare, au fost doar mutaţi în alte funcţii de conducere. Românii n-au avut parte de scuze din partea conducerii Poliţiei Române nici după cazul Caracal, nici după scandalul abuzurilor făcute de poliţiştii de la Secţia 16 Bucureşti sau după celebrele intervenţii ale mascaţilor care au intrat în forţă în casele unor oameni nevinovaţi. Comunicarea în astfel de situaţii se reduce la deja celebra frază: ” Este o anchetă în curs”.

„Scuzele, o dovadă de ipocrizie”
Sociologul Bruno Ştefan, profesor la Universitatea Politehnica din Bucureşti, a explicat pentru ziarul ”Adevărul” de ce Poliţia Română are o astfel de atitudine de neconceput peste Ocean faţă de oamenii de rând. În concepţia sociologului, rateurile poliţiştilor, care s-au ţinut lanţ în ultima perioadă, au devenit o normalitate, petnru care nu găsesc de cuviinţă să-şi ceară scuze.

„O scuză presupune şi luarea unor măsuri care să arate lumii că au greşit, dar câtă vreme vezi că, urmare a acestei acţiuni, X şi Y sunt promovaţi, înseamnă că nu au greşit, asta este în firea lucrurilor. Noi, publicul, nu am înţeles că ei au acţionat corect. De ce să-şi ceară scuze? Gândiţi-vă că nu sunt cazuri izolate. Nu a fost doar un accident cazul de la Caracal, nu a fost un accident cazul de la Oneşti, a fost doar o activitate obişnuită care s-a întâmplat în mod firesc, doar presa a exagerat evenimentul. De ce să-şi ceară scuze? Asta presupune un fel de a gândi şi a organiza întreaga instituţie pe valorile adevărate. Or, instituţiile astea au în ele înrădăcinată o altă structură, un alt mental, care este specific unei alte societăţi. Ei sunt convinşi că muncesc mult, bine şi corect şi atunci pentru ce să-şi ceară scuze? Scuzele ar părea o dovadă de ipocrizie pentru că au acţionat în funcţie de resursele pe care le au. Aţi văzut cum este în SUA, ies tot timpul, dau declaraţii de la faţa locului, la noi nu. E o muţenie din cauza unui sentiment de umilinţă probabil pe care nu mai vor să-l arate public şi atunci găseasc alte subterfugii prin care să-şi oblojească rănile acestea psihologice”, a explicat sociologul Bruno Ştefan.

„Ei toţi sunt victime”
Acesta a precizat că lipsa de responsabilitate şi de profesionalism a creat paradoxul nevinovăţiei cu care se confruntă majoritatea instituţiilor statului, nu doar Poliţia.

„Nu e nimeni de vină în acest sistem. Ei toţi se simt victime, de la şeful cel mai înalt până la cel mai mic. Singurul vinovat este întotdeauna şeful statului şi eventual primul-ministru. Cu o deresponsabilizare din aceasta, aproape nimic nu se mai poate face în nicio instituţie, nu doar acolo în Poliţie”, a precizat Ştefan.

Profesorul Corneliu Riegler este una dintre nenumăratele victime ale poliţiştilor de la Serviciul de Acţiuni Speciale, renumiţi pentru că ratează ţinta. În 2018, mascaţii au pătruns în forţă într-un apartament din Bucureşti, au spart uşa cu berbecele, deşi era descuiată, au culcat la pământ doi pensionari şi pe fiica lor, pe care i-au ameninţat cu arma la cap. După această gafă uriaşă, şefii poliţiei de atunci nu şi-au cerut scuze în mod oficial, ci doar într-o intervenţie la un post de televiziune.

„Nici nu mi-au dat banii pe uşa distrusă”
„La trei ani de la acel moment, nici măcar nu mi-au plătit uşa distrusă. Ba mai mult, m-au şi amendat pentru că s-au simţit ameninţaţi de mine. Am atacat în instanţă amenda şi am şi câştigat. Să vă mai spun că bărbatul pe care ei îl căutau se afla în penitenciar, iar ei îl căutau la mine în casă?”, spune, la trei ani de la nefericita întâmplare, profesorul Riegler.

Sociologul Bruno Ştefan este de părere că „instituţia scuzelor” nu s-a împământenit în mentalul poliţiştilor români, aşa cum se întâmplă în SUA sau în alt stat din Europa de Vest tocmai pentru că la noi evenimente de un tragism extrem se întâmplă rar.

În America este o altă cultură a comunicării
„Cazurile grave, când poliţiştii au fost nevoiţi să tragă cu pistolul, sunt rare la noi şi de aceea nici scuza nu a intrat în cultura obişnuită: pe când poliţistul american, obişnuit cu culturi diverse care intră în conflict, este oarecum obligat de societate care are o altă cultură a comunicării dese, a dezbaterii pe orice subiect de interes comun, să intre şi el în mecanismul comunicării”, a concluzionat Bruno Ştefan.

Deşi am solicitat un punct de vedere purtătorului de cuvânt al IGPR în legătură cu absenţa scuzelor oficiale ale Poliţei Române, după tragedia de la Oneşti, nu am primit un răspuns până la publicarea acestui articol.