De ce vom DISPĂREA ca NAȚIE în scurt timp

Un lucru e cert: românii nu mai au conştiinţă naţională. Suntem singura ţară din Europa care nu are pe val un partid naţionalist.

Vedem Germania, Franţa, Austria, Elveţia, nu mai zicem de Marea Britanie, toate sunt ţări în care naţionalismul este pe val cu câte un lider sau un partid puternic; numai românii dorm pe ei.

Politică nu avem, doar politicianism şi ceartă, o ură fără direcţie, o ură întoarsă pe dos. Presă nu avem, doar propagandă de îndobitocire; şi rezultatul se vede — nu există masă critică în România. Publicul este total needucat, nevaccinat împotriva intoxicaţiilor de orice natură. Românii nu ştiu să citească eseuri, studii sau editoriale de valoare. Ştim, peste tot există prostie şi analfabetism; dar nicăieri în lumea civilizată nu există absenţa masei critice.

Cine ar fi crezut că în era Internetului şi a informaţiei libere, când bibliotecile sunt online şi gratis, o ţară poate ajunge mai închisă şi mai izolată de lume decât în vremea dictaturii comuniste?

Douăzeci şi şase de ani de liberalism sălbatic au ucis orice urmă de demnitate, onoare şi spirit critic la români. Tineretul român? O masă gelatinoasă, sictirită de plictis, care nici să scrie româneşte nu mai ştie.

Geografic suntem situaţi în cea mai bună zonă climatologică, avem toate formele de relief, dar nu ne iubim deloc ţara şi nu ne cunoaştem istoria; dar, vai, nici nu vrem s-o cunoaştem pentru că o ştim — aşa am fost dintotdeauna! E mai simplu! Cu siguranţă s-a produs o mutaţie genetică în fibra noastră de nu mai avem nimic în comun cu umanul.

Geopolitic suntem în cea mai complexă şi exigentă zonă a Planetei. La încrucişarea Asiei cu Europa printr-o mare, fie ea şi neagră de vicisitudinile istoriei, nu există cale de mijloc. Mulţi au zis că aşezarea geografică a României este în defavoarea poporului, că suntem rău plasaţi de Dumnezeu. Alţii au zis că din contră, handicapul acesta ar trebui să ne fie rampă de lansare în istoria lumii. Adevărul este că aici nu ai de ales niciodată între două variante; aici ori dispari din istorie, ori eşti buricul pământului dacă ai şcoala negocierii şi ştii să joci tare între imperii cu ce poate să producă românul.

Ni s-a stins instinctul urii. Pe vremuri, ciobanul ştia să plesnească cu măciuca fix între ochii barbarului; atunci, în negurile timpului, ştiam să urâm cu fanatism departele şi să iubim aproapele. Noi eram civilizaţia şi restul era barbaria. Am încetat să fim civilizaţi din momentul în care am socotit, împotriva firii, că soarele răsare de la apus şi lumina vine dinspre vest. Din acel moment am devenit barbari şi am început să ne urâm pe noi înşine.

Civilizaţia industrială, adusă de departe, ne-a întors ura pe dos. Acum ne iubim departele şi ne urâm aproapele. Mai rău decât atât, după dispariţia comunismului, ura şi revoluţia au devenit cuvinte interzise în vocabularul cotidian al modelului de urmat. Nu degeaba se întâmplă acest fenomen. Ni se spune mereu din partea scribilor puterii, veniţi de departe, să nu urâm, să nu facem revoluţie, să nu fim „comunişti”. Moderaţia ar fi singura cale de urmat.

Dar ura are virtuţile ei vindecătoare când e bine înrădăcinată şi orientată. Ura fanatică, ura din pasiune, ura viscerală împotriva departelui ascute intelectul individual şi colectiv. Ura e creatoare de cultură. Uitaţi-vă cum îi urăsc francezii pe americani. Ar trebui să învăţăm ceva din ura cu care limba franceză colonizează şi traduce orice nume propriu din altă limbă.

Noi, de vreo trei secole popor de sclavi, din contră, împrumutăm şi imităm de departe mode, culturi, doctrine politice şi economice, cuvinte, tehnologii. Aşa nu se mai poate continua.