Despre calitatile si defectele romanilor

Îmi permit să afirm de la început că noi – romanii – avem, din fericire, ca trăsături dominante echilibrul (sau măsura, derivând din morala noastră creştin-ortodoxă) şi luciditatea (sau oroarea de neclaritate, dublată de dorinţa de a şti adevărul până la capăt). Că nu toţi suntem aşa, asta e o altă problemă de discutat. După cum remarca Mircea Eliade, românii au o spiritualitate proprie remarcabilă, iar dacă am parcurs sau vom parcurge marile opere ale culturii şi spiritualităţii noastre, vom considera îndreptăţite următoarele aprecieri ale păr. arhim. Ioanichie Bălan:

“România are o harismă aparte, poate unică. Ştiţi dumneavoastră că nu este o altă ţară creştină cu atâtea mânăstiri ca România?! Ştiţi că nu este vreo altă ţară cu o atât de strânsă legătură între sate şi mânăstiri?! […] Deci să pornim de aici, de la ce avem bun deocamdată; să valorificăm ce avem noi mai bun, însuşirile noastre spirituale. Lumea de la noi este foarte înclinată spre religie. Poporul nostru este foarte aşezat; nu l-a stricat (de tot – n.a.) comunismul, nu l-a stricat ateismul. Suntem câteva ţări ortodoxe care păstrăm cu sfinţenie, cu mari sacrificii credinţa apostolică aşa cum ne spune şi numele: Ortodoxia = credinţa dreaptă […] Nu întâmplător România este pusă aici unde e pusă. Carpaţii formează o catedrală unică în lume, iar România este ţara Carpaţilor. Nu întâmplător este pusă între nişte popoare antagonice, care se resping pe undeva unele pe altele. România are un extraordinar rol de polarizare, de limpezire a lucrurilor, de pacificare. […] Aşadar, luaţi ce-i bun de la toţi şi nu uitaţi că Dumnezeu a pus ţara aceasta, ca un arbitru, ca un spaţiu de echilibrare (de unde şi echilibrul sufletesc al românilor – n.a.) a tuturor lucrurilor rele din Europa, fie native fie împrumutate. România este o ţară de echilibru. Ea a contat şi contează foarte mult în Balcani şi chiar în centrul Europei, şi nu întâmplător.’’

De aceea sunt convins pe deplin că specificul nostru naţional este echilibrul şi întreaga noastră istorie confirmă pe deplin acest adevăr, pentru că orice formă de extremism (cum a fost cel de stânga, comunist şi adus odată cu tancurile sovietice) nu a avut aderenţă în rândul românilor. În 1944, deşi mişcarea comunistă s-a născut la noi, la câţiva ani după revoluţia din 1917, existau doar circa 800 de membri în toată ţara!… Dacă Emil Cioran sublinia ideea că echilibrul nostru provenea dintr-o resemnare condamnabilă, eu cred mai degrabă că această trăsătură care ne face cinste, este de fapt nativă şi are o anumită legătură cu istoria noastră, cu poziţia noastră geografică şi chiar cu relieful variat şi superb (cum remarca şi criticul Theodor Codreanu). Însă influenţa cea mai mare a avut-o religia noastră ortodoxă, centrată pe iubirea aproapelui şi pe cumpătarea vieţii noastre (simţ al măsurii şi semn al înţelepciunii). În acest sens, marele teolog român – Dumitru Stăniloae – preciza:

“Noi nu suntem nici unilateral raţionalişti ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influenţat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice şi africane de un panteism şi mai total prin religiile lor impersonaliste, ci unim luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină, prezentă în toate şi care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unităţii de comuniune pe care îl trăim. […] Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei. Lipsa de echilibru, purtând existenţa din extremă în extremă, e păgubitoare acesteia, manifestările neechilibrate sunt bolnăvicioase şi producătoare de dezordine sau de boală sufletească. […] Când o pornire unilaterală ia stăpânire asupra lui, aceasta se numeşte patimă. Iar omul respectiv a devenit pătimaş, adică a slăbit în calitatea lui de subiect suveran peste actele sale .’’

Luînd în considerare toate acestea, putem constata că filosofia noastră de viaţă, spiritualitatea şi cultura română, constituie o sinteză monumentală a altor culturi şi pot reprezenta o adevărată punte de legătură între Occident şi Orient. Însăşi filosofia lui Eminescu (cel care reprezintă în opinia d-lui Theodor Codreanu arheul românesc şi geniul creator al poporului român) este un exemplu în acest sens. Prin urmare, cred că misiunea istorică a României este tocmai aceea de a concilia Vestul cu Estul în plan spiritual, datorită zestrei primite de la înaintaşii noştri, care au ţinut să ne lase o moştenire de valoare şi durabilă.

Aş mai adăuga în treacăt şi alte calităţi ale românului: inteligenţa nativă, capacitatea lui de adaptare la diverse situaţii, omenia sa proverbială, spiritul său deschis şi comunicativ, toleranţa faţă de alte etnii, umorul său de “calitate’’. Apoi, aproape toţi românii sunt creştini ortodocşi. Părintele Dumitru Stăniloae şi nu puţini alţi oameni de cultură, au remarcat legătura intrinsecă dintre psihologia poporului român şi spiritualitatea lui profund creştină şi ortodoxă. Nu o singură dată s-a spus, de pildă, că noi ne-am născut ca popor creştin şi ortodox. Prin urmare, rădăcinile noastre istorice datorează mult ortodoxiei, pe care unul dintre apostolii creştinismului – Sfântul Apostol Andrei (Ocrotitorul României) i-a pus primele temelii durabile pe acest pământ binecuvântat. Dar tot din iubire pentru ţara natală şi oamenii săi, va trebui să menţionez şi defectele noastre mai importante: invidia faţă de alţii şi pasivitatea faţă de tot ce se întâmplă în jur. Din primul cred că derivă chiar discordia romanilor sau «blestemul tracic». Să ne amintim că însăşi Mioriţa, cea mai de seamă baladă românească, cu cele circa 300 de variante de circulaţie, are un subiect tragic: uciderea păstorului moldovean din invidie. Cât priveşte resemnarea lui în faţa destinului, de care s-a tot pomenit, eu cred mai degrabă că se face o confuzie. Cuvintele sale: ,,de va fi să mor’’ ar trebui interpretate în sensul, că el se supune oricum voinţei lui Dumnezeu şi nu îi este teamă de moarte. El nu este resemnat şi nu renunţă la luptă, ca orice creştin adevărat. Pasivitatea românului de astăzi se datorează în fapt celor 50 de ani de comunism, care şi-au pus o puternică amprentă asupra voinţei sale. Apoi, i s-a inoculat şi i se inoculează şi astăzi, de către mass-media actuală, această indiferenţă şi convingerea că el nu poate face nimic, pentru a schimba ceva.

Defectele de mai sus le întâlnim la mulţi români, chiar şi peste hotare (mai ales când renunţă la atributul său de român, la limba sa, de care îi este ruşine…). Ele pot fi depăşite sau atenuate printr-o credinţă puternică în valorile creştine şi prin iubirea lui Dumnezeu. Avem nevoie de unitate şi nu pot să nu-mi aduc aminte de ceea ce mărturisea un preot, şi anume că ,,valorile materiale ne dezbină, în timp ce valorile spirituale ne unesc’’. De altfel, creştinismul adevărat înfierează asemenea defecte precum invidia şi inerţia sau lipsa faptelor creştineşti şi recomandă mereu lupta împotriva patimilor proprii sau colective, spre slava lui Dumnezeu. Mai trebuie să descoperim şi alte defecte, pe care avem datoria să le excludem din viaţa noastră: simţul atrofiat al libertăţii şi conştiinţei (inoculat de comunism); respingerea ideii de sacrificiu în beneficiul comunităţii; autodenigrarea devenită sport naţional; inconsecvenţa în tot ceea ce facem ori gândim; neseriozitatea în lucruri importante; predispoziţia de imitare şi cosmopolitism; iar lista poate continua.

Avem de asemenea obligaţia de a nu ne pierde nădejdea sau optimismul. Credinţa în Dumnezeu şi contactul cu istoria înaintaşilor au darul să menţină această încredere. E necesar prin urmare, să ne împrospătăm amintirea, din când în când, cu marile pilde ale unor cunoscuţi patrioţi români. Să ne aducem aminte de agonia lui Eminescu, care fiind viu şi sănătos a fost ţinut departe de presă şi chiar întreţinut de duşmanii săi cinici (francmasoni), între anii 1883-1889. Dacă ei l-ar fi ucis repede, cum s-a intenţionat la început, prin otrăvirea lui, Eminescu ar fi ajuns un erou naţional. Dar, prin denigrarea şi anihilarea lui, treptată şi sadică, s-a evitat acest lucru, întreţinându-se mitul nebuniei lui vreme de multe decenii.

Ba chiar am putea să ne aducem aminte de un alt strigăt de protest, cel al lui Cicero, vestitul orator şi filosof roman, care îngrozit de complicităţile care au făcut posibilă o conjuraţie politică ca aceea pusă la cale de Catilina, împotriva senatului roman, sau care altădată referindu-se la lăcomia pretorului Siciliei (Verres), care a jefuit monumentele de podoabele lor preţioase, a răbufnit în exclamaţia: ,,O, TEMPORA! O, MORES!’’ (O, timpuri! O, moravuri!). Cineva, declara cândva răspicat astfel: ,,…cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi învins niciodată’’. Şi istoria i-a dat dreptate. Lupta în slujba unei cauze nobile şi drepte, cum este cea a interesului naţional, este binevenită oricând şi este cerută mai ales astăzi de noua teribilă încercare şi provocare a globalizării. Aş vrea să le pot transmite şi un mesaj de încredere în viitor tinerilor, celor care perspectivele actuale nu le surâd deloc, exprimat în câteva versuri simple şi înălţătoare în acelaşi timp, dintr-un şlagăr românesc:

“Să-nvăţăm să fim mai buni, mai curaţi;

Să-nvăţăm să fim mai tari, mai bărbaţi;

Să-nvăţăm să luăm din viaţă ce-i bun şi-adevărat;

Să-nvăţăm alături să fim;

Să-nvăţăm mai mult să iubim;

Şi o speranţă lumii noi să-i dăruim…’’

Iar celor mai vârstnici, aş vrea să le reîmprospătez memoria cu doar câteva, dar poate cele mai impresionante versuri, scrise la noi şi transpuse magistral în limbajul cântecului de trubadurul durerilor şi aspiraţiilor noastre, dl. Tudor Gheorghe:

“ACOLO ESTE ŢARA MEA

ŞI NEAMUL MEU CEL ROMÂNESC .

ACOLO EU SĂ MOR AŞ VREA ,

ACOLO VREAU EU SĂ TRĂIESC …’’

De Radu Iacoboaie – Ziarul Natiunea