Dilemele politicii externe romanesti

Elitele politice romanesti au exprimat, in decursul timpului, optiuni diverse in ceea ce priveste orientarea politicii externe. Unii voiau o orientare spre Poarta otomana, altii spre Imperiul rus, altii spre monarhia austro-ungara.

Mai tarziu, au fost exprimate preferinte pentru relatii stranse cu Franta sau cu Anglia sau cu Germania. Mai recent, pentru relatii speciale cu SUA. Intr-un fel, era inevitabil, ca, in efortul de supravietuire, Romania sa incerce sa „navigheze” printre conflictele dintre marile puteri. Oamenii politici romani au juca, de aceea, roluri complementare, in situatii internationale complicate. Ma gandesc, de exemplu, la Marghiloman si la Bratianu in timpul primului razboi mondial sau la felul in care Regele Mihai si liderii politici din din Romania au incercat sa se pozitioneze in functia de evolutia militara de pe frontul de lupta germano-sovietic.

Revin la Jurnalul lui Gafencu (volumul II, perioada iulie 1943-ianuareie 1944). Eforturile de pregatire a iesirii din razboi fara riscul ocuparii tarii de catre trupele germane erau prioritare. Dar, in acelasi timp, existau numeroase semne de intrebare, legate de de faptul ca preferintele de a negocia cu anglo-americanii se loveau de intelegerea dintre acestia si sovietici de a nu accepta discutii separate. Gafencu, la Geneva, urmarea toate aceste eforturi si le prezinta in Jurnalul lui. In esenta, butada lui Killinger, ambasadorul Germaniei, in discutia cu directorul de cabinet al lui Ion Antonescu, este relevanta: „Eu stiu ce doresc romanii – ca noi sa-i batem pe rusi si anglo-saxonii sa ne bata pe noi”.

Gafencu insa, dupa experienta sa de ambasador la Moscova (1940-1941), este mai nuantat: „Politica lumii se desfasoara nu dupa cum vrem noi si nu dupa cum hotaram, ci urmand indemnurile si jocul unor forte pe care numai un orb nu le poate vedea astazi. Cand ni se vor deschide ochii? Cand vom incepe sa pricepem?

Cei mai indemanatici dintre diplomatii nostri…intrebuinteaza cu orice pret gogorita rasuflata a „barierei” impotriva primejdiei slave pe care o reprezentam, fara a-si da seama ca daca ne incapatanam in adevar sa ne mentinem in aceasta atitudine de „bariera” (si nu privim evenimentele cu o mai mladioasa intelegere), vom fi distrusi pentru vecii vecilor”(p.224)

Nu stiu insa cum ar fi comentat Gafencu, astazi, agresiunea Rusiei asupra Ucrainei…

Articolul „Invatamintele istoriei” reprezinta raspunsul lui Gafencu la un amplu articol al lui Pamfil Seicaru, din 1951, intitulat „Politica aistorica”. Seicaru analiza politica externa a Romaniei in perioada premergatoare ultimatumului sovietic din 1940, criticandu-l si pe Gafencu, pentru pozitia sa de la Externe.

Textul figureaza intr-un volum cuprinzand articole, discursuri si interviuri din presa exilului, publicat de Institutul pentru memoria exilului romanesc.

Raspunsul lui Gafencu a aparut in 1952. El subliniaza, de la inceput, ca judecarea trecutului apropiat cere „insusiri deosebite de nepartinire si de probitate sufleteasca” si ca cine se intoarce din drum, apasat de necazuri vechi si nepotolite si intinde spre trecut un deget acuzator, nu izbuteste de cele mai multe ori sa dea la iveala decat neastamparul acelor fantome care tulbura propria sa constiinta.

In esenta, fostul ministru de externe explica de ce au fost acceptate de catre Romania garantiile franco-engleze, intr-un moment in care exista inca speranta opririi razboiului. „Apararea in comun a unor interese comune… e o metoda de politica externa care nu poate face minuni dar care e totusi cea mai potrivita ca sa ocroteasca ‘siguranta’ unei tari. Straduintele lui Titulescu, atat de crunt batjocorite azi de unii amatori de gandire politica, au dat gres fiindca in sprijinul unei idei juste nu au fost stranse din vreme fortele trebuincioase. Niumeni insa nu a fost in stare sa propuna o idee mai buna…”

Cred totusi ca si analiza lui Pamfil Seicaru merita citita cu atentie.

Adrian Năstase