Document istoric: Vatra Românească și Holocaustul inventat

POZIŢIA NAŢIONALIŞTILOR ROMÂNI

COMUNICAT

Uniunea Vatra Românească, Liga pentru Combaterea Anti–Românismului LICAR, Uniunea Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie ’89, Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi şi Luptători Anticomunişti şi Fundaţia George Manu îşi exprimă dezacordul total faţă de amestecul inadecvat şi inoportun al Guvernului României în chestiuni care privesc istoria Neamului Românesc şi dreptul nostru, al românilor, la o imagine publică corectă, conformă adevărului, nedeformată de interesele conjuncturale ale unor cercuri politice, oricât ar fi de influente aceste cercuri în planul vieţii internaţionale. Noi, românii, nu avem nici un motiv să ne prezentăm scuze ori să ne cerem iertare de la vreun stat, popor sau seminţie pentru prestaţia în istorie a părinţilor noştri, a înaintaşilor noştri. Dimpotrivă, alţii se cuvine să prezinte asemenea cereri, dinaintea bunului Dumnezeu şi a Neamului Românesc.

Faptul că unii evrei, pentru care recunoştinţa este o povară prea grea, încearcă azi să inventeze răspunderea şi vinovăţia românilor, a guvernanţilor români, pentru viaţa a sute de mii de evrei ucişi în aşa zisul “holocaust din Transnistria”, ne este bine cunoscut ca un subiect asupra căruia alţi evrei, evreii cei mai respectabili şi mai responsabili, s–au pronunţat deja demult, în modul cel mai categoric cu putinţă, apreciind cu omenească recunoştinţă comportamentul tolerant şi omenos al românilor în acei ani atât de grei ai celui de–al doilea război mondial, ani în care omenia românească nu s–a dezminţit de fel, decât cel mult prin acte izolate ale unor indivizi iresponsabili, cu totul nereprezentativi pentru societatea românească, pentru români, în general.

Cităm în acest sens mărturiile unor autentice personalităţi evreieşti, ca MOSHE CARMILLY WEINBERGER, rabin şef al Clujului în anii războiului : „În mod incontestabil, în spaţiul Europei Centrale şi sud–estice a existat o singură posibilitate pentru evrei de a ieşi din cercul de foc al teroarei naziste, o singură speranţă de a se salva. Refugiaţii evrei ajunşi în România din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – în anii cumplitelor masacre – aveau şansa de a pleca din porturile româneşti spre Palestina. Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s–ar analiza cele petrecute cu evreii în România, din punct de vedere politic, internaţional etc…, rămâne un lucru care nu se poate nega : faptul că atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţii evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale. Veneau evreii din Varşovia strivită sub bombardamente, din Austria, din Cehoslovacia, veneau şi evreii din Ungaria. (…) Ion Antonescu a trebuit să publice, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii care treceau graniţa clandestin erau condamnaţi la moarte, ca şi cei care le ofereau adăpost. În legătură cu acest decret, trebuie să menţionez că nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasă a frontierei României, în perioada mai–septembrie 1944. (…) Ungaria a asasinat 80 % din evreii săi, pe care i–a trimis în camerele de gazare de la Auschwitz–Maidanek, în timp ce România a vrut să salveze ceea ce se mai putea salva şi a aruncat colacul de salvare celor ce se aflau în pericolul de a se îneca. Hitler a pierdut războiul ; evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi ; lumea şi–a pierdut umanitatea, la fel şi iubirea creştinească a aproapelui. Poporul român s–a străduit în schimb să–şi salveze credinţa în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta (s.n.)” (Declaraţie dată în 1988, publicată în revista “Luceafărul românesc”, Montreal, noiembrie 1997).

NICOLAE MINEI GRÜNBERG, istoric evreu : “În România, Holocaustul nu a avut loc (s.n.) tocmai pentru că, cu foarte puţine şi nesemnificative excepţii, călăii cu zvastică nu numai că nu s–au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie iniţiativă, dar s–au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicităţi, cu caracter privat sau oficial, pentru organizarea deportărilor sau a altor acţiuni de genocid (…) Deportările dincolo de Nistru, efectuate de autorităţile antonesciene, nu au avut drept scop, fie el mărturisit sau ascuns, exterminarea celor în cauză. Pieirea unui număr dintre ei are trei cauze principale : abuzurile comise de anumiţi reprezentanţi ai autorităţilor care au delapidat fondurile alocate pentru achiziţia de alimente (Nota noastră – este vorba şi de delapidări făcute de fruntaşi evrei care au dijmuit fondurile venite de la Joint şi de la alte organisme evreieşti din străinătate) ; excesele criminale ale unor elemente degenerate din organele de pază şi supraveghere;intervenţia asasinilor nazişti organizaţi în Einsatzkommando–uri, care, în plină retragere pe frontul de est, au pătruns cu forţa în lagăre, exterminând pe deţinuţi. Victimele din această categorie reprezentau un multiplu important al totalului celorlalte două : Râbniţa, de pildă, a fost înecată în sânge de hitlerişti, numai doi deportaţi scăpând cu viaţă. Dar şi în această privinţă, România înscria, în 1943 şi 1944, un alt fapt unic în analele celui de–al doilea război mondial (s.n.) : readucerea în ţară a tuturor supravieţuitorilor, care s–a operat fără a se ţine seama de furibunda împotrivire a Wermachtului, a SS–ului, a Gestapoului, de imensele riscuri implicate de această încălcare a dispoziţiilor naziste, de dificultăţile de transport şi aprovizionare etc. (…) La procesul acestor bande de experţi ai asasinatelor în massă, Sturmbannführerul Heinz Ohlendof, care comandase Einsatzkommando D „ şi–a asumat personal răspunderea pentru un total de aproximativ 90.000 de victime, printre care şi cele de la Iaşi, în iunie 1941 „(s.n.). La acelaşi proces s–a stabilit în mod incontestabil că „ începând din primele zile ale anului 1941, iniţiativa în acţiunile de exterminare a evreilor a aparţinut pe de–a întregul emisarilor lui Hitler (Richter, Killinger şi alţii) „ (Vezi Prefaţa semnată de Nicolae Minei la cartea Zile însângerate la Iaşi, 28–30 iunie 1941, scrisă de Aurel Kareţki şi Maria Covaci, Editura politică, 1978, pag. 25–26).

În acelaşi sens pledează rapoartele pe care, la vremea respectivă, le–au întocmit Crucea Roşie Internaţională, Ambasada Elveţiei de la Bucureşti şi Nunţiatura Papală din România, în urma unor anchete amănunţite efectuate în Transnistria, în satele şi cartierele în care au fost cazaţi evreii deportaţi (a se vedea mai jos în Anexa 1, Scurt istoric al Holocaustului din România, capitolul Ce spun izvoarele neutre ?). Aceste rapoarte nu consemnează nici un motiv pentru care să dai crezare tezei că evreii deportaţi în Transnistria au fost supuşi unui regim de exterminare. Din acest punct de vedere, respectul pentru adevăr ne impune să reconsiderăm întru totul activitatea lui GEORGE ALEXIANU, guvernatorul Transnistriei, ca pe un capitol glorios din Istoria Omeniei Româneşti !
Despre profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei în perioada 1941–1944, rabinul şef al Genevei, ALEXANDRU ŞAFRAN, fost mare rabin al evreilor din România în perioada 1939–1945, a declarat sub semnătură proprie cu ocazia vizitei făcute în România în 1995 : “În întreaga lui viaţă şi activitate profesională, şi mai ales în perioada neagră a războiului, George Alexianu a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitatea evreiască din România. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga–i suferinţă să–i fie izbăvită”.

De asemenea, trebuie precizat şi subliniat faptul că în Transnistria au fost deportaţi nu numai evrei, ci şi români şi ţigani, cei deportaţi fiind astfel pedepsiţi de regimul Antonescu pentru sentimentele lor pro–sovietice, pro–comuniste, manifestate public, pentru lipsa de loialitate arătată statului român sau – în cazul ţiganilor, pentru actele de tâlhărie la care s–au dedat în timpul bombardamentelor. Regimul de deportare urmărea să–i izoleze pe cei deportaţi şi să–i lipsească de posibilitatea de a se deda la acte de subminare a statului român. Pe scurt, evreii deportaţi în Transnistria au fost comunişti, au fost persoane care, din diverse motive, erau suspectate ca lipsite de loialitate, oricând capabile să se dedea la acte de subminare a efortului de război. Pe asemenea indivizi, deseori regimul de deportare i–a protejat de furia şi resentimentele populaţiei care nu putea accepta actele de trădare a Patriei săvârşite de mulţi dintre evreii deportaţi în Transnistria.
Practica comasării în lagăre de concentrare în timp de război a persoanelor indezirabile, neloiale, nedisciplinate, necooperante cu autorităţile a fost extrem de răspândită în al II–lea război mondial, atât într–o tabără (a Axei, să zicem), cât şi în cealaltă (a Puterilor Aliate). Lucru cert este că regimul de viaţă la care au fost supuşi cei deportaţi în Transnistria a fost mult mai tolerant şi mai acceptabil decât regimul de viaţă din celelalte lagăre de concentrare care au funcţionat în timpul celui de–al doilea război mondial, organizate fie de germani, fie de aliaţii anglo–americani sau ruşi. Autorităţile româneşti ar putea fi acuzate de omor (din culpă sau din neglijenţă) şi de tratamente inumane numai prin comparaţie cu regimul la care au fost supuşi, bunăoară, japonezii în lagărele de concentrare din SUA sau românii înşişi, deportaţi din Basarabia şi Bucovina în Siberia sovietică. Printr–o asemenea comparaţie credem că s–ar impune concluzia pe care au tras–o şi anchetele internaţionale efectuate la vremea aceea în Transnistria, inclusiv de către Crucea Roşie Internaţională, precum că Guvernul României a dovedit moderaţie şi spirit umanitar.

Este trist să constaţi că în loc să–şi exprime cinstit recunoştinţa faţă de români şi faţă de guvernanţii României, anumite cercuri evreieşti, pe care nu le putem considera reprezentative pentru neamul lui Israel, risipesc eforturi şi fonduri însemnate pentru a răspândi în lume, inclusiv prin Muzeul Holocaustului de la Washington, minciuna despre sutele de mii de evrei care ar fi murit din pricina regimului de exterminare aplicat de români evreilor din Basarabia şi Bucovina.
Dimpotrivă, istoria consemnează, în mod indubitabil, acte grave de trădare şi neloialitate ale unor evrei din Basarabia şi Bucovina, nu puţini, care, îndoctrinaţi de propaganda bolşevică, aşteptau ca pe o izbăvire ocupaţia sovietică. Mulţi evrei, deportaţi de sovietici în Siberia, abia acolo s–au vindecat de ideile lor comuniste. Din păcate, azi, Muzeul Holocaustului de la Washington evită să înregistreze victimele făcute printre evrei de urmaşii celor care au inventat însuşi cuvântul pogrom ! Există o mulţime de atestări şi documente privind felul criminal în care s–au comportat sovieticii cu evreii, inclusiv la Auschwitz în 1945, când trupele sovietice au eliberat lagărul de exterminare şi mulţi evrei, în loc să fie externaţi, s–au trezit strămutaţi în alte lagăre, în Gulagul sovietic, unde li s–a pierdut şi urma. Cu toate acestea, atunci când se face “inventarul” crimelor antievreieşti, la Muzeul Holocaustului de la Washington şi în alte înscrisuri evreieşti oficiale, “contribuţia” sovietică la dimensiunile suferinţei evreieşti este trecută sub tăcere !

Avem toate motivele să credem că evreii din Basarabia şi Bucovina, dispăruţi în abisurile Uniunii Sovietice, sunt azi contabilizaţi, cu un ruşinos oportunism, în “palmaresul” românilor, spre a nu indispune marea şi puternica Uniune Sovietică. Laşitatea acestei contabilităţi ni se pare cu totul dezgustătoare. Se pare că este vorba şi de un şantaj al Moscovei, care în 1945 a pus mâna pe întreaga arhivă a Auschwitz–ului şi–i ameninţă pe evrei cu publicarea acestei arhive. Se pare că arhiva de la Auschwitz nu confirmă întru totul teza uciderii a 6 milioane de evrei.

Cu intenţia de a lămuri lucrurile în această problemă atât de dureroasă şi de primejdioasă pentru români, dar şi pentru spiritul adevărului în al cărui respect deplin trebuie concepută şi dusă viaţa politică internaţională, noi, Uniunea Vatra Românească –Bucureşti şi Liga pentru Combaterea Anti–Românismului, am organizat anul trecut, în 14–16 iunie la Bucureşti, un simpozion internaţional pe tema Holocaust în România ?

Am invitat la această discuţie Comunitatea evreiască din România, Ambasada Israelului, celelalte ambasade din Bucureşti, Preşidenţia României, Ministerul Educaţiei Naţionale, Senatul României. Au fost susţinute 40 de comunicări ştiinţifice, de către români din ţară şi străinătate, veterani de război, luptători anti–comunişti, foşti deţinuţi politici, foşti activişti PCR, profesori, scriitori, istorici, tineri şi vârstnici. În unanimitate, aceştia au susţinut şi în mare măsură au demonstrat că în România nu s–au produs împotriva evreilor decât incidente izolate, de cele mai multe ori cu caracter de represalii, ca răspuns vindicativ la fapte şi gesturi criminale ale unor evrei comunişti iresponsabili (Iaşi – iunie 1941 şi Odesa – octombrie 1941).

La simpozionul Holocaust în România ? s–au precizat însă şi două principii, două idei care merită să capete o circulaţie cât mai mare în conştiinţa publică :
1.) Acuzaţia, formulată de câţiva evrei şi români iresponsabili, precum că în România s–ar fi produs un genocid anti–evreiesc, un holocaust, este o acuzaţie uşor de respins între oameni serioşi, de bună credinţă, căci lipsesc şi documentele, dar şi probele materiale pe care le–ar fi produs hecatomba a sute de mii de persoane. Din păcate, uşurinţa cu care poate fi respinsă teza acestui holocaust în România este de natură să se constituie într–un argument pentru cei care, la fel de iresponsabili ca un Radu Ioanid sau Răzvan Teodorescu, neagă producerea sub controlul autorităţilor germane a Holocaustului anti–evreiesc din anii 1939–1945. A nega Holocaustul din România nu înseamnă, prin deducţie logică, să negi şi Holocaustul de care se fac vinovaţi guvernanţii Germaniei hitleriste. Dar a susţine că în România s–a produs un holocaust anti–evreiesc este o teză atât de şubredă, de netemeinică, încât această teză şi mai ales respingerea ei are ca efect, nescontat şi nedorit de noi, să compromită credibilitatea, în general, a unui holocaust anti–evreiesc petrecut în anii celui de–al doilea război mondial. Atragem astfel atenţia asupra primejdiei ca odată cu respingerea, perfect îndreptăţită, a holocaustului din România, să nu se producă în opinia publică şi o descalificare subiectivă, emoţională, a argumentelor şi probelor pe care se bazează teza Holocaustului provocat de Germania hitleristă. Vrem adică să spunem că, pe termen lung, teza holocaustului din România este o teză anti–semită, care deserveşte interesele reale ale evreimii, care subminează valoarea morală a suferinţelor îndurate de victimele Holocaustului. O teză care va ridica între români şi evrei o prăpastie extrem de păgubitoare şi pentru unii, şi pentru alţii.

2.) Constituie o crimă împotriva umanităţii dacă omori şi un singur om pentru “vina” de a fi evreu, ţigan sau armean etc. Dar tot crimă împotriva umanităţii este şi să acuzi de crimă împotriva umanităţii, de genocid, oameni şi popoare nevinovate. Considerăm a fi o practică dintre cele mai infame să pui în seama unui om nevinovat o crimă despre care ştii că nu s–a produs sau pe care ştii că nu acel om a săvârşit–o. O asemenea faptă este mai abjectă decât însăşi crima invocată ! Şi credem că aceasta este şi vinovăţia cu care îşi încarcă conştiinţa cei care susţin că românii au pricinuit moartea a sute de mii de evrei ! Această infamă calomnie şi–o însuşesc acum şi guvernanţii noştri, prin ordonanţa de urgenţă pe care au dat–o, făcându–se de ruşine şi ocară ! Cu alte cuvinte, susţinătorii tezei unui holocaust anti–evreiesc făptuit de români ne oferă ocazia întristătoare de a constata că poate exista ceva mai criminal decât genocidul şi holocaustul însuşi : acuzaţia de genocid pe care o aduc poporului român indivizi care ştiu bine că românii nu s–au dedat niciodată, nici ei, nici conducătorii lor, la o crimă atât de odioasă !

Suntem contrariaţi să vedem că liderii comunităţii evreieşti nu–şi dau seama că însăşi consistenţa şi gravitatea acuzaţiei de holocaust scade şi se diluează de fiecare dată când ne este dat să constatăm cum se joacă unii cu cifrele holocaustului, umflânduîn perfectă cunoştinţă de falsul comis. Aşa se face, bunăoară, că evreii ucişi în pogromul de la Iaşi, în iunie 1941, ajung să fie puşi când în seama germanilor (la procesele de la Cernăuţi şi Tel Aviv), când în seama românilor (la procesul de la Bucureşti), în funcţie de interesele acuzatorului. A exagera cu bună ştiinţă cifra evreilor ucişi în holocaust trebuie considerată o crimă întru totul comparabilă cu însăşi crima de genocid, cu holocaustul însuşi.

În consecinţa celor discutate la simpozionul Holocaust în România ?, participanţii au agreat de principiu proiectul unei legi care să–i apere pe români de defăimarea prin acuzaţii de genocid lipsite de orice temei.

Indiferent de ce se va întâmpla cu proiectul nostru de lege şi chiar dacă Parlamentul României va legifera ordonanţa prin care Guvernul României acceptă fără nici o verificare temeinică acuzaţia de holocaust adusă regimului Ion Antonescu şi, implicit, poporului român, semnatarii prezentului comunicat declară în mod solemn că îşi vor continua eforturile pentru aflarea şi impunerea adevărului cu privirea la istoria Neamului Românesc, obiectiv înscris în Statutul de funcţionare al acestor organizaţii non–guvernamentale. Ştim bine că există interese, nu ale evreimii, ci ale unor evrei sperjuri, declasaţi din condiţia de minimă umanitate şi evreitate, precum şi ale unor cercuri ne–evreieşti, acestea propriu–zis revizioniste, pentru a include România pe lista ţărilor şi popoarelor vinovate de genocid. Ştim bine cui şi de ce nu le convine să consemneze adevărul, faptul excepţional că România nu a participat la genocidul anti–evreiesc, că românii, în general, pe tot parcursul istoriei lor, niciodată nu şi–au pierdut omenia şi toleranţa creştinească faţă de celelalte rase şi religii.

Îi avem astfel în vedere pe strategii iredentismului maghiar, care întotdeauna au colaborat de minune cu evreii cominternişti împotriva intereselor româneşti cele mai legitime şi mai fireşti. În condiţiile în care, pentru cunoscători, diferenţa specifică şi netă dintre români şi unguri o face, în modul explicit comportamentul atât de diferit al celor două popoare faţă de evreii rămaşi lipsiţi de orice apărare în anii celui de al doilea război mondial, cercurile maghiare antiromâneşti sunt cele mai doritoare şi mai interesate ca minciuna, falsul, diversiunea numită „holocaustul antievreiesc din România“ să capete circulaţie şi notorietate internaţională, să capete crezare ! Aceste cercuri sunt principalii beneficiari ai minciunii cu privire la sutele de mii de evrei căzuţi victime ale unui antisemitism românesc inventat.

Cunoaştem, de asemenea, că între statul român şi statul israelian există câteva înţelegeri mai mult sau mai puţin secrete, printre care, se pare, şi înţelegerea privind acordarea de refugiu în România unui număr de circa 300.000 de evrei din Israel în cazul unei evoluţii catastrofale a situaţiei din Orientul Mijlociu. Organizaţiile noastre sunt întru totul de acord cu o asemenea convenţie, care s–ar înscrie într–o tradiţie binecunoscută a omeniei româneşti. Dar considerăm că un asemenea gest românesc este incompatibil cu nepăsarea pe care evreii cinstiţi, serioşi, inclusiv guvernanţii Israelului, o arată faţă de minciunile pe care unii evrei le propagă cu privire la o pretinsă implicare a românilor în producerea şi chiar declanşarea Holocaustului. Se pare că unii mizează pe un calcul psihologic, închipuindu–şi că prin culpabilizarea românilor vor obţine un preţ “mai mic” pentru refugiul solicitat. Trebuie spus că un asemenea calcul nu este numai dezonorant, dar este şi greşit, eronat, căci abia în felul acesta, adică prin inventarea unor crime inexistente sau, în cel mai “bun” caz, de alţii săvârşite, nu de români, partizanii holocaustului din România riscă să deterioreze irevocabil relaţiile dintre români şi evrei, dintre România şi Israel.

*

Întrucât acuzaţia de producere a unui holocaust anti–evreiesc în România invocă mereu numele legionarilor şi al mareşalului Ion Antonescu, vom semnala, ca exemplificare, câteva fapte mai puţin cunoscute, practic ascunse cu bună ştiinţă (şi rea credinţă) de calomniatorii poporului român.

Despre legionari, faptul că :
– textul literar, probabil cel mai generos şi mai tolerant faţă de evrei din toată literatura lumii, piesa Take, Ianke şi Kadîr, este opera unui legionar : Victor Ion Popa ;
– sub guvernarea legionară, prin strădania poetului ministru Radu Gyr, şi el legionar, s–a înfiinţat în Bucureşti Teatrul Evreiesc, în limba idiş, instituţie fără pereche în toată Europa ;
– invitaţi să participe în Germania, în 1936, la un congres mondial al partidelor anti–semite, legionarii au declinat această onoare deoarece nu se considerau a fi anti–semiţi ;
– sub guvernarea legionară au fost abrogate o parte din legile anti–semite, cu caracter rasial, pe care regele Carol al II–lea le introdusese sub presiunea “comunităţii europene” de atunci, legi practic niciodată puse integral în funcţiune pe pământul românesc.

Despre mareşalul Ion Antonescu, declaraţia dată în 1955 de WILHELM FILDERMAN, fost preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti în anii ’40 :
“Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte a Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Broadway at 71 St, declar următoarele :
„ (…) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor–nazişti (s.n.). Trebuie să subliniez că populaţia română nu este antisemită, iar vexaţiile de care au suferit evreii au fost opera naziştilor germani şi a Gărzii de Fier. Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple :
· Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina ;
· El a dat paşapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol ;
· Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându–le să pară pierdute, le–a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menţionez acestea pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi–a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică”.
Acest text, numit de unii Testamentul lui Filderman, este ocultat, ascuns, ignorat şi trecut sub tăcere de toţi aşa–zişii “istorici ai holocaustului”, care şi–au făcut o profesie din a susţine teza holocaustului din România, impunând–o pe principiul “crede şi nu cerceta ! ”

Aceşti “istorici” refuză sistematic să ia în discuţie tezele, documentele şi sursele care intră în contrazicere cu afirmaţiile domniilor lor. Din aceleaşi motive sunt ascunse Memoriile lui Wilhelm Filderman, pe care legatarii testamentari ai marelui evreu au intenţionat să le publice în România, dar au fost împiedicaţi, spre a nu se afla adevărul despre felul cum au trăit evreii în România guvernată de Mareşalul Ion Antonescu, despre adevăratele relaţii, excelente în acele condiţii, dintre guvernarea mareşalului Ion Antonescu şi comunitatea evreilor din România.
Numai bunele relaţii dintre Comunitatea Evreiască şi regimul Ion Antonescu explică, bunăoară, împrejurarea excepţională prin elocvenţa ei, altminteri inexplicabilă, că în vara anului 1944, confruntaţi cu perspectiva invaziei sovietice, guvernanţii români, prin Mihai Antonescu, au făcut apel la patriotismul evreilor din România, considerând că “în schimbul tratamentului de care evreii din România s–au bucurat sub regimul Antonescu, evreimea mondială are acum îndatorirea să intervină pe lângă cercurile anglo–americane ca să nu se instaureze în România un regim comunist”. Această cerere a formulat–o Mihai Antonescu într–o discuţie secretă cu Mişu Benvenisti, liderul evreilor sionişti din România, căruia i–a propus să plece în străinătate şi, prin instituţiile evreimii mondiale, să facă loby pe lângă guvernele SUA şi al Angliei pentru a–i convinge să debarce în România, înaintea ruşilor sau odată cu aceştia, pentru a împiedica sovietizarea României. Iar Mişu Benvenisti, spre onoarea sa şi a evreilor sionişti, a acceptat această însărcinare patriotică, gest pentru care, ulterior, avea să dea socoteală în faţa anchetatorilor evrei comunişti din structurile Securităţii române ! (Vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate, colecţia “Antievreismul comunist”, vol. I, p. 296).

Ne întrebăm dacă asemenea relaţii între Antonescu şi liderii evrei ar fi fost posibile în condiţiile în care Antonescu ar fi fost un veritabil criminal de război, vinovat el şi guvernul său de uciderea a zeci de mii, a sute de mii de evrei ? Această excelentă colaborare dintre liderii evreimii din România şi guvernul Antonescu i–a deranjat numai pe evreii comunişti !

*

Am înţeles că ordonanţa de urgenţă scoasă pe piaţă de Guvernul României ne–a fost cerută ca o condiţie a intrării în NATO, încercând să se dea astfel o soluţie la “problematica evreiască” pusă pe tapet de negociatorii nord–atlantici. Pentru ştiinţa tuturor, atât a Guvernului român, cât şi a negociatorilor din NATO, facem următoarea precizare : la începutul războiului al II–lea mondial, în România evreii constituiau o comunitate departe de a fi omogenă. Existau, din perspectiva care ne interesează, trei mari categorii de evrei :
1. evreii pământeni, care se simţeau bine în România şi nu excludeau perspectiva integrării lor definitive în rândurile poporului român, printr–o firească şi naturală asimilare (cazul lui N. Steinhardt, Tudor Vianu, Al. Graur ş.a.) ;
2. evreii sionişti, care ţinteau refacerea în Palestina a Israelului şi care se organizau în acest sens, fiind pregătiţi să emigreze în orice clipă (conduşi de A. L. Zissu, Mişu Benvenisti ş.a.) ;
3. evreii comunişti, bolşevici şi cominternişti, cu totul aserviţi Moscovei, care vedeau soluţia problematicii evreieşti în “modelul sovietic”, pentru care principiul luptei de clasă şi al solidarităţii de clasă prevala dinaintea identităţii etnice evreieşti, având drept scop eliminarea elementelor capitaliste evreieşti, a evreilor bogaţi. Evreii comunişti erau adversari ai oricărei emigrări spre Palestina, deoarece curentul acestor emigrări le şubrezea poziţiile deţinute în PCR.
Antonescu şi în general societatea românească a acelor ani, inclusiv legionarii, au făcut deosebire între aceste trei categorii de evrei. Nici evreii pământeni şi nici evreii sionişti nu au avut de suferit de pe urma regimului instaurat de mareşalul Ion Antonescu. Singurii evrei care au fost deportaţi, deportaţi însă ca activişti comunişti, au fost evreii comunişti ! Dimpotrivă, evreii pământeni şi evreii sionişti au colaborat foarte bine cu autorităţile guvernării Ion Antonescu.
Este interesant de remarcat faptul că evreii care şi–au făcut o preocupare, o profesiune chiar, din proclamarea holocaustului anti–semit din România, sunt descendenţii, fiii unor evrei comunişti, cominternişti, complici activi la crimele pe care iudeo–bolşevismul le–a săvârşit în România anilor 1944 – 1964. Adică aceşti activişti ai Holocaustului din România sunt, în toate sensurile posibile, fiii minciunii.
În concluzie, putem spune cu toată certitudinea că holocaustul anti–semit din România, din Transnistria, este o invenţie a comuniştilor, evrei şi români, care nu au acceptat să–i recunoască regimului Antonescu nici un merit istoric. Comuniştii, pe care Ion Antonescu i–a urmărit fără milă şi împotriva cărora a intrat propriu zis în război, au înţeles să–l sancţioneze pe Ion Antonescu şi, în general, pe români, pentru anti–comunismul lor funciar, punând în sarcina lui Antonescu şi a românilor crime inventate, inclusiv crima cea mai odioasă, mai abjectă : genocidul ! Holocaustul ! Revenirea comuniştilor bolşevici şi cominternişti la guvernarea României, după decembrie 1989, culminează azi cu emiterea ordonanţei 31/2002 prin care este pedepsită contestarea în public a holocaustului din România.

Nu întâmplător în fruntea celor care fac propagandă acestui holocaust se află Radu Ioanid, evreu comunist, din părinţi comunişti, secondat de alţi evrei comunişti de calitatea lui Radu F. Alexandru, autor cândva al unor texte literare despre lupta în ilegalitate a comuniştilor (evrei), preamărind aşadar faptele unor români şi evrei aflaţi în solda Moscovei. Aşa se explică faptul că acest Radu Ioanid se dezice cu totul de W. Filderman, ale cărui afirmaţii atât de binevoitoare faţă de români şi de Antonescu îl deranjează, declarându–l pe W. Filderman iresponsabil. Despre W. Filderman, un mare evreu, Louis Marshall, fost preşedinte al marilor organizaţii evreieşti din SUA, afirma că “este unul dintre cei mai mari, dacă nu chiar cel mai mare dintre evreii europeni”. Din păcate, azi, Statele Unite dau crezare unui Radu Ioanid, profesor de marxism–leninism, adică profesor de minciuni, punându–l mai presus de un Louis Marshall sau Wilhelm Filderman.

Grija mare a acestui specialist în dezinformare este să ascundă faţă de vizitatorii Muzeului Holocaustului din Washington faptul, subliniat de Wilhelm Filderman în mai multe rânduri, că “în nici o ţară dominată de nazişti, nu a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti ca în România.”

Ne permitem, în acest context, să sugerăm autorităţilor americane să verifice dacă există vreo legătură de înrudire între acest Radu Ioanid, directorul secţiei române a Muzeului Holocaustului, şi vestiţii în România fraţi Ioanid, ofiţeri de securitate, care, prin anii ’50, au dat o spargere la Banca Naţională Română, filiala Griviţa ! După informaţiile noastre, această legătură ar exista şi, fireşte, ar explica o dată în plus incorectitudinea şi inapetenţa pentru adevăr a lui Radu Ioanid.

Diversiunea practicată de Radu Ioanid şi ceilalţi istorici ai „holocaustului din România”, evrei sau ne–evrei, constă în a–i considera şi discuta pe toţi evreii în bloc, ca o entitate omogenă, nediferenţiată , fie pentru a–i demoniza pe toţi evreii (poziţie tipic anti–semită), fie – cazul lui Radu Ioanid & comp., pentru a–i declara pe toţi evreii nevinovaţi, victime ale celorlalţi, inclusiv pe evreii bolşevici, care au făcut atât de mult rău omenirii în secolul al XX–lea. A spune adevărul despre crimele şi fărădelegile comise de evreii comunişti, împreună cu comuniştii ne–evrei, şi, eventual, a le impune acestora să suporte consecinţele penale ale comportamentului lor înseamnă a te situa nu pe poziţii anti–semite, ci pe poziţia respectului faţă de legi, faţă de valorile etern umane. Înseamnă să fii anti–comunist ! Iar diversiunea la care se pretează secţia română din Muzeul Holocaustului de la Washington, falsul comis sub oblăduirea comunistului Radu Ioanid, constă în a pune semnul egalităţii între anti–comunism şi anti–semitism !

*
Aşadar, noi ne pronunţăm nu pentru contestarea ori afirmarea în public a Holocaustului, ci pentru examinarea în public a tuturor argumentelor, pro şi contra, care au fost şi mai pot fi aduse în această discuţie. Considerăm totodată că teza producerii unui holocaust în România este, cel puţin în momentul de faţă, departe de a fi fost demonstrată. Dimpotrivă, pe seama probelor aflate deocamdată la dosarul cauzei, teza holocaustului poate fi suficient de corect infirmată !

Din păcate , în România acelor ani s–a produs totuşi un holocaust , dar un holocaust anti–românesc , căruia i–au căzut victime (1) românii din Basarabia şi Bucovina (“între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 au fost deportaţi în lagăre un număr de 300.000 de români basarabeni şi bucovineni. Alte surse indică o cifră mult mai ridicată : între 800.000 şi un milion”, după Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, Bucureşti, 1993, p. 20), ca şi (2) românii din Transilvania de Nord–Vest (zeci de mii de români au murit în armata ungară, trimişi în linia întâi a frontului în misiuni militare imposibile, sinucigaşe, alţi români au fost ucişi în casele lor, la Ip, Trăsnea, Moisei şi alte localităţi, lor adăugându–li–se câteva sute de mii de persoane care au fost nevoite să–şi părăsească locuinţele şi să se refugieze), iar după 23 august 1944 holocaustul a cuprins întreaga Ţară : mai întâi (3) cei cca. 200.000 de militari români luaţi prizonieri de ruşi după 23 august şi deportaţi în Rusia, în ciuda faptului că se decretase întoarcerea armelor şi încetarea ostilităţilor faţă de URSS, iar mai apoi şi în principal fiind vorba de (4) sutele de mii de români din toate familiile, îndeosebi tineri intelectuali, care au înfundat puşcăriile comuniste pentru vinovăţia de a nu gândi şi simţi după modelul iudeo–bolşevic. Folosim cuvântul iudeo–bolşevic cu reţinerea cuvenită , dar nu avem altul mai potrivit pentru a sublinia colaborarea extrem de activă şi de vinovată a evreilor comunişti la inventarea, definitivarea şi aplicarea metodelor bolşevice de răspândire prin teroare a ideilor marxist–leniniste în lumea largă şi de reprimare a adversarilor, inclusiv şi îndeosebi în România, unde, alături de români au căzut victime ale holocaustului roşu şi mulţi dintre evreii pământeni sau sionişti.

Despre acest holocaust anti–românesc, atât de real şi de dureros, Ordonanţa nr. 31/2002 nu face însă nici o menţiune, deşi efectele sale sunt şi azi resimţite prin acele sute de mii de maghiari, ruşi şi ucrainieni colonizaţi pe teritorii străvechi româneşti după 1940, pentru a denatura realitatea demografică, şi pe care nimeni azi nu–i invită să se întoarcă în ţinuturile de baştină, pentru a reveni la situaţia, la statu quo de dinaintea pactului criminal Ribbentrop–Molotov, pact a cărui acţiune criminală, antiromânească, este continuată prin Ordonanţa nr. 31/2002.

Acestei ordonanţe şi, în general, guvernanţilor români de azi li se potriveşte întocmai observaţia făcută de dl. BARBUL BRONŞTEIN în 1997, când, în numele evreilor cinstiţi din România, a reacţionat public (vezi Anexa 3) la elucubraţiile senatorilor americani Alfonse D’Amato şi Christofer Smith, care şi–au permis să–i scrie preşedintelui României cerându–i să împiedice declanşarea procesului de reabilitare a celor care au făcut parte din guvernul mareşalului Antonescu : „Am fi aşteptat şi am fi primit cu multă căldură şi înţelegere o intervenţie din partea sus–numiţilor senatori, privind impulsionarea activităţii organelor abilitate, de a face lumină şi a stabili adevărul şi vinovăţiile de rigoare privind represiunea şi genocidul comunist înfăptuit în România în ultima jumătate de veac de nomenclatură roşie.(s.n.) Nimeni din cei ce au trăit în România, înainte şi în timpul războiului, nu mai vrea să accepte teza comunistă (s.n.) a masacrării evreilor în timpul războiului şi cu atât mai mult cifrele aberante care se lansează.(…) Se face cea mai mare greşeală şi nedreptate din istorie (aceea) de a–l socoti pe ION ANTONESCU un om care a dus la pierzanie evreimea din România.”

*

Facem aşadar apel la Parlamentul României să respingă Ordonanţa de urgenţă nr. 31/2002, care nu este altceva decât o declaraţie de supunere necondiţionată a Guvernului României faţă de interesele unor grupări politice anti–româneşti, grupări în care noi nu–i putem recunoaşte pe purtătorii valorilor democraţiei occidentale.

Ne luăm libertatea, garantată de Constituţia României, de a declanşa procesul de promovare în parlament a proiectului de Lege împotriva defăimării statului român prin acuzaţia de genocid. Împotriva defăimării poporului român prin acuzaţia iresponsabilă de holocaust !

Bucureşti, 16 aprilie 2002