Dr. Vasile Astărăstoae: Între democrație și dictatură – studiu de caz: politica privind vaccinările

În articole anterioare, scriam că toate statele au tendința de a limita libertățile cetățenilor și de a evolua fie spre autoritarism, fie spre dictatură. Acolo unde există educație democratică și societate civilă adevărată, aceste tendințe nu găsesc teren fertil. În statele în care societatea nu reacționeaza, autoritarismul este legiferat prin diferite metode și cu motivații care „prind la public”.

Un studiu de caz poate fi politica privind vaccinarile.

De la început trebuie să spun că sunt un adept al vaccinărilor. Al vaccinărilor care și-au dovedit eficiența în decursul timpului și nu a abuzului de vaccinări.

Este un lucru dovedit că politicile de vaccinare au scăzut dramatic incidența unor boli invalidante și potențial letale precum rujeola, poliomielita sau Pertusis. De exemplu, în 1930, în SUA, apăreau 250.000 de cazuri de Pertusis, care produceau 7000 de decese. În prezent, sunt mai puțin de 4000 de cazuri care nu produc decese decât foarte rar.

În același timp însă nu putem face abstracție de faptul că politica de vaccinări este, de fapt, o problemă etică și o confruntare între etica colectivistă și etica individualistă.

Etica bazată pe jurământul lui Hippocrates definește două condiții fundamentale: plasează interesele pacientului deasupra considerațiilor financiare ale terțelor părți și declară interesele pacienților deasupra intereselor colective ale societății și ale statului.

Programele de vaccinare obligatorie permit violarea acestor două condiții și astfel subordonează în mod deliberat relația medic-pacient intereselor statului. Cele mai multe politici de sănătate referitor la vaccinări tind să urmeze o etică colectivistă și utilitaristă, care contrastează semnificativ cu etica individualistă ce ghidează medicină.

Dilemă pentru medici:

Recomand vaccinuri pacienților mei pentru că astfel acționez în interesul lor sau pentru că trebuie să fiu compliant cu politicile statului de vaccinare universală și obligatorie? Cu atât mai mult cu cât nu îl tratez pe acel pacient, ci rezolv o problemă de sănătate publică.

A introduce o lege, care să prevadă sancțiuni împotriva celor care nu se vaccinează, este, de fapt, atitudinea autoritară a statului, care găsește modalitatea cea mai simpla (dar deschizătoare de abuzuri) de a rezolva o problemă nu de sănătate individuală, ci de sănătate colectivă. În acest moment, societatea (inclusiv prietenii mei de pe Facebook) este divizată în două curente ireconciliabile: cei care sunt pro și cei care sunt contra vaccinărilor.

Un liant între cele două curente ar putea fi realizat prin educație, dezbaterea publică a politicilor de vaccinare, cercetări de „piață” asupra atitudinii publice referitoare la epidemii și programe de vaccinare, survey-uri pe scară largă asupra opiniilor și cunoștințelor publicului. Dacă vrem să întindem o punte peste această prăpastie, trebuie să recunoaștem că este decizia persoanei sau a părinților, în cazul copiilor, de a decide dacă se vaccinează, să educăm persoanele despre potențialele consecințe ale vaccinării (nu există niciun medicament și vaccin care să nu aibă și efecte adverse) sau ale lipsei vaccinării (raportul riscuri de efecte adverse / riscurile bolii).

Orice altă soluție nu este altceva decât o limitare a libertăților.