Dughin: Arheomodern

E ceva vreme de când vreau să vă dau materialul de mai jos. L-am tradus acum vreo două luni, dar evenimentele s-au aglomerat şi chiar am uitat de el. L-am găsit întâmplător şi mi-am propus să-i fac loc deoarece, prin intermediul său, veţi avea posibilitatea să înţelegeţi ceva mai bine raporturile de forţe din societatea rusă.

Aş vrea să vă adaug că Dughin nu este nici pe departe un personaj important în zona puterii de la Kremlin. El a fost „ridicat în slăvi” sau calificat drept „ideologul lui Putin” de serviciile secrete occidentale prin intermediul mediei mainstream deoarece oricând e nevoie să arăţi un bau-bau. Iar viziunea imperială euro-asiatică a lui Dughin e numai bună ca sperietoare pentru vestici. Statul profund occidental nu-şi doreşte ca ideile anti-universale ale lui Dughin să ajungă la nivelul societăţii deoarece ar putea stârni numeroase idei şi semne de întrebare. Iată motivul paradoxal pentru care întreaga sa teoria nu prea are ecouri pe la Kremlin, iar citind acest articol veţi înţelege şi de ce. De aceea bietul filosof e mai mult marginalizat în Rusia; acesta e şi motivul pentru care a fost atât de facilă asasinarea Dariei Dughina. Pe Dughin l-a salvat doar întâmplarea, altfel ar fi fost şi el o victimă a teroriştilor anglo-americano-ucraineni.

Atât pe moment. Vă las în compania excelentului său text(în fapt un rezumat al cărţii sale „Arheomodern”) în care identifică perfect structura societăţii ruse şi din care veţi înţelege mult mai bine motivele erorilor care apar în actualul conflict.

Trăim în Rusia în condițiile arheomoderne. Destul de recent, a fost publicată a doua ediție a cărții mele Arheomodern(Археомодерн), unde descriu acest fenomen suficient de detaliat.

Esența sa este că în aceeași societate s-a dezvoltat un model pe două niveluri de interpretare a aproape tuturor fenomenelor și principiilor – în politică, cultură, viața de zi cu zi etc. Miezul poporului rămâne mai degrabă arhaic și continuă să trăiască într-o societate tradițională, în timp ce oficial statul este modern, de esență occidentală. Constituția noastră, organizarea vieții politice și stratul conducător sunt sisteme de modernitate complet liberale copiate din Europa de Vest. Dar toate acestea funcționează într-un mod complet diferit decât în ​​țările Occidentului modern, deoarece sunt interpretate de societatea arhaică în felul său.

Aceasta este ceea ce formează arheomodernul, un sistem în care în exterior totul este destul de modernist, dar în interior este profund arhaic.

În primul rând, acest lucru poate fi văzut în raport cu puterea supremă. Modernul european – cel puțin cu Montesquieu (și în Anglia chiar mai devreme) – și-a propus de multă vreme scopul de a priva autoritățile de orice urmă de sacralitate. Separarea puterilor și rotația constantă a clasei conducătoare servesc exact la asta – la dispersarea centrului cel mai înalt, care ia decizii, între diferite instanțe de conducere care își schimbă în mod regulat componența. Desigur, o astfel de democrație nu și-a atins scopurile nici în Occident, oprind dispersarea puterii la nivelul clasei oligarhice, în cadrul căreia are loc o rotație, din când în când incluzând „sânge nou” – exclusiv compus dintre cei care sunt gata să joace după regulile elitei existente.

Dar în Rusia, oligarhia se dovedește întotdeauna instabilă și face loc autoritarismului și autocrației într-o formă sau alta. Mai mult, acest lucru se întâmplă nu atât din cauza uzurpării puterii supreme de către o singură persoană, cât din cauza cerințelor societății însăși, care în nucleul ei rămâne patriarhală, tradițională și vede în Conducătorul Suprem o figură paternă, aproape mistică.

Până în 1917, o astfel de sacralizare s-a bazat pe teoria Katechonului(a celui care reţine, întârzie) şi împrumutată de ruşi de la Imperiul Bizantin la sfârșitul secolului al XV-lea, formând şablonul Moscova-A Treia Romă. Dar chiar și după 1917, schimbându-se, această tradiție nu a dispărut nicăieri, ci s-a răspândit la noii conducători comuniști – „Monarhii roșii”, ceea ce a dus la un cult aproape „religios” al lui Lenin și la glorificarea personalității lui Stalin.

Cu toată slăbiciunea și dependența lui de oligarhi, chiar și Elțîn a fost un fel de „țar liberal”. Iar odată cu apariția lui Putin și în virtutea reformelor sale patriotice cu adevărat hotărâte și – să remarcăm, complet împotriva voinței sale – principiul autocratic s-a desfășurat în plină forță.

Oamenii îl vor doar pe Putin și pe nimeni altcineva și pentru asta sunt gata să schimbe Constituția și orice altceva. Putin este Conducătorul Suprem, salvatorul Rusiei. Așa îl percepe nucleul arhaic. Și acest lucru este valabil și pentru Operaţiunea Specială din Ucraina(OSU), care se justifică tocmai la nivelul poporului (și la nivelul elitelor provoacă cel puțin nedumerire, dacă nu cumva chiar respingere). Miezul arhaic rămâne monarhic și, cel mai important, este monarhismul de jos. Clasa conducătoare – chiar statul pe care Pușkin l-a numit „singurul european din Rusia” – încearcă să ofere un conținut real unei democrații formale și în exterior destul de moderne (de fapt, să înființeze o oligarhie subordonată puterii mondiale globaliste a elitelor liberale), dar eșuează de fiecare dată.

Cu toate acestea, fațada occidentalizantă și modernistă nu se schimbă, nu se adaptează la voința nucleului arhaic și profund conservator. Rămâne neschimbată, iar elita, același „singur european”, colectivul oligarh-occidental rus, face tot posibilul pentru a păstra această „modernitate” externă, mizând pe faptul că în viitor, sub un conducător slab sau în cazul unor cataclisme, va fi încă posibil să zdrobim complet identitatea ruso-eurasiatică.

În anii 1990, o astfel de încercare a fost făcută cu multă persistență, iar Federația Rusă însăși, care a apărut în 1991 pe ruinele Rusiei Mari (URSS, Imperiul Rus), a fost fondată ca instrument de modernizare și globalizare decisivă. Cu prețul torturii reale și violenței sălbatice împotriva oamenilor – nu numai fizice, ci și spirituale, peste conștiința lor profundă de sine, care rămâne în general neschimbată.

Arheomodernul este o boală, un fel de schizofrenie socială. Una și aceeași societate se realizează într-un mod diametral opus. În exterior și de sus este o democrație liberală modernă în stil occidental, din interior și de jos este o putere mondială cu voința de a reînvia Imperiul, cu un Conducător Suprem sacru în frunte, cu valori tradiționale și profund conservatoare, respingând atitudinile occidentale „progresiste” (LGBT+, ultrafeminism etc.) ca perversiuni. Toate acestea dau naștere unui conflict de interpretări (P. Ricoeur). De aici minciuna totală. Toată lumea minte despre orice. Atât cei care sunt la putere, cât și cei care nu sunt la putere au de-a face cu o mentalitate instabilă dureros distorsionată, care conține, evident, o contradicție de neînlăturat. În același timp, nu se încearcă să armonizeze modernul și arhaicul între ele. Mai degrabă, elitele liberale încearcă din când în când să atace miezul arhaic, dar sunt împiedicate tocmai de puterea supremă, care stă deasupra elitelor, bazându-se pe voința arhaico-monarhistă a poporului. Și tot sistemul arheomodern îngheață din nou.

Din punctul de vedere al elitelor, soluția la problema arheomodernismului nu poate sta decât în ​​„modernizarea”, „progresul” și integrarea Rusiei în Occidentul global. Dar ceea ce este interesant este că arheomodernul rupe uneori chiar și elita convinsă a occidentalizatorilor-modernizatorilor.

Un caz ilustrativ al fostului președinte și ex-premier al Federației Ruse Dmitri Medvedev. În funcții înalte, a rămas un liberal-occidental convins, s-a bazat pe consilieri globaliști, a proclamat modernizarea și democratizarea, a încercat cu prudență să revină în anii 90, a primit sprijin de la globaliștii americani – același Biden și atlantistul Brzezinski, care au făcut lobby activ pentru „al doilea său” mandat. Acum mâzgălește neobosit pe rețelele de socializare postări ultrapatriotice și complet imperiale, pe care cele mai înalte autorități sunt chiar nevoite să le cenzureze. Elitele sunt surprinse: „contul(de socializare n.n.) trebuie să fi fost spart”. Nu, nimic personal – este doar arheomodern.

Desigur, nu se poate exclude calculul politic, strategia. Dar asta nu face decât să confirme diagnosticul: dacă vrei să fii Conducătorul Suprem în Rusia, apelează la miezul arhaic al poporului, la putere puternică și justiție socială. Ori asta ori nimic. Teorema arheomodernă a fost dovedită.

Dar ar trebui să luăm în considerare un alt scenariu, care, din păcate, nu este încă nici măcar în teorie. Toate soluțiile propuse (propuse în mod conștient) la impasul arheomodernului se rezumă la modernizarea sau exploatarea cinică a acestei tragedii mentale, un popor sortit unei false conștiințe de sine.

Totuși, există o altă ieșire: de ce să nu subordonăm elitele liberal occidentalizante – moderniste – oamenilor, arhaicilor? Nu ar trebui să recunoaștem autocrația, patriarhia, un sistem autoritar, nu doar de facto, ci și de jure? Nu trebuie oare Biserica și instituțiile societății tradiționale să fie readuse la pozițiile lor dominante în societate (cu o revigorare cu drepturi depline a tendințelor tocmai tradiționaliste și eliberarea definitivă de liberalismul bisericesc)? Este posibil să se realizeze o revoluție conservatoare la scară largă în epistemologie – știință, educație, iluminism? Nu ar trebui chemate elitele să fie loiale oamenilor și nu principiilor globaliste abstracte? Este posibil să lovim în oligarhie, slăbită, dar încă destul de influentă? Aceasta este și o decizie și mulți politicieni s-au înclinat spre ea, atât în ​​Rusia țaristă, cât și în Rusia sovietică.

La început au fost slavofilii, filozofii religioși ruși, geniile din Epoca de Argint. Ei au văzut și arheomodernismul în Rusia Romanovilor(cel puțin începând cu Petru) și au fundamentat nevoia unei întoarceri la stilul de viață sacral de la Moscova și la originile populare.

În vremea sovietică, această linie a fost apărată de bolșevicii naționali (Ustryalov, Lejnev), iar în exil eurasiaticii au dezvoltat-o.

Apoi s-a propus vindecarea arheomodernului sovietic prin apelarea la elementul rus.

Acest scenariu are astfel o istorie solidă în tradiția culturală autohtonă. La un moment dat, numeroși reprezentanți tocmai ai elitei, nu occidentalizatoare și oligarhice, ci spirituale și suverane, profund patriotice, au trecut de partea poporului. Doar un astfel de conservator, sau mai bine zis, conservator-revoluționar (pur și simplu conservator nu este suficient) ne va asigura victoria în OSU. Arheomodernul trebuie depășit. Și este tocmai în direcția unei restabiliri cu drepturi depline a ordinii sacre – naționale și suverane în același timp.

Dan Diaconu