EI BAGĂ GROAZA ÎN POPULAȚIE! Televiziunile și spitalele calcă în picioare drepturile pacienților

În „episoadele” anterioare am tot dezbătut tema televiziunilor care au acces în spitale, chiar și în secțiile ATI, în timp ce rudele pacienților stau pe la poartă pentru că au accesul restricționat în spital. Am urmărit tot felul de reportaje pe acest subiect și am observat că spitalele au devenit platouri de filmare, fiecare televiziune avea propriile imagini din spitale, reporterii aveau timp să facă relatări din saloanele pacienților (practic pacienții bolnavi au suportat dublele reporterului care vorbea lângă ei), în timp ce putea fi permis accesul unei singure televiziuni iar ceilalți ar fi putut prelua imagini pentru că se spune că medicii și asistentele nu au timp de interviuri din cauza lipsei de timp.

Acestea au fost întrebările puse în postările anterioare:

Cât timp au avut la dispoziție astfel încât operatorul să filmeze detaliile (aparatul, perfuzia, ecusonul medicilor, holurile spitalului etc)?

Când vreo rudă vrea să vorbească cu un medic despre starea unui pacient, de multe ori se răspunde „nu am timp”. Cât timp au avut acești medici și asistente, astfel încât să numere pacienții împreună cu reporterul, să dea informații despre ceea ce fac ei acolo, unde se duc, unde trebuie să meargă și așa mai departe? Vă spun și sunt sigur că și voi treceți prin asta, când sunt foarte ocupat la locul de muncă, nu am timp nici de mers la toaletă dar să mai stau să îi zic reporterului „Acum mă duc în cutare loc, să fac cutare lucru. ” – și încep să povestesc cu lux de amănunte

Dacă vreau și eu să filmez prin spitale, obțin aprobare? Cel mai probabil că nu. De ce? Aș putea pune câteva întrebări incomode. Prima ar fi „Câți vaacinați avem aici?”

De ce reporterii au voie în spitale ca să filmeze, în timp ce rudele celor internați stau pe la porțile spitalelor?

Când anumite fețe bisericești au vizitat bolnavi prin spitale, am văzut comentarii ” A mers episcopul la patul bolnavului ca să își facă imagine. Lăsați bolnavii să își vadă de boală”. Acum întreb și eu: dacă pacienții din spitale abia respiră, tu te duci la el să îl întrebi „de ce nu v-ați imunizat” sau „Cum vă simțiți?” . Fețele bisericești măcar merg la capul bolnavilor să se roage pentru ei. Voi ce faceți util pentru pacienți?

Astăzi voi vorbi despre întrebarea numărul 3: Dacă vreau și eu să filmez prin spitale, obțin aprobare? Cel mai probabil că nu. De ce? Aș putea pune câteva întrebări incomode. Prima ar fi „Câți vaacinați avem aici?”

M-am adresat unui Institut din București care a primit două televiziuni (din ce am vizionat eu până acum): TVR și Realitatea Plus. Inițial am întrebat care sunt condițiile de filmare în spital. Să nu vă gândiți că am primit răspuns ” Știți, totuși este pandemie, accesul în Institut este restricționat, nici rudele pacienților nu au voie în spital” . Am primit acest răspuns: „Buna ziua, Va rugam sa precizati care personal medical doreste sa va ofere interviuri si care sunt temele pe care doriti sa le abordati? Numai bine!” (Textul este copy – paste) După acest răspuns am revenit cu subiectul care mă interesa iar eu îmi propusesem următoarele teme:

-Situația actuală pandemică din spital și ATI
-Statusul tratamentelor (sunt suficiente, se dau antivirale etc)
-Raport internări vs. externări/zi
-Numărul infecțiilor nosocomiale din ultimul an raportat la anii anteriori
-Opinia medicilor și a asistenților din această perioadă (având în vedere că spitalele sunt suprasolicitate) etc .

Cel puțin o temă din cele de mai sus putea fi abordată fără probleme însă Institutul revine cu un nou răspuns:

„Buna ziua, Va multumim pentru interesul acordat, dar va rugam sa precizati punctual solicitarea dvs., specificand perioada si tipul de activitate despre care doriti sa fiti informat.”

Trimit răspuns din nou cu temele de mai sus, adresând următoarea întrebare „Să înțeleg că vreți lista cu întrebările?”. Au trecut șase zile de la acest email. Șase zile, în care nu am mai primit nici un răspuns. Șase zile, în care tot ceea ce au putut ei să spună a fost nedumerirea cu privire la temele pe care le-am menționat, deși eu am trimis punctual fiecare temă. De asemenea, nu era cazul ca eu să stabilesc ce personal medical să vorbească pe aceste teme propuse. Eu am propus temele iar spitalul ar fi trebuit să pună la dispoziție persoana sau persoanele abilitate să răspundă la întrebările acestor teme. Îmi este greu să cred că televiziunile s-au confruntat cu această situație și nu cred că s-au împotmolit la stabilirea temelor. Îmi este greu să cred că televiziunile au pierdut zile întregi pe email. Deci așa cum am menționat de la bun început, cel mai probabil eu nu voi avea acces în spitale pentru că aș pune întrebări incomode iar aceste întrebări nu le-aș fi trimis pe un email, ci ar fi fost adresate în timpul interviului. Dar așa s-au obișnuit unii să facă „jurnalism”. Reporterul doar ține microfonul iar invitatul spune textul învățat ca pe poezie. Acest scenariu nu înseamnă jurnalism. Nu întâmplător am adus în discuție tema demnității pacientului și de infecțiile nosocomiale.

Dreptul la viața privată a pacientului interzice fotografierea, publicarea sau difuzarea unor materiale conținând imagini privind o persoană aflată în tratament medical în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter medical privind starea de sănătate, problemele medicale, diagnosticul, evoluția tratamentului pacientului fără a fi obținut în mod prealabil consimțământul acestuia.

(Opinie – dacă pacientul abia știe de capul lui, eu nu m-aș baza pe consimțământul lui pentru că nu știu ce discernământ are atunci când este pe patul de spital și zace acolo)

Medicul este obligat la respectarea secretului profesional iar unitățile spitalicești sunt ținute de asemenea la respectarea obligației de confidențialitate obligație prevazută în mod direct de art. 39 din Legea 95/2006 și care presupune ca datele cu caracter personal, actele medicale efectuate asupra pacientului dar și diagnosticul pus să fie stocate pe dispositive și protejate astfel încât persoana la care fac referire să nu poată fi indentificată sau identificabilă. Familia pacientului, rudele acestuia au dreptul la obținerea de informații privind evoluția tratamentului și starea de sănătate a pacientului. Obligația de confidențialitate este obligatorie pentru medic și Instituțiile sanitare chiar și după moartea pacientului.

Potrivit art. 168 din Legea 95/2006, spitalul are obligația de rezultat de a asigura condiții de cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale, în această situație fiind atrasă răspunderea spitalului pentru nerespectarea calității actului medical ori de câte ori pacientul contractează asemenea infecții în perioada în care a fost internat în acea unitate spitalcească.