Ernest Ulrich, fost deportat în URSS: „Nu mă pot jura că, în lagărele sovietice, nu am mâncat carne de om“

Ernest Ulrich (87 de ani), etnic german din Petroşani, deportat, în 1945, în lagărele de muncă din fosta Uniune Sovietică pentru aproape cinci ani, povesteşte cum un gropar rus îşi hrănea porcii din cadavrele deţinuţilor şi chiar ar fi folosit carnea de om la preparatele oferite prizonierilor. Ulrich este unul dintre cei mai în vârstă şoferi din Valea Jiului şi a reuşit să scrie o carte în care a relatat experienţele din URSS.

Ernest Ulrich (87 de ani), etnic german din Petroşani, deportat, în 1945, în lagărele de muncă din fosta Uniune Sovietică pentru aproape cinci ani, povesteşte cum un gropar rus îşi hrănea porcii din cadavrele deţinuţilor şi chiar ar fi folosit carnea de om la preparatele oferite prizonierilor. Ulrich este unul dintre cei mai în vârstă şoferi din Valea Jiului şi a reuşit să scrie o carte în care a relatat experienţele din URSS

Ernest Ulrich are aproape 88 de ani şi nu dă semne de oboseală, în ciuda unei vieţi presărate cu ani de suferinţă. Bătrânul locuieşte în Petroşani, îşi conduce încă maşina pe străzile oraşului şi îşi menţine o sănătate de fier, fără a lua medicamente. De altfel, pe cartea sa de identitate i-a fost trecută atenţionarea „alergie polimedicamentoasă“, pentru a fi ferit de administrarea acestora. Neamţul din Petroşani a ieşit la pensie în urmă cu aproape 30 de ani, iar ultimii ani şi i-a dedicat scrisului, călătoriilor, picturii şi fotografiei.

„O să-mi conduc maşina până la 90 de ani, când va expira permisul de conducere“, glumeşte Ulrich, care este unul dintre cei 1.500 de etnici germani din Valea Jiului deportaţi în 1945 în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică.

Cartea vieţii
De-a lungul timpului, Ulrich a avut probleme grave la mâna dreaptă, în urma accidentelor suferite în vremea în care a lucrat în minele de cărbuni. A reuşit să treacă peste ele şi, chiar dacă resimte uneori dureri la braţ, iar alteori mâna nu i se opreşte din tremurat, poate conduce autoturismul.

Cumplitul Ianuarie 1945
La vârsta de 19 ani, într-o zi de ianuarie a anului 1945, Ernest şi tatăl său, Adalbert, au fost luaţi din locuinţa familiei lor din Petrila şi urcaţi în vagonul unui marfar, care urma să pornească din Valea Jiului spre o destinaţie cu totul necunoscută.
„Un soldat a venit la uşa noastră şi ne-a cerut să-l urmăm. Am fost duşi întâi în sala unei şcoli din Petroşani, unde fuseseră strânşi şi ceilalţi germani din Petrila. Niciunul nu ştia ce se va întâmpla. După o noapte de aşteptare, am fost încolonaţi şi transportaţi în gara din Petroşani, încuiaţi în vagoane folosite la transportul animalelor, ale căror ferestre au fost sudate cu gratii“, îşi aminteşte bătrânul.

Trei săptămâni pe drum
Trenul a pornit din gară, iar călătoria a durat aproape trei săptămâni. La finalul ei, etnicii germani înghesuiţi şi ferecaţi în vagonul de marfă au ajuns în Dzerjinsk, un orăşel minier din regiunea Donbass. Dzerjinsk se afla în URSS la acea vreme, în prezent fiind pe teritoriul Ucrainei, la graniţa de est cu Rusia. La 10 kilometri de acest oraş şi la aproape 2.000 de kilometri de Petrila, un lagăr abia construit avea să-i devină adăpost pentru următorii ani.

Ernest şi tatăl său au fost repartizaţi la mina Fomika, de unde se extrăgea cărbunele, iar primul lucru pe care l-au învăţat de la ruşii în mâinle cărora le-au fost încredinţate vieţile a fost că „cine munceşte, trăieşte“. Norocul lui Ernest a fost că, în ciuda vârstei fragede, era obişnuit cu munca. Lucrase ca vagonetar în mina Petrila, de la vârsta de 16 ani.

Peste 70.000 de etnici germani trimişi în lagăre sovietice
După ieşirea României, la 23 august 1944, din alianţa cu Germania nazistă, în noul context politico-militar, organele de ordine publică – Poliţie şi Jandarmerie – au procedat în scurt timp la arestarea cetăţenilor români de etnie germană pentru internarea lor în lagăre. În timpul acestor ample acţiuni au fost vizaţi în mod special conducătorii şi membrii grupului etnic german. Operaţiunea de deportare a început pe 2-3 ianuarie 1945, până la mijlocul lunii fiind trimişi în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică între 70.000 şi 75.000 de etnici germani din toată ţara.

Şobolanii, consideraţi delicatese
Frigul şi foamea au fost pentru deportaţi duşmani mai aprigi decât munca istovitoare în minele din Donbass. Erau scoşi la muncă în ciuda gerului de până la minus 40 de grade şi a zăpezii îngheţate care acoperea pustietatea în care fusese înfiinţat lagărul. În primele luni de iarnă, deportaţii erau nevoiţi să supravieţuiască hrănindu-se numai cu zeamă de castraveţi muraţi şi coji de pâine. Mulţi nu au rezistat şocului noii lor situaţii şi fie s-au sinucis, fie au murit încercând să evadeze. Acestor morţi li se adăugau prizonierii accidentaţi în minele de cărbuni.

Trupurile lor erau aruncate într-o groapă comună, săpată de foştii lor colegi de suferinţă în pământul îngheţat, la câteva zeci de metri de barăcile lagărului. În aşa-zisul cimitir al deportaţilor, Ernest Ulrich a fost martorul unei scene care l-a marcat pentru tot restul vieţii sale. În timp ce săpa o groapă în care ar fi urmat să fie aruncate 19 cadavre, Ernest a văzut cum patru ofiţeri ai poliţiei secrete NKVD au coborât dintr-o maşină şi s-au îndreptat spre casa rusului care răspundea de cimitir. „La scurt timp, după o discuţie aprinsă, unul dintre militari a scos un pistol şi a tras mai multe focuri. Am aflat că împuşcase cei patru porci pe care groparul rus îi creştea pe lângă locuinţa sa. Nu am înţeles atunci acel gest, dar am aflat mai târziu că porcii fuseseră omorâţi ca pedeapsă pentru că rusul îi hrănea cu cadavrele pe care le îngropam noi în cimitir. Aflasem apoi că groparul nu hrănea doar porcii cu ele, dar folosea bucăţi de carne din cadavrele umane, pentru prepararea unor umpluturi. Carnea de om era tocată şi amestecată cu alte cărnuri şi folosită la plăcintele pe care le cumpăram noi, uneori, din piaţă. Nu mă pot jura că nu am mâncat carne de om, însă dacă am făcut-o, s-a întâmplat pentru că nu puteam şti ce era“, a povestit Ernest.

„Îi prindeam de mustăţi“
Din cauza foametei, deportaţii au ajuns să considere delicatese chiar şi şobolanii care umblau pe câmpurile din jurul lagărului. „În urma secerişului, am depistat găuri de şobolani în pământ. Auzisem că sunt buni de mâncat. Ne spuneam că omul nu trăieşte pentru a mânca, ci mânâncă pentru a trăi. De aceea, am transformat acei şoareci în vânat. Reuşeam să îi scoatem din vizuinile lor, turnând apă în găurile în care credeam că se ascund. Apoi, aşteptam să apară prăzile, pe care le prindeam de mustăţi, iar cu mânerul briceagului le loveam în cap. Despicam şoarecii pentru a le scoate măruntaiele şi îi jupuiam de piele. Ce rămânea din ei era prăjit într-o oală de aluminiu, cu sare şi cu ceapă dacă aveam, iar rezultatul era o adevărată delicatesă pentru condiţia noastră de oameni înfometaţi şi slăbiţi de lipsa hranei consistente“, îşi aminteşte Ernest Ulrich.

Tatăl său ajunsese la o greutate de 26 kg
Primul an de captivitate a fost şi cel mai greu pentru etnicii germani aduşi din Valea Jiului în lagărele Uniunii Sovietice. Adalbert, tatăl lui Ernest, a fost unul dintre deportaţii căruia suferinţele trăite i-au curmat viaţa. La câteva luni după ce a ajuns în Dzerjinsk, s-a îmbolnăvit de dizenterie, iar starea lui s-a agravat într-atât, încât nu i s-a mai dat nicio şansă de supravieţuire. Şi cum nu mai putea fi folosit la muncă, a fost trimis să moară acasă. Bolile din lagăr l-au adus la greutatea de doar 26 de kilograme, devenind un om care de-abia mai putea vorbi cu cei dragi. A murit la scurt timp, în casa familiei sale din Petrila, înainte de a-şi revedea fiul rămas în lagăr.

Alţi deportaţi au avut o soartă asemănătoare cu cea a tatălui fostului miner din Petrila. „Nu i-au ucis numai foametea, frigul şi boala. Dureri la fel de mari şi chiar moartea le-au pricinuit dorul de casă“, spune Ernest. El a rezistat tentaţiei evadării şi gândurilor sinucigaşe. Alţi colegi de-ai săi nu au făcut-o.
„Din disperare, unul dintre ei a plecat din lagăr, deşi avea piciorul rupt, ţinut în atele. Cadavrul său a fost găsit îngheţat pe un câmp, câteva zile mai târziu. Alţii s-au aruncat în hăul minei sau în bazinele de răcire, ori s-au prins de cablurile unei staţii de înaltă tensiune, murind carbonizaţi“, îşi aminteşte etnicul german.
Chiar dacă au fost ţinute sub tăcere, din viaţa lagărelor de muncă nu au lipsit execuţiile. Un lot de câteva zeci de femei românce a fost transferat de la munca în mină la cea într-o carieră de nisip.

După câteva luni, povesteşte Ernest, s-a întâlnit cu una dintre femei şi a aflat de la ea că prizonierelor care munceau în carieră le căzuseră dinţii şi părul, din cauza radiaţiilor puternice din zona unde munceau. Pentru a ascunde atrocităţile, cariera a fost părăsită, însă muncitoarele nu s-au mai întors în lagărul de unde au fost mutate. Toate au fost executate într-o pădure, spune Ernest Ulrich.

Păcăliţi că vor fi eliberaţi
La sfârşitul anului 1948, după aproape patru ani petrecuţi în lagărul de la Dzerjinsk, etnicii germani din Valea Jiului au fost anunţaţi că vor fi eliberaţi. Au sărbătorit înainte de a-şi părăsi barăcile, însă bucuria a durat foarte puţin.
„Am fost urcaţi în camioane şi am pornit din nou la drum. Pe camionul în care am fost înghesuit împreună cu alţi supravieţuitori am agăţat un drapel al României, pe care l-am confecţionat din cârpe. Au fost momente emoţionante, urmate de dezamăgire. După apoape 100 de kilometri parcurşi, am ajuns într-un alt lagăr, la marginea oraşului Stalino. Era un lagăr uriaş, unde au fost aduşi prizonierii germani, unul păzit straşnic. Aici, cei mai mulţi dintre noi am fost repartizaţi într-un bloc mare de locuinţe, cu 153 de apartamente, care însă nu fusese finalizat. Ruşii nu aveau suficientă forţă de muncă şi au recurs la puterea noastră. Mai târziu, aveam să aflu că lagărul nostru fusese desfiinţat pentru că îşi îndeplinise planul cincinal în patru ani, însă ruşii s-au gândit să ne folosească şi pe restul perioadei rămase, în loc să ne trimită acasă“, îşi aminteşte etnicul german.
În noua „reşedinţă“ sovietică, în care germanii lucrau în construcţii, Ernest a stat mai mult la pat. Se îmbolnăvise de reumatism, iar tălpile picioarelor sale au fost afectate de o infecţie gravă. Nu mai putea munci şi, ca atare, nu primea bani pentru hrană. Numai o minune, spune el, l-a salvat de la moarte.

Bancnota de trei lei şi ţigara „Plugarul“
În toamna anului 1949, lotul de prizonieri de etnie germană din Valea Jiului expediat în urmă cu cinci ani pentru a munci la reconstrucţia URSS a părăsit definitiv lagărul. Drumul spre casă a durat aproape două săptămâni, în vagoane de marfar asemănătoare celor cu care au fost trimişi în URSS.

„Prima oprire pe pământ românesc a fost la Salva Vişeu. Marfarul fusese tras pe o linie suplimentară. Am coborât şi m-am îndreptat spre un militar care păzea garnitura, pentru a-l întreba dacă într-adevăr am ajuns în România. Mi-a arătat o bancnotă de trei lei, dar tot nu mi-a venit să cred, deoarece nu mai recunoşteam banii. Apoi, soldatul a scos din tabacheră o ţigară galbenă «Plugarul» şi mi-a dat-o. Atunci am înţeles că îmi recăpătasem libertatea. M-am aruncat la pământ şi, cu lacrimi în ochi, am sărutat ţărâna patriei mele“, spune, emoţionat, Ernest Ulrich.

Dintre cei peste 1.500 de etnici germani deportaţi din Valea Jiului în URSS la mijlocul anilor ’40, au murit 471 de persoane. În anii următori de la revenirea din exil, au mai murit foşti deportaţi, din cauza afecţiunilor căpătate în lagăre.

La 65 de ani de la data în care statul român îşi trimitea cetăţenii la muncă forţată în URSS, ca obligaţie stabilită prin Armistiţiul de încetare a celui de-Al Doilea Război Mondial, au mai rămas în viaţă mai puţin de 20 hunedoreni care au trecut prin acele lagăre. Ernest Ulrich a fost unul dintre cei care s-au adresat justiţiei, în baza legii 221/2009, privind condamnările cu caracter politic dinainte de 1989.

În 2011, Tribunalul Hunedoara a decis că Ernest Ulrich şi tatăl acestuia au avut de suferit de pe urma măsurii administrative a deportării lor în fosta URSS, în lagărele de muncă. Instanţa a decis că suma de 50.000 de euro acoperă suferinţele îndurate. „Aceste despăgubiri trebuie să aibă rolul de a oferi o satisfacţie morală celor prejudiciaţi, în sensul de a fi susceptibile să atenueze suferinţele acestora şi nu să realizeze o îmbogăţire fără justă cauză“, se arăta în decizia instanţei.

Daunele de 50.000 de euro au fost doar o amăgire. „Procesul a continuat la instanţele superioare şi, în cele din urmă, s-a decis să nu mai primesc banii. Mi s-a reproşat că vreau să mă îmbogăţesc de pe urma statului român, deşi statul a fost cel care mă trimisese împotriva voinţei mele, doar pentru că eram etnic german, în robie“, încheie dezamăgit Ernest Ulrich. – De pe Ziarul Adevarul