Eroii rezistenţei anticomuniste din munţi. „AU SĂRIT PE EA CU PICIOARELE PÂNĂ I-AU IEŞIT PLĂMÂNII“

În vara anului 1951, în munţii Făgăraş, s-a petrecut un episod dramatic al istoriei rezistenţei anticomuniste: soţia unui partizan a fost ucisă de securişti, el arestat, iar copiii lor, hăituiţi de Securitate până la sfârşitul vieţii

Sus, în Făgăraş, Nucşoara a fost cartierul general al partizanilor anticomunişti, vreme de aproape un deceniu, până în 1958. Lunga rezistenţă din munţi a fost coordonată de fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu, care au sfârşit violent, prin execuţia din vara lui ’59. Întreaga perioadă a fost presărată de episoade dramatice, iar unul dintre acestea a avut loc în iulie 1951, pe Valea Vâlsanului.

Iniţial, rezistenţa de la Nucşoara era formată din 16 partizani, sprijiniţi de sute de ţărani, printre care s-au aflat numeroase femei – cele mai cunoscute au fost Elena Arnăuţoiu, sora lui Petre şi Toma, şi Elisabeta Rizea. Profesorul de istorie Cătălin Nedelcu a predat timp de opt ani un curs privind rezistenţa anticomunistă şi a stat de vorbă, de-a lungul timpului, cu membri importanţi ai mişcării de rezistenţă de la Nucşoara.

„Pe 10 iulie 1951 s-a petrecut, pe Valea Vâlsanului, un episod dramatic al luptei dintre partizanii de la Nucşoara şi Securitate. Incidentul i-a fost povestit în închisoare lui Cornel Drăgoi, un alt partizan, chiar de către Titu Jubleanu, unul dintre protagoniştii dramaticului conflict“, povesteşte Nedelcu. În acea zi de vară, mai mulţi membri ai grupului de rezistenţă au dat nas în nas cu oamenii Securităţii. Titu Jubleanu, soţia sa, Maria, unul dintre cei doi fii ai lor, Tică, şi Ionel Marinescu, zis „Doctorul“, au fost surprinşi nepregătiţi de autorităţi.

În volumul „Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş“, Grigore Constantinescu prezintă declaraţiile lui Cornel Drăgoi cu privire la acele momente: „Jublenii şi Marinescu erau undeva pe Vâlsan. Ţaţa Marioara, nevasta lui Titu

Jubleanu, spălase rufele şi le întinsese la soare. Şi un avion de supraveghere a survolat. Da’ ce-au zis ăştia: e curse de Sibiu. Dar era de la Securitate şi i-a anunţat pe ăia de jos: «Uite, în pătratul cutare, nişte puncte albe!». Şi-au dat peste ei. Când a văzut ţaţa Marioara Securitatea, ultimele ei cuvinte au fost: «Trage, Titule, să scape băieţii!». Şi nenea Titu şi cu ţaţa Marioara au tras şi băieţii au scăpat – Tică, băiatul lor, şi Ionel Marinescu“.

„AU SĂRIT PE EA CU PICIOARELE PÂNĂ I-AU IEŞIT PLĂMÂNII“

Titu Jubleanu şi soţia sa au fost înconjuraţi de securişti şi aşa s-a petrecut episodul tragic: unul dintre ei a împuşcat-o pe Maria, iar ceilalţi „au sărit pe ea cu picioarele până i-au ieşit plămânii prin spărtură“, după cum i-a povestit Titu lui Cornel Drăghici. Când a văzut că soţia sa a fost ucisă, Titu Jubleanu s-a predat. Atunci, sadismul securiştilor a fost de nătăgăduit: l-au pus să-i sape mormântul soţiei. Cornel Drăgoi îşi amintea: „L-au pus să sape oleacă de mormânt, cu unghiile, cu degetele. A săpat şi cu o ruptură de lespede. «Iute, iute, banditule!» A săpat cam un lat de palmă şi au spus: «Ajunge!». «Am pus nisip şi bolovani peste ea, cu mâinile, după ce am sărutat-o, şi atât a fost tot…» Şi pe el l-au dus la Piteşti, la Securitate, unde ne-am văzut şi el mi-a arătat… Mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. I-au smuls dinţii cu un cleşte de cuie. Avea un dinte rupt pe jumătate, un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieţii“.

În Dosarul Jubleanu din arhiva CNSAS s-a păstrat o notă scrisă, din 14 iulie 1951, în care autorităţile precizează că Maria Jubleanu a fost îngropată acolo unde a fost împuşcată: „În ziua de 10 iulie a.c., compania de scotocire ce acţiona pentru depistarea bandei fraţilor Arnăuţoiu din Regiunea Argeş, a dat peste bandiţii Marinescu Ioan, Constantin Jubleanu, Titu Jubleanu şi Maria Jubleanu, în muntele Zănoguţa, la punctul numit Scroafa Mare, stând jos la un loc şi pregătind mâncare. Bandiţii fiind somaţi de organele noastre au fugit în pădurea din apropiere. Deschizându-se foc, a fost împuşcată mortal Jubleanu Maria, iar Titu Jubleanu a fost prins viu. Cadavrul soţiei lui Titu Jubleanu, anume Maria Jubleanu, a fost înhumat în apropierea locului unde a fost împuşcată“.

PARTIZANII NU SE PREDAU

Titu Jubleanu, care fugise în munţi din 1949, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale“, fiind acuzat că a dat ajutor „bandiţilor refugiaţi în munţi“. A petrecut peste opt ani în închisorile comuniste, la Piteşti, la Jilava, la Valea Neagră, la Peninsula, la Aiud şi Gherla.

În 1959, a fost din nou judecat în procesul fraţilor Arnăuţoiu şi condamnat la moarte. A fost executat la Jilava în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959.

„Tică n-a ştiut o vreme ce s-a întâmplat cu mama sa. A crezut că ambii părinţi au fost prinşi şi s-a temut pentru ce urmau să păţească. Şi atitudinea lui de la final, de la Râpele cu Brazi, unde a luptat până la capăt, cred că are legătură şi cu soarta părinţilor săi. Tânărul erou nu le-a dat satisfacţia deplină să fie prinşi în viaţă toţi partizanii care îi păcăliseră timp de nouă ani“, spune profesorul Cătălin Nedelcu.

Şi Constantin, celălalt fiu al familiei Jubleanu, a avut un sfârşit tragic. La doar 27 de ani, acesta s-a sinucis pe 20 mai 1958, după un schimb de focuri cu Securitatea, chiar în ziua capturării celorlalţi membri ai grupului de partizani.

Pentru că nu şi-a denunţat niciodată părinţii şi fratele, Matilda – fiica soţilor Jubleanu, alături de Verona – a fost, în repetate rânduri, bătută cu bâta de miliţieni şi torturată prin spânzurare de mâini.

Din memoriile lui Tică Jubleanu

Povestea zilei de 10 iulie 1951 a fost descrisă de Tică Jubleanu într-un jurnal pe care l-a ţinut până în mai 1958, când a fost ucis în vecinătatea satului Corbşori, din comuna Corbi. Ulterior, jurnalul a fost confiscat de Securitate şi acum se găseşte în arhiva CNSAS.

„Am mâncat şi ne-am culcat. Tata cu mama s-au sculat mai de dimineaţă şi eu m-am apucat să pingesc. După ce am terminat, m-am încălţat şi, în timpul ăsta, s-a făcut şi masa gata. Şi am mâncat şi după aceia eu m-am dus şi am luat nişte lucruri de la o scorbură, că aveam de gând să facem baie. Mama a adus apă şi a pus-o să se încălzească şi, în timpul ăsta, «Doctorul» mi-a zis: «Hai să facem o partidă». Ne-am apucat noi de joc şi am făcut câteva partide şi «Doctorul» se enerva şi vorbea tare. Şi mama ne tot sucea să terminăm, că s-a încălzit apa. La un moment dat, auzim: «Uite unul cu o puşcă! Vai, Miliţia!!!». «Doctorul», la auzul acestor cuvinte, n-a mai aşteptat şi a rupt-o la fugă desculţ şi fără armă. Eu am apucat pistolul-mitralieră şi mama, fiind în urma mea, a călcat pe el până să-l ridic de jos şi mi-a scăpat din mână. Cum eram pornit, nu m-am mai întors după el şi i-am dat şi eu drumul după «Doctor». Tata a apucat să ia Mauserul cu patru focuri care erau în el, şi cum am plecat, individul a tras, dar nu m-a lovit, fiindcă n-a tras ochit sau i-a tremurat mâinile. Şi cum ne-am despărţit noi câţiva metri, l-am auzit strigând la ceilalţi: «Hai încoa’, băăă!, că au fugit». Tata a zis să fugim mai iute, că au văzut că ne-au rămas armele şi vin după noi. Doar ne-am depărtat puţin şi au luat-o şi ei după noi, strigând: «Stăi!» şi trăgând la focuri de armă. După o fugă de un km şi ceva i-am auzit cum foşneau frunza pe urmele noastre şi, la un moment dat, se făcea şi o coastă repede. «Doctorul» era înainte, tata după el şi eu am luat pe mama de mână şi am ajutat să coboare. Când ne aflam sub coastă, am auzit unul zicând: «Hai, că uite-i». Mama, cu lacrimile în ochi, ne-a zis: «Fugi, mamă, cel puţin să scapi tu». Eu atunci am rupt-o la fugă şi am nimerit la un izvor cu nişte bolovani şi nişte buturi, de credeam că nu se mai termenă. Şi în urmă se auzeau focuri de armă şi strigând: «Stai, sus mâinile». Când m-am văzut la gârlă şi trecut dincolo, am zis în sinea mea că am scăpat şi am luat-o la pas, că nu mai puteam deloc.“