„Eşuatul” Klaus Iohannis şi interviul „de operetă” al Angelei Gheorghiu

Este România un „stat eşuat”, aşa cum, hazardat, inadecvat s-a exprimat Klaus Iohannis, care este vremelnicul şi perisabilul ei preşedinte? În nici un caz. Noţiunea de „stat eşuat” (rogue state, État voyou) a fost lansată de Administraţia Ronald Reagan în anii ’80 şi se referă cu precădere la statele care nu-şi pot plăti la timp datoriile sau la cele care produc instabilitate regională. Şi mai ales la cele care nu înţeleg să se alinieze, să respecte pax americana.

România nu se încadrează în nici una dintre rubricile care ar caracteriza „statul eşuat”. Deşi a făcut datorii enorme şi neexplicate populaţiei în ultimii doi ani, sub Klaus Iohannis, prin prim-miniştrii Ludovic Orban şi Florin Cîţu şi prin ministrul de Finanţe Florin Cîţu, deocamdată, România îşi plăteşte regulat, la timp datoriile. Rezerva BNR e mereu în creştere, cu toate că a trebuit să achităm şi şapca primită de preşedintele român de la Donald Trump. Atâta doar că, sub acelaşi Klaus Iohannis şi sub eternul şi fascinantul guvernator BNR, Mugur Isărescu, aurul României nu a fost repatriat, aşa cum s-a întâmplat recent cu aurul altor ţări din UE. Iar România păstrează în memorie ca o rană tezaurul pierdut în Rusia. Nici Marea Britanie, unde e depozitat azi aurul românesc, nu mai e puterea stabilă care a fost odată.

Ce muscă l-a pişcat pe tăcutul şi inexpresivul preşedinte din România ca să se exprime atât de nepotrivit despre ţara noastră din Germania, de la Aachen, unde primea Premiul „Carol cel Mare”? Calitatea consilierilor poate fi întotdeauna o explicaţie la îndemână. Dar această săritură peste cal a lui Klaus Iohannis are, poate, şi motivaţii mai adânci. Oamenii politici importanţi de azi – preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, ambasadori – nu mai sunt nici regii de altădată, nici principii şi nici oamenii de stat, care, în mod evident, sunt o specie pe cale de dispariţie.

Klaus Iohannis a fost ales de statul subteran din România (la sugestia „sociologică” a lui Vasile Dâncu?) pentru că amintea de departe de Carol I de Hohenzollern. Era un fel de german, un sas, nu aparţinea „clanurilor” statului subteran, şi deci putea apărea ca un arbitru. Aşa cum prinţul Carol nu făcea parte din familiile boiereşti domnitoare. De-a lungul ultimilor şapte ani, ideea alegerii fostului primar de Sibiu (ales nu de români, ci de statul subteran) se dovedeşte a fi din ce în ce mai hazardată. Mai inadecvată. Deşi iniţial, în 2014, părea să împace interesele puterilor „suzerane” cu interesele statului subteran român. La fel ca Ion Iliescu în anii ’90, Iohannis e şi el un „emanat”. Exact aşa cum Ion Iliescu nu a fost emanatul „revoluţiei”, nici Iohannis nu a fost doar emanatul alegerilor democratice.

Şi ar mai fi de făcut o observaţie de fond. După cum ziariştii suferă de tentaţia de a le da ordine politicienilor, şi politicienii, inclusiv preşedintele, sunt tentaţi să devină comentatori, analişti politici. Şi, în general, calcă în străchini. „Marionetele”, politicienii, îşi joacă rolul din ce în ce mai improvizat. Aproape peste tot, începând cu SUA şi cu alte ţări importante, Franţa sau Italia, de exemplu, preşedinţii şi prim-miniştrii sunt desemnaţi de oligarhie, de marele capital, de „Big Pharma”, de „Big Tech„, folosindu-se de institutele de sondaje şi de presă, de „Big Media”. Foarte mulţi comentatori reputaţi din SUA îşi desemnează preşedintele între ghilimele, „Joe Biden”.

Klaus Iohannis nu e la prima afirmaţie eronată şi va continua să iasă din rol din ce în ce mai des. Simetric, ameninţările cu suspendarea se fac mai precise, mai consistente. România nu e în nici un caz un stat eşuat, resursele ei sunt considerabile. Dimpotrivă, comparată cu Polonia şi Ungaria, suferă chiar de prea multă „stabilitate”. O stabilitate care, fără îndoială, e de-a dreptul morbidă. În schimb, Klaus Iohannis seamănă din ce în ce mai bine cu un preşedinte eşuat.

Într-un interviu halucinant, megaloman, Angela Gheorghiu încearcă fără vreo urmă de succes să-i dărâme de pe soclu pe Ciprian Porumbescu, George Enescu, Dinu Lipatti şi Maria Tănase. Efortul de cancel culture vizează pe ansamblu demolarea culturii româneşti – nu e nici prima şi nici ultima tentativă de distrugere a valorilor identitare pentru ca ţara să devină mai uşor de digerat. Despre Dinu Lipatti Angela Gheorghiu spune că nu ar prea avea operă pentru că, din nefericire, a murit tânăr. O prostie, ca să nu spunem un act de incultură. Dinu Lipatti este un nume de referinţă în panteonul pianiştilor din secolul XX. Despre agresiunile ratate ale sopranei (o interpretă) asupra lui George Enescu şi Ciprian Porumbescu nici nu merită să vorbim, atât sunt de hazardate, de inadecvate, aberante. Lupta cu miturile naţionale fondatoare e întotdeauna pierdută dinainte, ridicolul şi penibilul sunt asigurate pentru cei care se pretează la un asemenea exerciţiu. Globaliştii contemporani şi propaganda lor se fac sistematic de râs. Oricum, Angela Gheorghiu nu o va egala niciodată pe Maria Tănase în galeria de icoane a românilor.

Interviul sopranei a fost publicat pe platforma apăsat globalistă contributors.ro. Un comentator care semnează „Expatriat”, autentic meloman, o plasează pe această interpretă pe un loc minor în performanţa lirică : „În vremea Mariei Callas, a Renatei Tebaldi, ar fi fost folosită de regizori în roluri secundare, de subretă, în operele lui Kalman. (Nimic insultător în asta, nu e uşor să cânţi bine nici repertoriul de operetă. Din păcate, penuria de voci remarcabile care a început în anii ’80 a promovat voci mai subţiri în preluarea unui repertoriu de mare dificultate, care cere tehnică mare şi „proiecţie” sonoră impecabilă).

Cuvântul care se impune în aprecierea mea este „mic”. Un repertoriu mic în comparaţie cu starurile veritabile ale trecutului operatic glorios. Câteva, puţine opere, care se repetă din nou şi din nou. O voce mică. Înregistrează bine, pentru că soprana, cel puţin în vremurile bune (anii ’90), controla bine talentul real care i-a fost dat. Pe viu abia se putea auzi, fiind acoperită deseori de orchestră, chiar în pasajele relativ transparente. În discul „EMI” cu „Recviemul” de Verdi se poate decela cu uşurinţă că în condiţii de concert nu ai fi putut auzi vocea. Din fericire, „butoanele” moderne, de care nu beneficiau cîntăreţii extraordinari din perioada gramofonului, ca şi tehnicile de editare pot săvârşi minuni de „iluzionism” (Expatriat – „Interviu cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învăţat o falsă istorie a muzicii, fabricată şi comandată” (contributors.ro, 5.10.2021).

Atât Klaus Iohannis, cât şi Angela Gheorghiu sunt nişte „voci mici”, apărute după 1980, „de operetă”, care nu pot ţine locul marilor interpreţi de altădată, cum au fost, într-adevăr, Maria Callas sau Renata Tebaldi pentru operă sau cum au fost în politica germană Konrad Adenauer sau Helmult Kohl. Pentru că referinţele lui Klaus Iohannis nu par să fie româneşti. Modul în care puterile „garante” îşi impuneau interesele şi oamenii în secolul al XIX-lea nu a fost foarte diferit de cel al „partenerilor strategici” actuali. Doar „interpreţii” de azi sunt de o calitate inferioară. – Autor: Petru Romosan