Eurovision și Cannes, sub bombardamentul corectitudinii politice

Mult mai mult decât un concurs muzical, Eurovision este o oportunitate pentru unele țări de a-și afirma identitatea. Nici finala din acest an (ratată iar de România), găzduită de Israel, nu a scăpat de mesaje politice și de conflictul israeliano-palestinian.

De multă vreme, Eurovision nu mai este un concurs de cântecele inocente, ci un vector de sotf power, un teatru al tensiunilor geopolitice și o curea de transmisie a mesajelor politice. Miza pentru țările participante este mai mult decât recunoașterea talentului muzical al interpreților (deseori discutabil), este imaginea pe care aceste țări o retrimit în lume.

„Eurovision spune multe despre modul în care statele se poziționează, confirmă pentru Le Point, Florent Parmentier, profesor de științe și director al EurAsia Prospective. Ceea ce se află în spatele concurenței este brandingul națiunii”. Așa cum se știe, câștigătorul primește organizarea următoarei ediții, care îi oferă o ocazie de aur pentru a demonstra soft power și chiar pentru a-și răscumpăra o imaginea în ochii lumii. Cum a fost cazul Azerbaidjanului, în 2012, care a oferit imaginea unei țări deschise și tolerante. Dar în spatele paietelor se ascundea o dictatură a cărei bogăție depinde de petrodolari și nu aduce beneficii locuitorilor, care trăiesc în cea mai mare parte în sărăcie.

Anul acesta, Israel a mizat mult pe Eurovision pentru a face uitate în ochii lumii violențele din fâșia Gaza. În primă fază, guvernul lui Netanyahu dorea să organizeze concursul la Ierusalim, capitală contestată și nerecunoscută de ONU, înainte ca Uniunea europeană de radio-televiziune să prefere Tel-Aviv. A găzdui Eurovision ajută la construirea unei identități naționale, cum sunt victoriile în competițiile sportive. Câștigarea lui și organizarea acestuia anul viitor sunt liante naționale, în special pentru țările mici. Concursul oferă o expunere excepțională acestor țări care întâmpină greutăți să se afirme pe scena internațională. Există și o solidaritate între țări, care se exprimă cu ocazia voturilor.

După victoria lui Netta Barzilai, anul trecut, alegerea orașului Tel-Aviv ca gazdă a ediției din acest an nu s-a impus ca o evidență. Mai multe personalități politice israeliene, între care ministrul Culturii (de dreapta), Miri Regev, au preferat Ierusalim, din rațiuni politice. Eminenți rabini ultraortodocși au făcut apel la rugăciuni pentru a denunța „profanarea” care a însemnat, potrivit lor, ținerea concursului în timpul sărbătorii de Shabbat. Israel a sperat însă să profite de Eurovision și să proiecteze imaginea unei țări ospitaliere și diverse. Tel-Aviv, capitala economică și culturală a Israelului, se mândrește că este o metropolă modernă, cosmopolită, primitoare și un paradis pentru homosexuali, în special cu organizarea celei mai mari Gay Pride din regiune.

Finala Eurovision, pretinsă apolitică, a fost precedată de apeluri la boicot din partea apărătorilor cauzei palestinienilor, și nu scăpat de controverse. Potrivit presei israeliene, doi dintre dansatorii Madonei (venită la Eurovision pe banii miliardarului israeliano-canadian Sylvan Adams), anunțată ca marea invitată a serii, au arborat pe spate drapeluri palestiniene și israeliene în ceea ce părea un masaj de fraternitate. Alte dansatoare purtau măști de gaze împodobite cu flori. Organizatorul Eurovision, EBU, a reacționat ulterior afirmând că acesta nu este un concurs politic și că Madonnei i s-a adus la cunoștință acest aspect, precizând că scenele de mai sus nu erau incluse în repetiții. În momentul anunțării rezultatelor concursului, membri grupului islandez Hatari, cunoscuți opozanți ai ocupației israeliene în teritoriile ocupate, au desfășurat bandelorele în culorile steagului palestinian, generând fluierături din partea publicului. Anterior, peste o sută de artiști renumiți, în frunte de Roger Waters și Peter Gabriel, au cerut boicotarea Eurovision-ului din Israel, denunțând politica israeliană împotriva palestinienilor.

„Magnific!”, a reacționat premierul olandez, Mark Rutte, după victoria lui Duncan Laurence. Candidatul Olandei (25 de ani), favorit al pronosticurilor, și-a devansat concurenții (italian și rus), pentru a aduce în țară prima victorie a Olandei la Eurovision după 44 de ani. Duncan, care și-a dezăluit bisexualitatea în 2016, a profitat de noua sa notorietate apelând la „toleranță” și afirmând că pasiunea pentru muzică și-a fost un refugiu în copilărie pentru a surmonta momentele dificile în orășelul în care trăia și unde era poreclit de unii „mini sosia lui Harry Potter”.