Exista Satana sau e doar un mit?

Recunoaşterea credinţei în îngeri de către Biserică este întemeiată pe Sfintele Scripturi şi Sfînta Tradiţie; acelaşi lucru se aplică şi învăţăturii oficiale privind pe satana, ca „înger căzut”. Nu putem înţelege în întregime rolul îngerilor ,,buni” destinaţi omului fără să fim informaţi despre rolul satanei, ,,stăpînitorul acestei lumi”, şi îngerii săi, îngerii intunericului.

Satana, înainte de a deveni prinţul lumii de jos, a fost cel mai măreţ înger din oştirile cereşti. A fost numit Lucifer (,,purtătorul de lumină”) şi-şi avea locul pe piscul perfecţiunii create. În ciuda căderii lui, este mult mai apropiat de natura lui Dumnezeu decît de om, pentru că, fiind duh pur, este fără moarte şi fără vîrstă; are parte de toate atributele lumii angelice, nu este împiedicat nici de timp, nici de spaţiu şi intelectul său este limpezimea însăşi.

Nu trebuie să uităm nici un moment natura spirituală a satanei şi numărul redus al limitelor sale. Acestea sînt de înţeles numai cînd îl privim aşa cum îi privim pe toţi îngerii – în relaţie cu Dumnezeu. ,,Superioritatea îngerilor asupra lumii fizice nu poate fi nicicum comparată cu suveranitatea lui Dumnezeu. Cea a îngerilor este una executivă, o superioritate relativă, nu una absolut creativă; ei îşi pot folosi puterile şi principiile înrădăcinate în natură de Dumnezeu, dar nu pot crea aceste puteri şi principii. Deci, îl vedem pe diavol, din cauza naturii sale angelice, ca un duh pur, fără vîrstă, independent, imaterial, un principiu de viaţă; complet în el însuşi, o formă pură în mod integral, în totalitate în el însuşi. Este dependent de Dumnezeu şi independent de toate celelalte lucruri: reflectînd strălucirea divină în întreaga ei puritate, duhul pur creat oglindind frumuseţea incandescentă a Duhului pur necreat Care este Dumnezeu”.

Cum, deci, şi de ce să fi ales o fiinţă perfectă, puternică, splendidă, să fie prinţul osîndiţilor sau el însuşi în întregime osîndit? Dumnezeu, în perfectiunea Lui, a acordat libertate tuturor creaturilor Sale. El a dorit să fie iubit în mod liber, cu generozitate. A acordat celei mai mari şi celei mai mici dintre creaturile sale inteligente dreptul de a-şi orienta dragostea în sus sau în jos. ,,Prins de frumuseţea de netăgăduit, de perfectiunea, bunătatea propriei sale naturi angelice, pe deplin înţeleasă, Lucifer a-ndrăgit-o. Aceasta era aşa cum trebuie să fie, dar dragostea lui a refuzat să facă încă un pas dincolo de ea, a refuzat să privească dincolo de perfectiunea angelică, la sursa ei divină; a insistat să rămînă în această frumusete, ca să găsească aici deplinătatea fericirii, să-şi fie suficient sie însuşi. După modul de manifestare al orgoliului, Lucifer s-a izolat pe sine chiar de Dumnezeu…

Păcatul lui Lucifer constă în a se iubi pe sine (aşa cum insistă orgoliul), pînă la a exclude orice alteceva, şi asta nu are scuză; fără ignorantă, fără eroare, fără pasiune, fără dezordine prealabilă în vointa sa angelică. „Păcatul său a fost păcatul unei răutăti pure”. Astfel, satana a căzut de la starea lui înaltă, pentru că nu a vrut să-şi îndeplinească rolul şi astfel a pierdut pentru totdeauna locul pentru care a fost creat.

Precum remarcă Isaia:

„Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare (Lucifer) fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pămînt, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: „Ridica- mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! în muntele cel sfint voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi» Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adînculuil” (Is 14, 12-15).

Aceasta e pedeapsa lui Lucifer şi a tuturor care l-au urmat, fie din lumea angelică, fie din a noastră. Toţi aceia care au ales calea falsă, îl urmează pe satana şi acesta atrage riscul de a-L pierde pe Dumnezeu pentru totdeauna. În agonia şi furia sa, diavolul caută să distrugă şi astfel îi trage pe alţii după el intr-o nenorocire la fel de absolută, ca şi bucuria sa cerească de odinioară.

Pentru el nu există eroare în judecată: el ştie ce face şi de aceea numele lui este satana, adversarul, şi de aceea puterea lui este inferioară numai puterii lui Dumnezeu. Reamintiţi-vă, totuşi, că putera satanei este egală cu aceea a heruvimilor şi că duce neincetat bătălia cu ostile cereşti, conduse de Sfîntul Arhanghel Mihail, arhistrategul lor şi întîistătătorul lor.

Iisus a mărturisit că i-a văzut pe satana „cum a căzut din cer ca un fulger” (Luca 10, 18). Hristos, Cuvîntul, vorbeşte din cunoaşterea Lui dumnezeiască despre ceea ce a fost înainte de începutul timpului. În străfulgerarea orbitoare au fost văzute două aspecte ale satanei: lumina şi mişcarea în zig-zag a şarpelui. Iisus, făcînd aluzie la căderea satanei, a accentuat puterea demonică a lui numai în lumea aceasta, ca şi natura înşelătoare şi amăgitoare a acestei puteri. Din acest motiv, îl găsim pe Mihail Arhanghelul în război cu satana. Nu un serafim sau heruvim se războieşte cu cel căzut, pentru că ei nu au în grijă lumea noastră, aşa cum o au arhanghelii.

Nicăieri nu este descrisă mai impresionant povestea căderii satanei, ca în magnifica viziune dumnezeiască a Sfintului Ioan în Cartea Revelaţiei (Apocalipsa). Trebuie, totodată, să nu uităm că Sfîntul Ioan face o relatare simbolică a războiului ceresc, care a început mult timp înainte de crearea pămîntului şi în care Biserica este încă angajată: ,,Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pămînt şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el… Bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai Vouă, pămîntule şi mare, fiindcă diavolul a coborît la voi avînd mînie mare, căci ştie că timpul lui e scurt” (Apocalipsa 12, 7-12).

Căderea satanei din cer i-a produs o furie de nestăvilit pentru că acum are putere doar pe pămînt. Satana e de două ori mînios: pentru că puterea lui este limitată la lumea noastră şi fiindcă ştie bine că atunci cînd lumea noastră se va sfîrşi, puterea lui de a amăgi omenirea încetează odată cu ea. Timpul lui pentru fiecare dintre noi este şi mai scurt, căci dibăcia lui de a ne înhăţa ca indivizi este mărginită la viaţa ce ne-a fost dăruită pe pămînt. Omul primeşte răsplata bătăliei lui pe acest pămînt în veşnície. Istoria căderii satanei este atît de dramatică, încît este greu să ne îndepărtăm privirile de abisul fără fund peste care el este rege (Ap. 9,11) şi să privim în sus, odată mai mult, la acei sfinţi îngeri care n-au căzut, dar şi-au îndreptat iubirea lor fierbinte în întreaga ei măreţie ca să-I adore cu smerenie pe Creatorul lor şi să împlinească voinţa Lui.

Extras din Sfinţii Îngeri – Maica Alexandra, Principesa Ileana a României

Sursa: ganduridinierusalim.com