Fetita legata cu lanturi si obligata sa priveasca cum ii sunt ucisi parintii in numele “democratiei”

În lumea noastră se aprind luminile bucuriei. Pregătim ghetuţele şi globurile, totul miroase a taină. În lumea noastră, viaţa se umple de mister, de minune, de colind şi de cetină de brad. Totul e aşa cum striga, cândva, un copil, uimit de frumuseţea oraşului în sărbătoare: „Nu pot să cred cât de frumos este Crăciunul!”. Vremea sărbătorilor înseamnă, pentru fiecare dintre noi, întoarcere la copilărie. La vremea în care totul era posibil, la vremea în care încă mai credeam în Moş Crăciun – chip al bunătăţii lui Dumnezeu.

Însă, în altă lume, parcă paralelă cu a noastră, copiii trăiesc clipe de coşmar. În patria Sfântului Nicolae, astăzi este groază şi plâns. Mira Lichiei, actualmente Kocademre, se află la graniţa Turciei cu Siria. Acolo, copiii nu îşi pregătesc ghetuţele, ci se pregătesc să sufere. Să vadă cu proprii ochi cum părinţii lor sunt răpiţi şi omorâţi.

În ultimele zile, pe reţelele de socializare a circulat o fotografie care a umplut lumea de lacrimi. Este, poate, cea mai înfricoşătoare imagine pe care am văzut-o vreodată. Nu are sânge, nici arme, nici trupuri decapitate şi nici biserici devastate. Are în centrul ei – un copil. O fetiţă de trei sau patru ani, o fetiţă cum am şi eu, acasă. O fetiţă care plânge, într-un plâns ce nu poate fi asemănat cu nimic din lumea aceasta. Un plâns dincolo de cuvinte şi de limitatele noastre gânduri.

Legată de un gard metalic, cu un lanţ destul de gros pentru mânuţele ei firave, o fetiţă din localitatea Deir ez-Zor, din estul Siriei, a fost obligată să vadă cum mama şi tatăl ei au fost omorâţi de către Armata Siriană Liberă.

Suntem la sfârşit de an 2013. Toate organizaţiile lumii strigă: salvaţi copiii! Convenţia asupra Drepturilor Copilului, adoptată de către Adunarea Generala a Naţiunilor Unite, enumeră dreptul la viaţă, dreptul la educaţie, dreptul relaţiilor personale directe cu părinţii, dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale, dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de exploatare, dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate şi de a beneficia de serviciile medicale gratuite, dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violentă, neglijentă, abuz sau rele-tratamente… Nici n-ai putea să crezi cât de multe beneficii au copiii de astăzi. Acestea, doar pe hârtie şi în actele oficiale ale instituţiilor occidentale. Pentru că fetiţa din Deir ez-Zor şi cotidianul de limbă arabă Middle East Monitor ne demonstrează contrariul…

Mii de copii au murit în războiul civil din Siria, în aproape trei ani. Oxford Research Group a raportat violenţe de neînchipuit, îndreptate către minori. Organizaţia a centralizat cifrele de la începutul conflictului, până în octombrie 2013: din 11.420 de victime cu vârste cuprinse între un an şi 17 ani, circa 400 de copii au fost omorâţi de lunetişti, iar aproximativ o sută au fost torturaţi. Cel mai mare număr de decese infantile a avut loc în oraşul Aleppo, situat în nordul Siriei, zonă locuită preponderent de creştini aparţinând Patriarhiei Ortodoxe de Antiohia şi Bisericii Siroiacobite.

Saleyha Ahsan, un medic britanic, a povestit pentru BBC un episod din experienţa sa din Siria. „Îmi beam ceaiul liniştit şi râdeam alături de colegii mei sirieni. La un moment dat, relaxarea noastră a fost întreruptă de sunetul unei maşini care a intrat în curtea spitalului. Am alergat pe scări şi am constatat că în braţele oamenilor se afla un bebeluş. Faţa îi era arsă şi un picior era însângerat. Am crezut, iniţial, că este vorba despre un accident de maşină. În timp ce dădeam primul ajutor bebeluşului, un băieţel a apărut în dreapta mea. Pielea sa era palidă, acoperită cu cenuşă albă. Se deplasa încet şi în linişte. Când s-a întors, am rămas uimit. Pe partea dreaptă avea o rană deschisă, prin care se vedea craniul. În scurt timp, mi-am dat seama că nu era vorba despre un simplu accident. În câteva minute, pe uşa spitalului au început să intre zeci de pacienţi. Atât de mulţi erau, încât nu mai aveam loc decât pe podeaua din faţa recepţiei”.

Relatarea medicului este mult mai lungă şi mai înfricoşătoare. Mi-e imposibil să o redau în întregime pentru că, aşa cum am mai spus, am şi eu, acasă, un copil. O fetiţă alături de care, zilele acestea, învăţăm poezia pentru prima ei serbare de Naşterea Domnului.

Ne pregătim, în lumea noastră, pentru a întâmpina venirea pe lume a unui Copil cu ochi senini. Ne pregătim şi facem calcule financiare pentru cadouri, brad, bucate alese, vacanţe, bucurii, desfătări… Dincolo, curg râuri de lacrimi – aşa, precum cele ale fetiţei din fotografie. De Nicolae Pintilie – Doxologia