FII UN LUPTATOR! ÎNTREȚINE SPERANȚA!

Recent am citit o carte-mărturie privind activitatea Rezistenței Franceze din timpul ocupației germane din al doilea război mondial, carte intitulată “RESISTENCE. RĂZBOIUL NOSTRU”, de Agnes Humbert, apărută la Editura Rao în 2007. Prima parte a cărții prezintă jurnalul autoarei, membră și luptătoare în Rezistența Franceză, iar a doua parte conține memoriile ei din timpul detenției în închisori franceze și lagăre de muncă germane, redactate la scurtă vreme după eliberare, în 1946.

Printre cele mai frecvente și importante acțiuni care caracterizau lupta acestor patrioți și naționaliști francezi împotriva Ocupantului erau culegerea și difuzarea de informații care să alunge teama din inima francezilor și să zdruncine imaginea privind atotputernicia Ocupantului, redactarea de afișe și fluturași de propagandă, redactarea unui ziar intitulat chiar REZISTENȚA, ziar care aducea vești din Lumea liberă, vești preluate de la BBC, din comunicatele lui Charles de Gaulle sau din alte surse neaservite, acțiuni de sabotaj, iar unele rețele aveau organizate chiar unități armate.

În condițiile în care propaganda germană era extrem de eficace, deoarece beneficia de aservirea presei franceze, era de maximă importanță menținerea moralului populației și a credinței în victorie și eliberare. În vremea de azi, acțiunile luptătorilor din Rezistență, cum ar fi strângerea de informații și difuzarea lor prin afișe și ziare, poate părea copilărească, dar nu este deloc așa. Este de asemenea incredibil că pentru astfel de acțiuni autoarea a fost condamnată la 5 ani închisoare și muncă silnică iar unii dintre tovarășii ei de luptă au fost condamnați la moarte și împușcați. Dar ei și-au asumat aceste riscuri, iar autoarea nota în ianuarie 1941: „Cred că ceea ce mi-a spus Vilde la începutul colaborării noastre se va îndeplini: „Mulți dintre noi vor fi împușcați și cu toții vom merge la închisoare”. Nordmann crede la fel atunci când în plin proces spune: Noi știam bine ce făceam, eram majori.”[1]

Un moment emoționant, ce ar părea azi inutil, a fost la 11 mai 1941 când de Gaulle cere să fie tăcere între orele cincisprezece și șaisprezece, și acest lucru a fost comunicat printre deținuți cu mijloace specifice. O tăcere de plumb, reculeasă, totală se instalează în întreaga închisoare, apoi au deschis ferestrele să se audă afară și au cântat Marseilleza și autoarea notează: “Nu știam că suntem așa mulți. Această Marseilleză pare să prindă viață, devine ceva palpabil. Curând va fi prea puternică pentru zidurile închisorii; cu siguranță acestea vor exploda, acoperișul va sari în aer.”[2]

Toate aceste întâmplări, și altele, m-au dus inevitabil cu gândul la situația prezentă. De multe ori vine la mintea multora un gând pervers care spune că e inutil să lupți cu Sistemul de Ocupație, că nu rezolvi nimic cu anumite gesturi de frondă, că nu are rost și alte asemenea. În realitate însă, orice opoziție menită să ne păstreze demnitatea umană, orice gest prin care căutăm să rămânem cu mintea întreagă și sănătoasă, care ne ajută să nu numim răul bine și binele rău, anormalul normal și ticăloșia virtute, această opoziție este neapărat necesară. Cei care vor lupta în acest fel cu Ocupantul minții și al inimii vor constata la fel ca luptătoarea noastră din Rezistență: “Ce mulți suntem!” Erau mulți și în acea vreme, ca în toate vremurile de altfel, care credeau propaganda oficială, dar cei care luptau o făceau cu speranța că tot mai mulți se vor trezi și li se vor alătura, lucru care adesea se întâmpla.

La fel au făcut cei care s-au opus într-un fel sau altul, luptătorii anticomuniști din țara noastră, care și-au asumat ani grei de temniță sau chiar au fost executați de Regimul de Ocupație din acea vreme. Și pentru ce? Pentru că pur și simplu au avut puterea să spună: „NU! Nu credem în propovăduirea voastră mincinoasă! Nu putem să ne însușim valorile voastre false!”(sau calpe, cum ar spune Eminescu).

Una din strategiile psihologice ale războiului este să îl faci pe adversar să creadă că ești mult mai puternic, că ai trupe mai numeroase și mai bine pregătite. Se spune că după una din bătăliile cu turcii ale unui voievod român (parcă Mihai Viteazul), noaptea turcii au ieșit și și-au luat morții de pe câmp în taină. Când au ieșit și românii să-i culeagă pe ai lor și-au văzut că nu sunt și turci morți, o clipă s-au clătinat și moralul le-a scăzut crezând că doar dintre ai noștri au pierit, pentru ca apoi să înțeleagă șiretlicul.

În condițiile de azi, în care cea mai mare parte a presei nu servește Adevărul, este foarte important orice gest de promovare a adevărului, de apărare a demnității umane și a valorilor creștine, de osândire a răului și anormalului și lucrul acesta se poate face mai ușor și mai eficient decât în secolul trecut, datorită mijloacelor de comunicare care ne stau la îndemână. Acest lucru va contribui la menținerea moralului poporului român, la încrederea în Dumnezeu și în biruința dreptății, la lupta tăcută sau fățișă pentru adevăratele valori. Nici un articol din presa liberă(scrisă sau online) care slujește Adevărul și demnitatea umană nu este inutil. Ele întrețin speranța celor care luptă pentru dreptul lor la o viață demnă și liberă, pentru dreptul de a-și trăi credința și a-și crește copiii în dragoste și frică de Dumnezeu.

Nu ne este indiferent ce cred copiii și nepoții noștri, nu ne este totuna cum crește generația actuală și putem face cât de puțin fiecare în jurul nostru să răspândim lumina omeniei, a faptelor bune, a dragostei creștine, a exemplului de luptă al înaintașilor noștri, prin care să osândim falsul și ticăloșia promovate cu nerușinare pe toate Canalele. Nu ne este indiferent dacă copiii și adolescenții din România vor zburda în parcuri sau pe holurile și în curțile școlilor sau vor sta cu botnițe și în cuști de plexiglas, după cum nu ne este indiferent dacă vor face religie în școală sau nu, dacă generațiile viitoare vor cunoaște sau nu istoria națională, dacă vor crede în Dumnezeu sau nu.

Noi, aici și astăzi suntem istoria prezentă și legătura dintre istoria trecută și cea viitoare. Nu este indiferent cum trăim. Luptătorii anticomuniști din munți, cei din temnițele comuniste și atâția alții au arătat în condiții mai grele și cu sacrificii nespus mai mari decât ni se cer nouă, că se poate și se merită.

Astfel de luptători în primele secole de creștinism erau apologeții. Aceștia apărau credința creștină în fața unor guvernatori sau împărați romani tirani, idolatri și persecutori. Scriau scrisori către acești împărați sau alte lucrari apologetice și arătau superioritatea credinței creștine față de zeitățile romane și absurditatea persecutării unor cetățeni model ai imperiului cum erau creștinii. Un exemplu este Iustin Martirul și Filosoful, care a scris împăraților Antonin Pius și chiar împăratului filosof Marc Aureliu, pe la jumatatea secolului al II-lea. Până la urmă a fost executat. Am fost întrebat de niște tineri dacă au contat demersurile sale și ale altora, dacă au încetat persecuțiile. Și asta deoarece generația de azi gândește în termeni materialiști, în termenii de eficiență cu care jonglează societatea de consum. Scrierile lui Iustin au rămas peste veacuri, mărturia lui la fel, ca un far pentru cei care luptă întru apărarea libertății spiritului, a libertății de exprimare, pentru dreptul fiecăruia de a-și trăi credința cu demnitate. Cuvintele lui au îmbărbătat pe mulți, au sfătuit pe mulți la Rezistență împotriva zeilor păgâni și a prigonitorilor care-i susțineau, au dat speranță celor care se îndoiau de triumful binelui și al dreptății.

Vechile zeități romane se pare că au căpătat o nouă putere de viață în vremea noastră, iubirea de bani, de plăceri, destrăbălarea, minciuna și toate metodele de stpânire și control a „gloatei”, a „plebei”, între care dezbină și stăpânește (divide et impera) a rămas la mare căutare la politicienii de azi care slujesc Regimul de Ocupație din România.

De aceea lupta pe tărâmul cuvântului rămâne importantă în slujirea Adevărului, o luptă care trebuie dusă fără patimă, fără înverșunare, fără ură, ci cu argumentele rațiunii și ale credinței și care nu poate avea decât o finalitate: Biruința! Și chiar dacă nu am fi așa mulți, să nu uităm însă un vers din Psaltire, recitat mereu la liturghie, “Cu noi este Dumnezeu” ceea ce arată că nu numărul aduce biruința, ci calitatea lăuntrică a luptătorilor. În aparență și Mântuitorul a fost singur pe cruce, deoarece a strigat Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Și apostolul Pavel a fost singur în fața judecății romane și apoi când a fost decapitat și apostolul Petru când a fost răstignit cu capul în jos și alți mari conducători ai neamului nostru au părăsit scena vieții în aparentă înfrângere și singurătate, cum ar fi Constantin Brâncoveanu, Horea, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Corneliu Zelea Codreanu și alții. Dar aceștia erau adevărații purtători de biruință și nu prigonitorii lor, deoarece acești eroi slujeau pe cei mulți, slujeau credința, slujeau adevărul și dreptatea.

Autor: Iancu GABRIEL / Sursa: Incorect Politic

[1] Agnes Humbert- Resistence. Războiul nostru, Ed. Rao, 2007, p.44.

[2] Ibidem, p.130