Franța: ”război rasial” sau o ripostă justă?

Franța cade dintr-o criză în alta cu Emmanuel Macron președinte. În 2018 au izbucnit protestele Vestelor Galbene, în 2019 a venit primul val al protestelor împotriva reformei pensiilor, au urmat proteste împotriva regulilor draconice introduse în perioada pandemiei, apoi un nou val de proteste împotriva reformei pensiilor și acum protestele iscate de moartea unui adolescent cu origini algeriano-marocane care a refuzat să oprească automobilul la solicitarea polițiștilor.

Polițistul care l-a împușcat a fost pus sub acuzare pentru omor voluntar, însă asta nu a calmat spiritele. În interval de două zile, protestele s-au extins în întreaga țară. Unii cer ”dreptate”, alții ”răzbunare”. Au fost răniți peste 250 de polițiști, au fost arse peste 2000 de mașini, au fost avariate 500 de clădiri și au fost jefuite mii de magazine. Jafurile nu sunt tocmai reacția firească pentru cei care deplâng moartea unui adolescent împușcat de polițiști. Marea întrebare rămasă fără răspuns într-o țară care nu recunoaște etniile, în care cu toții sunt francezi și atât, este ce anume a dat amploare acestor proteste: crima organizată, imigranții, adolescenții teribiliști, progresiștii radicali?

Cert este că președintele Macron și ”premierul lui”, Elisabeth Borne, nu sunt tocmai liderii cu abilitățile necesare pentru a calma situația. Joi, când țara ardea, președintele și prima doamnă se fotografiau cu Elton John și David Furnish, adică soțul lui Elton John, cu ocazia unui concert ce a avut loc în capitala incendiată. ”Problema lui Macron este că e un tehnocrat din cap până în picioare. Este bun la detalii, dar nu prinde la lume; este foarte inteligent, dar îi lipsește empatia; este foarte coerent, dar nu poate avea priză la mase. (…) Macron nu are acest dar. Nu îi inspiră pe oameni, îi înfurie iar aceasta furie se vede peste tot în Franța”, scrie revista britanică The Spectator.

BBC, Vox și multe alte publicații anglo-saxone oferă spațiu pentru informațiile despre violența polițiștilor francezi și folosirea armelor de foc de către polițiștii francezi. O mulțime de statistici și arsenale din care reiese că polițiștii din Hexagon sunt mult mai puțin violenți decât cei din Statele Unite sau Canada și doar ceva mai periculoși decât cei din Marea Britanie. Una peste alta, concluzia acestor publicații este că protestele din Franța pleacă de la o crimă comisă de oamenii legii. Însă nicio vorba despre protestele din SUA din 2020 (moartea lui George Floyd) și nicio paralelă cu haosul dezlănțuit în acel an electoral din America de mișcarea Black Lives Matter. La fel, nicio vorbă despre atentatul terorist de la Nisa din 2016 – peste 80 de oameni uciși de un camion condus de un scelerat – nu este oare justificată duritatea polițiștilor francezi în momentul în care un autovehicul nu oprește la solicitarea lor?

La polul opus îl avem de Eric Zemmour, fostul candidat de extremă-dreapta care a ”canibalizat-o” pe Marine Le Pen la prezidențialele de anul trecut. Invitat la televiziunea Europe 1, Zemmour și-a recitat din nou programul extremist din urmă cu un an, însă a făcut și o observație demna de luat în seamă – o paralelă cu protestele din Franța din 2005, asemănătoare cu cele de acum. ”În 2005 au fost atinse doar suburbiile. Acum, este atinsă toată Franța, de la Paris și până în orașele mijlocii. De ce sunt ele atinse? Pentru că de 20 de ani i-am repartizat pe imigrați. Politica repartizării imigraților în întreaga Franță a făcut ca toți francezii să fie loviți astăzi de aceste revolte. Toți francezii văd cum produsul unei imigrații nebune ce durează de 40 de ani”, spune Zemmour, fiu al unor evrei din Algeria. ”Este un război civil etnic i rasial”, a spus Zemmour.

La momentul protestelor BLM și al dărâmării statuilor in America, în urma cu doi ani, președintele Macro spunea că ”istoria Franței este un bloc care nu poate fi fragmentat”, că el condamnă ”retragerea în interiorul comunităților” și ”forțele obscurantiste”. Însă timpul și viteza internetului îl ajung din urmă pe Emmanuel Macron.

Tot în 2020, filosoful Regis Debray scria: ”Modul de dominație în secolul XXI nu mai este militar (decât în caz de urgență, în Orientul Mijlociu sau în America Latină), ci cultural. Este preventiv, nu represiv. Se bazează pe supravegherea comunicațiilor și formatarea mentalităților. Impregnarea vizuală, în videosferă, este decisivă. Acum vedem Minneapolis-ul în Paris, vedem Bronxul într-un cartier din Dijon. Estul Europei a fost răpit de Imperiul Sovietelor; Vestul Europei a fost stupefiat de imperiul imaginilor. Când fibra optică a întâlnit fibra comunitară, a eliberat o doză emoțională, un șoc catalizator așa cum niciun discurs savant cu note de subsol nu a reușit să o facă vreodată. Totul se întâmplă live, ceea ce este irezistibil și, pe deasupra, este și mai ieftin pentru că nu necesită transport și nici traducere. Au trebuit trei decenii pentru impotrartea identity politics (expersie apărută în 1977 la afroamericani), au trebuit vreo zece ani pentru a aduce la Paris Gay Pride (inaugurată la New York, în 1979), însă nu a fost nevoie decât de o lună pentru a traduce #metoo și pentru a avea un slogan și gesturile lui asociate”. ”În spatele Hollywoodului sunt Silicon Valley și Marilyn Monroe, dolarul și zece portavioane. Cei cu tunurile cele mai mari sunt cei care definesc Binele universal. Adevărul și Dreptatea”.

”Oamenii au confiscat vizibilitatea socială în propriul interes (…) și iată cum vestele galbene, negrii, menajerele și infirmierele, livratorii de pizza și toți cei de la baza societății, refugiații fără documente dar cu smartphone în buzunar au reușit să se răzbune pe impolitețea celor de la vârful societății. Guvernați prin imagini? Atunci noi ne vom revolta prin imagini. O ripostă justă. Chapeau”, scria Debray.

Evenimentele din Franța vor avea influență și asupra României. Și nu este vorba neapărat despre evenimente similare potențial inevitabile pe termen mediu și lung – în această privință, cercul vicios al sărăciei și lipsei de orizont a liderilor de la București pot asigura o țară neatrăgătoare pentru imigrație și, paradoxal, o liniște relativă. Este însă vorba despre vize și bani comunitari. Interlopii, adolescenții scăpați din frâu, progresiștii radicali și imigranții radicali din Franța fac prăpăd pe străzi, dar ”încă majoritatea” Franței stă acasă, privește, își schimbă abordările politice și apoi votează. La fel se întâmplă și în Spania, în Italia, în Austria, Olanda, Suedia, Germania. Electoratul tăcut, cel care oprește la semnalele poliției, muncește și plătește taxe, se radicalizează la rândul lui și asta poate explica ascensiunea dreptei în Europa: Vox (Spania), AfD (Gemania), Democrații Suedezi (asociați indirect la guvernare), Fratelli d’Italia (vioara întâi la guvernare, cu condiția susținerii NATO în Ucraina, însă cu mână liberă în materie de politică antiimgrație și manifestări mai radicale de dreapta). PPE, care dorește să rămână cel mai mare partid European, îi face deja curte Giorgiei Meloni din Italia, se înclină în bătaia acestui nou vânt politic, iar dreapta românească, care a făcut o pasiune din PPE, va avea mai multe piedici decât ajutor din partea celor care-i tutelează de a Bruxelles măcar în ce privește intrarea în spațiul Schengen. Asta s-a văzut deja la ultimul eșec, cel mai umilitor.

Cotidianul.ro