Idealurile de azi ale românilor

De mirare că românii zilelor noastre, cu destinul lor atroce și cu istoria lor pusă pe șotii nimicitoare, încă mai au idealuri! Căci nu-i de ici-de colo să străbați lungul și întortocheatul tunel al atâtor veacuri întunecoase, ca mai la urmă (într-o mână cu crucea răbdării și resemnării, iar în cealaltă cu candela plăpândă, dar mereu vie, a speranței de mai bine) să mănânci coliva tuturor celor trei imperii megieșe, care de care mai hapsân și mai al dracului cu aceste meleaguri și cu tot ce mișca pe ele. Dar un popor fără idealuri, chiar și atunci când acestea au chipul neeroic al supunerii și îmbracă veșmintele nearătoase ale răbdării, este un popor muribund, care deja s-a împăcat cu gândul ieșirii sale silite de pe scena lumii. Istoria universală, cu precădere istoria antică, ne oferă exemple semnificative în acest sens: sumerienii, babilonienii, hitiții, etruscii, vechii egipteni etc. Cu precizarea că toate aceste popoare rămase în memoria colectivă a omenirii, au avut un cuvânt greu de spus la vremea lor și că au lăsat urme de referință în cultura universală…

Desigur, atât oamenii ca indivizi, cât și popoarele ca entități istorice, nu doar că modelează timpul ce-l trăiesc după chipul și spiritul lor (prin fapte memorabile de cultură și civilizație), ci la rândul lui timpul și factorii săi de presiune externă acționează neîntrerupt asupra oamenilor și popoarelor pe direcția adaptării lor la noi împrejurări, doar astfel izbutind să-și împlinească rostul trecerii pe Pământ. De prisos să mai adaug că unii, cei puțini, o fac în sens ofensiv (prin agresiuni și expansiuni militare, strategice, politice, financiare, economice, lingvistice), ei devenind adevărații stăpâni ai planetei, și că grosul popoarelor se zbat să supraviețuiască sub umbrela aliaților (sic!) atotputernici prin compromisuri politico-economice care tind statornic înspre jaf generalizat și prin cedări succesive de suveranitate din partea bieților sateliți, care vizează neabătut asimilarea și globalizarea, respectiv pierderea identității naționale de către cei mulți…

Nici vorbă că în aceste condiții, până și idealurile celor din urmă (care se îmbată în continuare cu apa rece a drepturilor stabilite în altă parte), suferă ajustări în consecință. Căci, vorba lui George Orwell în cuceritorul lui roman Ferma animalelor: „Toate animalele sunt egale între ele. Doar că unele sunt mai egale ca altele…” Adică, or fi toți oamenii egali în fața lui Dumnezeu, dar este de râsul curcilor să crezi că românul de azi este egalul americanului, când știe o lume întreagă că majoritatea românilor de-abia au cu ce să-și ducă zilele, pe când americanii, cu toate că nu reprezintă nici măcar 5 % din populația globului, an de an și zi de zi consumă circa un sfert din resursele omenirii!

De aceea, parcă nici nu-i de mirare că preaschimbatul român de-acum (vremuri cu exemplară democrație, prosperitate și libertate doar în aparență și pe hârtie!), nu-i de mirare, deci, că românul zilelor noastre a renunțat aproape în totalitate la marafeturi precum cinstea, omenia sau respectul, străduindu-se din răsputeri prin minciună, necinste și nerușinare să-și apere unicul și adevăratul lui ideal național – acela de-a supraviețui cu orice chip și prin orice mijloace, indiferent cât sunt acestea de certate cu morala și legile conviețuirii umane.

Cine mai are timp de patriotism, naționalism, cultură și românism, când a supraviețui demn și cinstit în România postdecembristă se cheamă un act de mare curaj și când tot mai mulți români sunt gata-gata să-i admire pe megarăufăcătorii descurcăreți ai acestei țări, respectiv – mai în glumă, mai în serios – înclină să le justifice potlogăriile prin memorabile spuse de felul: „Hoțul neprins e om cinstit” sau „Cine muncește n-are timp să facă bani”?! Tocmai de-aceea, adepți înfocați ai dictonului „Trăiește-ți clipa!” și al ultrapragmaticului principiu filosofic de sorginte autohtonă „Ce-i în mână nu-i minciună”, atâția românii și-au luat lumea în cap (unii cu truditul, alții cu șutitul) și, mai mult, își încurajează odraslele să facă la fel, încât actualul ideal național românesc este aidoma unui balaur bicefal: Unul din capete reprezintă scopul declarat al românilor de vârsta a doua – acela de-a dobândi chiar și pe căi necinstite o pensie cât mai consistentă, de regulă de la stat, pe care să o folosească un timp cât mai îndelungat, celălalt cap al balaurului întruchipează țelul atât de păgubitor pentru țară al tinerilor valoroși – acela ca după absolvirea studiilor din țară să se stabilească într-un bogat stat occidental, astfel contribuind la îmbogățirea celor bogați și la o tot mai accentuată sărăcire a României.

Cu ceva timp în urmă eram la o masă într-un restaurant, unde se discuta despre istoria României, despre cultura și viitorul ei. Printre comeseni se aflau vreo doi consilieri județeni și, dacă nu mă înșel, un avocat și un medic. Ei bine, argumentele mele privind străduința străbunilor, ba chiar și jertfa multora dintre ei pentru constituirea și afirmarea României moderne, nu numai că i-au făcut să zâmbească, dar mai la urmă au fost cu toții de-acord cu spusele halucinante ale unuia dintre ei: „Puțin îmi pasă de toți și toate! Mie să-mi fie bine…” Actualmente, unul dintre acei comeseni, chiar acela cu afirmația, este parlamentar…

În felul lui odios, torționarul Alexandru Vișinescu (precum și ceilalți 35 deja identificați) contribuie la consolidarea actualului nostru monstruos ideal național de care scriam mai sus. Adică, într-un sinistru mod ridicol, timp de 24 de ani după Decembriadă nu te atingi de acești torționari, ci continui să le dai pensii de ofițeri superiori (sinistrul Nikolski a primit pensie de general până în 1992 când a pierit, Vișinescu primește și acum pensie de colonel!), în felul acesta tâlharul de stat român recunoscându-le și răsplătindu-le fărădelegile comise, iar acuma hodoronc-tronc la peste 80 de ani ai bestiilor, vrei să-i faci răspunzători pentru crime pe care nici unul dintre ei n-a avut și nu va avea curajul să le recunoască.

Sigur, alta era situația României dacă se punea în practică Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara (îndepărtarea din viața publică a foștilor activiști și securiști) și dacă, așa cum cer normele elementare ale dreptății, foștii torționari erau de îndată judecați cu asprime pentru ticăloșiile comise. Dar nu, la vremea respectivă, Ion Iliescu și gașca lui de politruci de mâna a doua, au făcut tot posibilul să-i scape, căci regimul lui se sprijinea tocmai pe unii ca aceștia. De altminteri, mineriadele au demonstrat cu prisosință că toți sunt o apă și-un pământ… Mai mult. Legea lustrației nu–i agreată pe la noi nici după circa un sfert de veac de la Decembriadă, deși se știe că procesul de modernizare al Turciei sub Mustafa Kemal Atatürk cu ea a început (îndepărtarea din viața publică a foștilor demnitari otomani). Dimpotrivă, foștii activiști sunt nelipsiți din viața publică, unii dintre ei (ex. politrucul Mircea Dușa) ajungând chiar miniștri. Firește că pentru asta e nevoie de tupeu nu glumă. Și mai e nevoie, așa cum a dovedit ipochimenul Dușa, să-ți falsifici biografia, că doar nu poți ieși în față cu Academia „Ștefan Gheorghiu”, și acea făcută târziu (cu ceva înainte de căderea comunismului) și la fără frecvență.

Dar ăsta-i cel mai cinstit guvern de după 22 Decembrie 1989 și de el românii trebuie să fie mândri. Cum îmi răspundea cu indignare cineva la unul din textele mele critice la adresa tuturor acestor tâlhari și mincinoși care, chipurile, ne conduc: „Nu noi i-am ales?…” Eu, stimate domn, în nici un caz nu i-am ales nici pe ei, nici pe cei dinainte și nici pe următorii asemeni lor nu-i voi alege…

Sursa: http://www.ziarulnatiunea.ro