Iertarea trecutului nu stinge glasul durerii…

Pe cei prea indulgenţi faţă de bătrânul torţionar Vişinescu ar trebui să-i invităm la un exerciţiu de imaginaţie. Să-şi închipuie că peste câteva decenii, la vremea în care noi, tinerii de pe baricadele lui Decembrie ’89 (şi cei ce privim acum absenţi cum iertarea mieilor se aşează ca un omăt al purităţii peste torţionarii anilor ’50), vom fi ajuns şi noi la vârsta pe care o au azi foştii deţinuţi politici. Şi vom fi puşi în faţa unei liste cu terorişti din Decembrie ’89.

Să ne imaginam că peste decenii, unul dintre „institutele” de studiere a revoluţiei va decide (pentru a-şi justifica anii de „soldă” de la buget ori pentru un interes electoral) să anunţe identificarea teroriştilor din 1989. Cum vom privi noi oare lucrurile atunci, poate tot de la nivelul unor pensii mizerabile, aidoma foştilor deţinuţi politici de astăzi, dezvăluirea unor personaje care, nu numai că s-au aflat printre noi, dar au avut parte, ani şi ani, de salarii apoi de pensii uriaşe?!

Iar acum, să privim punctual cazul torţionarului Vişinescu. Pentru că, într-adevăr este cât se poate de admirabilă acţiunea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc de a anunţa identificarea a 35 de torţionari din perioada 1950-1964, toţi foşti angajaţi ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Dar, trunchierea informaţiilor, oferirea lor cu „porţia” şi, mai ales, „dezvăluirea” făcută după aproape cinci de activate a institutului ridică anumite semne de întrebare.

În primul rând, decizia de a se face public doar un singur nume din lista celor 35 de torţionari (deşi, institutul se jură că are toate datele de identificare, cu nume şi adrese exacte!) te pune pe gânduri în legătură cu scopul principal al acestei „dezvăluiri”. Pentru că nu poţi să nu te întrebi: oare numele celorlalţi 34 de torţionari nu vor fi făcute public în anumite momente cheie? Poate chiar pentru a sprijini revenirea populistă a acelui personaj care, deşi a condamnat comunismul cu ani în urmă, nu a prezentat atunci nici o listă cu torţionari?

Apoi, de ce atât de târziu? De ce a avut nevoie institutul respectiv de cinci ani pentru a „identifica” o listă din arhive? Poate ne va spune că a fost nevoie de timp pentru a documenta cazurile. Dar, atunci, de ce lasă lucurile neterminate şi nu se constituie în mod real într-un denunţător în Justiţei? Căci, adresându-se Parchetului Militar, nu a făcut decât să permită jocul acestuia de a ieşi din schema urmării penale, pe seama prescrierii faptelor, când plângerea, mai ales că venea din partea unei instituţii „civile” trebuia adresată direct Parchetul General.

Oare nouă ne va conveni când, peste decenii, în momentul „identificării” şi dezvăluirii primului terorist al lui Decembrie ’89, ne vom trezi, în bătrâneţile noastre de atunci (poate tot umile), în faţa unui institut care va plasa „teroristul” în braţele unei instanţe care să ne spună, în dreptatea pe care o aşteptăm, că faptele din Decembrie ’89 şi Martie ’90 s-au prescis?! Să ne trezim peste decenii că un alt personaj, care a profitat din plin, politic şi financiar de toate sistemele pe care le-am traversat, va veni să ne certe public, de la nivelul unei alte pensii nesimţite, de „sărac şi cinstit”, ori din fruntea „moştenirii” unui alt Front al Salvării Nomenclaturii, că ne-am permis să ne luăm de un „bătrânel simpatic”! Căci, pentru Ion Iliescu, bătrânul torţionar Vişinescu este un om decent! Şi ale cărui trecute fapte se cheamă pesemne „binefaceri”! Ba, poate, că în faţa acestuia ar trebui să ne aşezăm în genunchi. Să se simtă din nou călăul, pardon, „bătrânelul simpatic”, ca în anii lui de glorie…

Şi totuşi, nu vorbele primului preşedinte „democratic” ar trebui să ne revolte! Chiar dacă acesta ne ameninţă că, „dacă presa nu încetează” (poate îl ajută Victor Ponta!), aduce el minerii pe post de pază, răbufnind în ura lui neştirbită: „Chiar dacă nu mai am influenţa din 1990, câteva zeci de mineri, care să-l păzească pe Vişinescu de golanii din presă, tot pot aduce” (iar asta trebuie memorată pentru istorie ca prima recunoaştere publică a faptului că el i-a adus pe mineri la Bucureşti!).

În fond, ce aşteptări poţi avea de la Ion Iliescu decât să apere imaginea „erorilor” lui doctrinari?! Revoltătoare este însă atitudinea unui tânăr care, din fruntea unei asociaţii de implementare a democraţiei (!), ne cere să nu îl tragem la răspundere, ca individ, pe torţionarul Al. V., ci sistemul din care a făcut acesta parte! Dar sistemul, din cine era format tovarăşe „implementator” al democraţiei, nu din bestiile care au umilit şi omorât oameni nevinovaţi? Inclusiv fostul comandant al închisorii Râmnicu Sarat, care, în cei 23 de ani de democraţie, și-a păstrat gradul militar în vreme ce generali patrioţi au fost degradaţi şi umiliţi… Și care încă beneficiază de o pensie uriaşă în timp ce victimele sale au parte de pensii mizere…

Unde este dreptatea?

P.S.:

Pe de altă parte, preşedintele PNL şi puzderia de preşedinţi ai PNŢCD ar trebui să fie scandalizați de admiraţia lui Ion Iliescu faţă de „domnul Vişinescu”. Prețuire care nu are nici o legătura cu bătrâneţea pe care o traversează amândoi, ci cu felul în care acesta „îi educa la Râmnicu Sărat pe trădătorii ţărănişti şi liberali ai patriei”.

Sursa: Ziarul Natiunea