ÎNAPOI LA IZVOARE

O mică parte din copilărie (una nedrept de mică, dar semnificativă valoric) am petrecut-o între câmpurile comunei Butimanu(jud. Dâmbovița), unde se ascundea și se mai ascunde încă, timid dar blajin și înțelept, satul Bărbuceanu, locul unde bunicii mei duceau mai departe spiritul lui Ilie Moromete dar și asprimea personajelor bătătorite de muncă și lipsuri din romanele lui Zaharia Stancu…Loc în care încă mai străjuie biserica de lemn numită Biserica Robilor, în cimitirul căreia se odihnesc bunicii mei, privind mirați din fotografiile de pe cruce la alergarea deșartă a muritorilor.

Deși nu-mi propun să abordez aici o temă dureroasă pentru societatea românească, aceea a satului care se stinge parcă tot mai singur și mai trist, nu pot să nu-mi amintesc un loc pe care mă duceam mereu să-l văd și unde meditam adânc la sensurile vieții. Sunt mai multe locurile din acest sat, cu ulițe încă neasfaltate, care-mi trezesc o vie și dulce-dureroasă aducere aminte, dar unul îmi strajuie în minte și rămâne încă prilej de reflecție.

Cum apucam spre grădina din spatele casei, unde se odihneau odinioară, în adierea vântului de sfârșit de vară, lucerna verde și veselă și porumbul înalt de un stat de om, care foșnea sobru și discret, ca un prieten care mă însoțea pe poteca ce cobora „de vale”, mă întâmpina o lume de basm care niciodată nu-și epuiza farmecul și doza de mister. De vale, se întindea un câmp ce mi se părea nesfârșit, sursă de povești și loc al unor mirifice realități cu iz de basm, loc presărat cu salcîmi, islazuri, liziere și alte asemenea tărâmuri de poveste…

Chiar dincolo de gardul care marca sfârșitul locului numit „fundul curții”, se afla o fântână care totdeauna mi s-a părut fermecată. La câțiva pași de gard era o scorbură de copac, foarte veche, plină cu o apă limpede cum nu mai văzusem și care nu-mi explicam cum dăinuie acolo an de an și cum își păstrează limpezimea de oglindă, care-ți permitea să privești până pe fundul scorburii. Am întrebat-o pe bunica și mi-a explicat cu seriozitate misterul: “Are izvoare mamaie, care izvorăsc pe dedesubt…” Pentru copilul din mine era inexplicabil acel “dedesubt”, unde era el?; și cum putea acel “dedesubt” să dea o apă așa de limpede?; sau cum de nu se umplea acea fântână? Stăteam pe vine și mă aplecam cu sfială deasupra scorburii care nu se ridica deasupra solului mai mult de două laturi de palmă și priveam fascinat, așteptând să iasă de acolo personaje de basm. Mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă am să cad în fântână? Oare am să-l întâlnesc acolo pe Harap Alb, azvârlit acolo de hainul Spân?

La o aruncătură de băț de acea fântână era un loc mlăștinos, cu papură și trestie, ce se aciuase acolo nu se știe de unde, pe lângă pășunile unde vacile sătenilor pășteau liniștite. Nu departe, tot pe o pajiște, pe un teren improvizat, jucau mingea băieții mai mari din sat, care probabil nu știau de acea poartă spre o altă lume deasupra căreia stăteam eu aplecat în fiecare vară…

Am revenit mereu la acel ochi de apă. După câteva zeci de ani am realizat brusc că acea fântână era mult mai mică decât crezusem și am constatat cu îngrijorare că terenul mlăștinos s-a extins urât și amenințător, acel teren despre care tata îmi spunea că era odinioară grădina de zarzavat a boierilor. Acum vreo doi-trei ani am revenit pe aceste meleaguri unde mai locuiește o mătușă și un unchi și am regăsit fântâna. Părea mai încolțită ca niciodată de smârcuri, dar era la fel de limpede și curată. Nu am știut dacă să mă bucur sau să plâng, sau dacă să plâng de bucurie. Eram atât de recunoscător că fântâna era încă acolo! Că încă smârcurile nu o biruiseră și stătea așa, mică și cuminte, gata să ofere o gură de apă proaspătă sau măcar priveliștea a ceea ce înseamnă statornicie în mijlocul vitregiilor, durabilitate, eternitate.

Anul acesta, când m-am dus din nou, i-am zis mătușii: “Eu merg de vale”, la care mi-a răspuns zâmbind: “Păi ce să faci acolo în șerpărie?” Nedumerit, am întrebat cu o naivitate care nu m-a părărsit niciodată: “Păi de unde șerpi?”. “Păi de pe valea asta” mi-a răspuns mătușa fără să se mire nici de neștiința mea, nici de prezența șerpilor. Coborând de vale am constatat cu stupoare ca nu mai puteam să merg dincolo de gard datorită mlaștinii, a ierburilor și papurii. Nu mai puteam ști unde este fântâna mea și am avut un sentiment de neputință dureroasă, de revoltă și durere și am înțeles la ce se referea mătușa când m-a întrebat ce să caut în șerpărie…

Eu cred însă că fântâna mea stă ascunsă și este tot acolo, nebiruită, așa cum este amintirea bunicilor mei, a bunicului meu prizonier la Cotul Donului și apoi deportat în Siberia, a bunicii care știa să râdă de necazuri și nedreptăți, spunând “Lasă mamaie, cum o vrea Domnul!”. Acolo este fântâna neamului meu, pe care o învăluie smârcuri străine și o bântuie șerpi veninoși, dar care stă ascunsă și adapă doar pe cei care o cunosc și-i știu apele cele tainice, care pot răcori sufletul. Sunt apele curate ale credinței în Dumnezeu, ale rugăciunii robilor care trebuiau să intre aproape de-a bușilea în biserică pe ușa atât de joasă, pe care pot intra doar cei smeriți și simpli, sunt apele care ne răcoresc de arșița acestor vremuri de apostazie și care ne dau putere să mergem înainte spre întâlnirea cu vitejii de odinioară.

Când am găsit site-ul acesta incorect politic am tresărit ca la vederea unui prieten vechi, ca la regăsirea unei fântâni la care putem chema generațiile care sunt și care vor veni. Care generații poate vor curăța pajiștea unde nu mai pasc vacile, unde nu se mai aude glasul vesel al copiilor care să bată mingea și care poate vor face iar din acest ținut mlăștinos o grădină plină de zarzavaturi. Noi trebuie doar să păstrăm reperele și coordonatele unde se află fântâna, să păstrăm contactul cu acea lume din care vin izvoarele de “dedesubt”. Acel “Dedesubt” al neamului nostru, acolo de unde curg izvoarele identității noastre, trebuie curățat și lăsate aceste izvoare fermecate să umple iar fântâna inimilor noastre cu apa vie a dragostei de Dumnezeu, de neam și de țară.

Prof. Iancu Gabriel , Sursa: Incorect Politic