Inedit: Luceafarul necenzurat!

Pînă în 2006 citisem 120 de referate pentru bacalaureat-analize literare pentru Luceafărul. În toate era cenzurat Eminescu. Ar fi posibil să fie vorba de cea mai mare manipulare din cultura română, manipularea unei ţări întregi. Care este situaţia acum? Cei interesaţi să-şi îndrepte atenţia spre manualele de liceu şi spre cursurile universitare şi să publice constatările. După cel de al doilea război mondial, în România, regimul bolşevicilor, impus de armata URSS, care a rămas în România din 1944 până în 1956, regim desacralizat şi desacralizator, numele de Mihai intră în toate manualele şcolare şi în cursurile universitare, în locul lui Mihail.

Începutul acestei schimbări de nume se află între cele două războaie (1). Concomitent are loc cenzurarea Luceafărului. Cuvintele subliniate de către noi, lipsesc din analizele literare, la ani buni de la încetarea regimului de dinainte de Decembrie 1989, situaţie care dăinuie de mai bine de o jumătate de secol. La cele de până acum, amintim şi o altă direcţie a manipulării, ascunderea adevărului că Mihail Eminescu a fost victimă politică, martir. Versurile de mai jos, după ediţia Perpessicius. În vol. M.Eminescu, poezii, Editura pentru literatură, 1961, cuvântul Fecioară este scris cu literă mare, cel de Doamne, de două ori, cu literă mică. Părinte, fiind la început de vers, obligatoriu a fost scris cu literă mare. Luceafărul se adresează lui Dumnezeu, prin cuvintele Părinte şi Doamne, cuvinte întrutotul ale ortodoxiei româneşti (2). Fecioara între sfinţi, îşi aşteptă încă relevarea locului în acest poem al încununării creaţiei româneşti. Luceafărul necenzurat este coloana spirituala a neamului nostru, ajunsă până la Tronul Ceresc , din Dacia Mare-Grădina Raiului; Grădina Maicii Maicii Domnului.

A fost odatã ca ‘n poveşti
A fost ca niciodatã,
Din rude mari împãrãteşti,
O prea frumoasã fatã.
Şi era una la pãrinţi
Şi mândrã ‘n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

— « De greul negrei vecinicii,
Pãrinte, mã desleagã
Şi lãudat pe veci sã fii
Pe-a lumii scarã ‘ntreagã;
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dã-mi o altã soarte,
Cãci tu izvor eşti de vieţi
Şi dãtãtor de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dã-mi în schimb
O orã de iubire …

Din chaos Doamne-am apãrut
Şi m’aş întoarce ‘n chaos . . .
Ş i din repaos m’am nãscut,
Mi-e sete de repaos»

Ingenuitatea fetei de împărat, trăirea întru comuniune sufletească cu Fecioara Maria între sfinţi, o defineşte pe aceasta. Nu are un nume. E o stare de luminare lăuntrică, de cuminţenie, care există în lume, mereu. Nu e o anume fată de împărat. Individualizarea ei ca personaj apare de cînd e vorba de Cătălina, fiica de împărat. Cătălina, adolescentă, cu neascultarea de părinţi şi de glasul său lăuntric, glasul coonştiinţei, iese, se desprinde din comuniunea cu Fecioara Maria între sfinţi. Fecioara Maria se află în societatea divină a Sfintei Treimi, între sfinţi. A se medita la această situaţie, la idealul feminin al poetului, la fata de împărat care trăieşte în comuniune sufletească cu Fecioara Maria. Cerul şi pâmântul se apropie şi trăiesc dimpreună, duhovniceşte, în această oază de rai de pe pământ. Dialogul dintre fiica de împărat şi Luceafăr e posibil. Fata de împărat e îndrăgostită de cele cereşti, de Luceafăr, iar acesta de fata de împărat, cea care are sufletul ca o candelă vie întru comuniune cu Fecioara întru sfinţi. Cele două personaje,fata de împărat şi Luceafărul, din două lumi diferite, au un teren comun în spiritualitaea de pe pământ. Dragostea cerului în raiul pământesc-în termeni teologali, acest rai din sufletul unor pământeni, este o pregustare a raiului pierdut de oameni la începutul civilizaţiei omeneşti. Fecioara, toţi ştim că e Fecioara Maria. Eminescu, în genialitatea sa poetică foloseşte doar cuvântul Fecioara, fiind, nedidactic, dar acest cuvânt încorporează miezul dogmatic al religiei ortodoxe şi catolice. Îl recunoaştem pe evlaviosul din adâncimile sale sufleteşti, pe Mihail Eminescu.

Fata de împărat, din starea sa sufletească de rai, se înalţă cu iubire, spre cele cereşti. Că această iubire este transfigurată de poet în orizontul pământesc al creaţiei, este evident, iubirea, pe Luceafăr, tot spre acest orizont îl aduce.

Fata de împărat, de la o vreme, se individualizeză, are un nume, Cătălina. Poetul ne oferă vederii viaţa pământenilor. Viaţa noastră se desfăşoară şi-n trup, nu numai în spirit, dar şi cea spirituală, este a noastră, a oamenilor. Fata de împărat rămâne în Dacia noastră Eternă, în Grădina Raiului, iar adolescenta Cătălina, ieşind de sub ascultarea părinţiulor şi a celor de sus, coboară în neorânduiala vieţii. Adolescenţii sunt supuşi unor greşeli, adesea cu supărări şi sufernţe pe toată viaţa. Spre asemenea greşeală este atrasă Cătălina. Pajul Cătălin, acelaşi nume ca şi Cătălina, este experimentat în deplinul haos amoros. Cătălina se lasă uşor răpită spre sărutări şi îmbrăţişări. Cătălina era inocentă: „Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri”. Cătălin trăia înafara raiului sufletesc al fetei de împărat. Pierderea inocenţei o coboară şi pe Cătălina, fiică de împărat, în cele de mai jos, haotice legături, din viaţa unor pământeni. Este cuprinsă de un dor de moarte după Luceafăr: ”O, de Lucerafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”. Cele neîngăduite se petrec în ascuns: „Şi-n treacăt o cuprinse lin/ Într-un ungher degrabă.” Drama Luceafărului, criza sa existenţială, izbucneşti pe fondul intrării Cătălinei pe calea pierzării. Pe plan terestru poate ajunge la ea, devenind om. Îi cere Părintelui ceresc să-i retragă nemurirea şi să-i dea astfel posibilitatea de a deveni om. Cerere imposibilă, veşnicia este o stare eternă. La fel drama geniului-nu poate trăi în reducţie, pe planul haosului legăturilor neîngăduite, sub lespezile de întunecimi, unde orizontul luminos întru eternitate, lipseşte. Cătălina, din lumea terestră, care o cuprinde cu cele rele, nu-l uită, îşi aminteşte de cel etern, de Luceafăr şi-l roagă să-i lumineze viaţa, s-o ocrotească. Fiica de împărat poate avea şi conotaţia de fiică a Celui Prea Înalt, a Tatălui, în sensul de fiinţă care îşi hrăneşte sufletul dintru cele cereşti. Cătălina e pe cale de a ridica zidul erorilor între ea şi Dumnezeu . Luceafărul nu are nimic luciferic, ci mai degrabă ar fi un arhanghel, un luminător în sufletele oamenilor. Asemeni singularităţii geniului, iubeşte, dar ca fiinţă eternă, compatibilă de reciprocitate doar întru iubirea spirituală dintr-o fiinţă pământeană, limitată în timp şi divinitatea sa eternă. După ce trupul îşi încetează existenţa, sufletul omului continuă să fie. Sufletul omului este etern, este dintru Dumnezeu din totdeauna, de dinainte de a fi cele văzute şi nevăzute şi dăruit oamenilor la creaţie, la întemeierea societăşii omeneşti de către însuşi Dumnezeu Chiar dacă universul ar dispărea, sufletul continuă să existe în eternitate (2). La naşterea pruncilor, Dumnezeu îl înzestrază pe fiecare cu un suflet, cu o menire, pentru izbânzi, în bătălia care încă se desfăşoară între întunecimi şi lumină. Conştiinţa eternităţii noastre trebuie ţinută activă. Câţi dintre noi, cei de azi, suntem în impasul Cătălinei? Geniul îşi protejează această conştiinţă, prin care primeşte darul creaţiei, inspiraţia. Îşi păzeşte această conştiinţă de haosul celor mai de jos. Iubirea trebuie protejată atât de geniu, cât şi de fata iubită, altfel începe drama geniului, cel care înzestrează lumea cu frumuseţe şi trăiri cereşti. Starea geniului se reflectă, ca într-o oglindă, în starea Luceasfărului şi a Luceasfărului în starea geniului. Uneori tragismul omului de geniu poate fi atât de răvăşitor încât se salvează cu un zid rece, protector: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Geniul, prin nemurirea sa, fiind îngemănat cu Luceafărul din societatea divină a lui Dumnezeu, nu poate fi lipsit de sensibilitate, de iubire. E adevărat, geniul e un om, Luceafărul un trup spiritual. Am fi înclinaţi să spunem că geniul e mai expus şocului vieţii, dar şi Luceafărul, în faţa aceluiaşi şoc, suferă o adevărată dramă existenţială, fiind în conflict cu imposibilul, cu eternitatea sa. Geniul, nemuritor şi rece faţă de „cercul vostru strâmt” Geniul este rece la tentaţiile haotice ale acestei lumi. Este un anahoret faţă de acestă lume, este rece, nu poate fi clătinat din axialitatea sa dintre cer şi pământ. Cuvioşii părinţi-monahii- cu un înalt grad de îndumnezeire, reuşesc să fie mereu „reci”, de veghe la tentaţii, dar de bună seamă îşi protejează în felul acesta iubirea, Raiul. Cercul acesta strâmt e în plasa de paianjen a păcatelor. Geniul este om, nu poate duce povara acestei lumi în derivă. Păcatele lumii l-ar strivi, le-a luat asupra sa doar Hristos. Teologic, păcatul este moartea sufletului, îndepărtarea lui de Dumnezeu, ori rostul geniului este eternizarea societăţii omeneşti. Nu poate renunţa la această misiune. Rămâne cu conştiinţa eternităţii şi rece faţă de cercul strâmt al vieţuirii celei care a fost fata de împărat din Grădina Raiului, grădină pe care cei cu o viaţă sufletească îmbunătăţită o pot vedea în sufletul poporului getodac, din străvechime până azi şi mereu. Eminescu, geniu profund creştin, a văzut această grădină în sufletul fetei de împărat. În conştiinţa nemuririi sale, faţă de această grădină, este cald şi iubitor în eternitate. Între strofa finală şi primele două, se desfăşoară cele două mari planuri ale vieţii, care trec prin sufletul geniului, cu efect de încântare divină şi cu fulgerare. Luceafărul e nevoit să se retragă în veşnicia sa, unde va fi scutit de asemenea traume electrocutante, pe când poetul genial, prin condiţia sa, rămâne pe pământ, în societatea omenească.
Analizele literare ale Luceafărului necenzurat, vor contribui şi ele la recuperarea prenumelui de Mihail. Şi fiecare dintre noi se va obişnui cu acest nume de botez şi cu sacralitatea lui . Cu numele de botez Mihail şi-a trăit însuşi Eminescu viaţa şi activitatea creatoare. Mihail Eminescu se naşte dintr-o familie profund religioasă, poate cu cei mai mulţi călugări din vremea aceea (3). Părinţii l-au botezat Mihail, asemeni arhanghelului Mihail. Eminescu este arhanghelul culturii române, vector de lumină între cele pământeşti şi cele cereşti . E timpul să nu mai fie martirizat şi rănit şi posmortem, iar părinţii să-i fie respectaţi. E fiul lor şi fratele nostru, al getodacilor de dintotdeauna.

Gheorghe Gavrilă Copil

1. Gheorghe Gavrilă Copil, Mihail Eminescu, nu Mihai!, Noi, Dacii! nr. 75, 2014 (www.noidacii.ro ), 2. Valeriu Anania, Drama divină a lui Hyperion, Noi, Dacii! Nr. 75, 2014, 3. Mitropolit Bartolomeu Anania, 1 Decembrie 1918-Sărbătoarea sufletului românesc, Noi, Dacii! nr. 75, 2014, 4. Gheorghe Gavrilă Copil, Sărut mâna Mihail Eminescu şi binecuvântă poporul român, Noi, Dacii! nr. 75, 2014 ( Nr. 2, 3 şi 4 sunt publicate cu ani în urmă, dar pentru le avea cititorii mai la îndemână, au fost reluate în acest nr.)

Sursa: Napocanews