“Interstellar” – un strigăt de disperare al modernității

Noul film de producție americană e un fel de strigăt de dispare a omului contemporan în fața apusului civilizației occidentale. Mai exact, e vorba despre frica față de un viitor postștiințific, în care știința modernă își va pierde acel rol pe care l-a avut în cadrul civilizației europene moderne. Așa se întâmplă, că între timp citesc și „Declinul occidentului” a lui Oswald Spengler, în care se face o comparație între rolul științei din culturile antice și știința civilizației occidentale. Nu există o singură matematică, ci mai multe matematici, spune Spengler, pentru că matematica este o expresie a universului spiritual al fiecărei culturi. Respectiv, înțelegerea a ceea ce este „știință” în civilizația egipteană, indiană, greacă sau romană este absolut diferit și unic. Iată de ce ideea unui „progres științific” printr-o imaginară continuitate între culturile apărute și dispărute de-a lungul istoriei nu este decât o iluzie. Știința modernă nu este decât un produs al civilizației occidentale și va dispărea odată cu declinul acestei civilizații, lăsând loc unor altor universuri spirituale.

În „Interstellar”, ni se prezintă o societate postindustrială, în care unica preocupare devine economisirea resurselor și alimentația. Nu vom vedea orașe, infrastructură complicată, ci doar ferme și lanuri. Tot ce înseamnă tehnologie, devine strict utilitarist, îndreptat spre necesitățile reale ale omului. Nu găsim în film nici telefoane mobile, gadgeturi, nici calculatoare sau internet, acestea fiind considerate niște obiecte inutile ale generațiilor trecute. Chiar și în școală, copiilor li se predă că zborul pe lună al omului nu a fost decât o ficțiune, pentru a determina sovieticii să-și irosească inutil resursele, în contextul războiului rece.

Cooper, eroul principal al filmului, tatăl a doi copii, este un soi de Don Quijote, care mai crede în rolul salvator al științei, într-o lume în care aceasta a devenit una inutilă. În cele din urmă, așteptările lui se adeveresc. NASA continua să existe în calitate de organizație secretă și continuă dezvoltarea științei, pentru a salva omenirea de la o pieire inevitabilă. Cooper urmează să plece într-o călătorie îndelungată în spațiul cosmic, părăsindu-și pentru totdeauna familia.

Trecând peste teoriile fizice și astrofizice, motivul căutării unor planete îndepărtate, unde s-ar putea continua existența civilizației umane, nu reprezintă decât un apogeu al științei occidentale, o credință în rolul ei soteorologic. În epoca industrială, filosofii cu răsunet, cărora li s-a rezervat rolul privelegiat în gândirea modernă, au crezut sincer în noua epocă de aur a omenirii, care va veni neapărat și va înlocui religia. În realitate, știința a devenit o nouă religie, o credință inspirată de atomismul lui Democrit, prin care rolul mântuitor se oferă Mamei tuturor lucrurilor – Neantul Absolut, întunericului și necunoscutului, creatorul lumii.

Spulberarea acestei credințe va aduce neapărat moartea lumii occidentale, fundamentele căreia izvorăsc anume din acest univers spiritual. Iată că “Interstellar” exprimă anume această frică a omului european în fața decesului iluziilor moderne, frica în fața unui viitor în care matematica superioară, fizica, tehnologiile informaționale, orașele nu vor mai reprezenta un element determinativ. E frica în fața viitorului în care „savanții britanici” nu vor mai fi niște oracoli, care ar descâlci necunoscutul și ar prezice viitorul. În acest gol spiritual, cine va mai oferi răspunsuri la întrebările existențiale? Nu putem ști. Știm doar un singur lucru: mai există un strigăt de disperare, pe patul de moarte, prin care modernitatea încearcă să-și mai argumenteze, la ultima sută de metri, dreptul la existență.

Sentimentul de exasperare vine doar atunci când simți cum îți scapă pământul de sub picioare, determinându-te să să folosești ultimul atu. „Fără știință, suntem condamnați la dispariție!”, ar striga Cooper, care continuă creadă în capacitățile nelimitate ale rațiunii umane, capabile să ajungă și să întreacă puterea însăși Tatălui Creator. E un Prometeu arhetipal, care sfidează voința zeilor. E un Babilon, care din naivitatea firii umane, încearcă să ajungă la limitele pe care ființele din carne și oase, nu le vor putea atinge niciodată. Iată că această iluzie naivă începe să se stingă, provocând fie isterii și disperare, fie reacomodarea la condițiile unei noi ere. Suntem în faza unei crize, care în greaca veche nu înseamnă decât „judecată”, iar în fața acestei judecăți va fi chemată modernitatea, pentru a răspunde la toate acuzațiile și pentru a primi un verdict pe care îl merită. De Octavian Racu